(RV - 3 iulie 2016) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire de credinţă luată din cartea Psalmilor. Mărturisirea face parte din cântările pelerinilor dedicate muntelui Sion şi templului din Ierusalim: „Ne amintim de bunătatea ta, Dumnezeule, în mijlocul templului tău. Ca şi numele tău, Dumnezeule, slava ta se întinde până la marginile pământului; dreapta ta este plină de dreptate” (Ps 47/48,10-11). Adunaţi în biserici şi însufleţiţi de credinţă ne aducem aminte de iubirea milostivă a lui Dumnezeu manifestată în Cristos Isus. Domnul ne cheamă să luăm parte încă o dată la masa Cuvântului şi a Pâinii euharistice.
1. În Ierusalim veţi fi mângâiaţi
În prima lectură marele profet Isaia, vorbind în numele
lui Dumnezeu, oferă un mesaj de bucurie şi speranţă evreilor întorşi din exilul babilonian.
Repatriaţii se confruntă cu dificultăţile iniţiale pentru refacerea cetăţii (cf. Isaia
66,10-14ab, prima lectură). Ierusalimul va străluci într-o zi de slava lui Dumnezeu.
Domnul însuşi va fi în cetate ca mângâietor al poporului său. Cetatea va fi reconstruită
şi locuitorii ei vor fi ca o familie ce trăieşte în tihnă şi pace şi în care copii
sunt purtaţi în braţe şi dezmierdaţi. Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, eu voi întinde
peste el (Ierusalim) pacea ca un fluviu şi gloria neamurilor, ca un râu care se revarsă.
Veţi suge şi veţi fi purtaţi pe braţe şi veţi fi dezmierdaţi pe genunchi. Căci aşa
cum o mamă mângâie pe cineva, aşa vă voi mângâia eu. În Ierusalim veţi fi mângâiaţi.
Veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi oasele voastre vor înflori ca iarba” (Is
66,11-14ab). Tradiţia creştină vede în Ierusalim întruchiparea Bisericii în care se
vor aduna în prosperitate şi bucurie cei care acceptă mesajul lui Isus. Mântuirea
realizată de Cristos la Ierusalim ajunge în toate locurile şi la orice popor.
2. Epopeea misionară a Bisericii
Evanghelia acestei duminici (cf. Lc 10,1-12.17-20)
deschide perspective misionare. În lunga călătorie spre Ierusalim Isus întâlneşte
o mare mulţime de oameni. Dintre aceştia Domnul „a ales alţi şaptezeci şi doi de ucenici
şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea
să treacă el” (v.1). Discipolii care pleacă sunt primii misionari ai lui Isus. Ei
trebuie să anunţe tuturor că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Numărul „şaptezeci
şi doi” cu valoarea sa simbolică vrea să indice toate naţiunile. În cartea Genezei
sunt menţionate şaptezeci şi două de naţiuni diferite (cf. Gen 10, versiunea LXX).
În felul acesta trimiterea celor şaptezeci şi doi de ucenici preconizează misiunea
la toate popoarele. Nu este vorba încă de misiunea efectivă, deoarece înainte de învierea
lui Isus misiunea este limitată la poporul lui Israel. Totuşi încă de pe acum este
indicată perspectiva universală a lucrării misionare. Asta reiese din cuvintele lui
Isus care spune că „secerişul este mare” şi de aceea este nevoie de mulţi lucrători.
3. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători
Isus îi invită pe discipoli să-l roage pe stăpânul
secerişului să trimită lucrători în secerişul său (v.2). Această cerere a lui Isus
rămâne mereu valabilă. Rugăciunea noastră nu are în vedere doar necesităţile noastre
personale şi locale. Rugăciunea este creştină numai dacă are o dimensiune universală.
În rugăciunea „Tatăl nostru” Isus ne învaţă să cerem „Vie împărăţia ta”. Evanghelistul
Luca aminteşte cititorilor că toţi în Biserică au menirea de a vesti Evanghelia. Epopeea
misionară a Bisericii nu s-a încheiat odată cu moartea lui Isus şi a apostolilor.
Misiunea Bisericii îşi are izvorul în rugăciune, nu porneşte din iniţiativa oamenilor
ci de la Dumnezeu şi spre el trebuie să fie orientată în mod constant. Alegerea şi
trimiterea ucenicilor sunt indispensabile. Nimeni nu devine misionar al Evangheliei,
dacă nu este ferm convins că aparţine lui Isus, întrucât a fost ales şi trimis de
el.
4. Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor
Pentru ilustrarea misiunii creştinului, evanghelistul
Luca reproduce câteva avertismente date de Isus discipolilor. Misiunea nu se confundă
cu meseria, nici cu funcţia; nu înseamnă turism religios şi nici divertisment de tip
„safari” în ţinuturi exotice. Dimpotrivă, munca misionarilor Evangheliei comportă
riscuri. Apostolatul se desfăşoară într-un ambient ostil şi periculos, aşa cum a fost
cel al lui Isus care le spune anticipat ucenicilor din toate timpurile: „Mergeţi!
Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. Nu este de-ajuns ca misionarii
să fie de partea „mieilor”, a celor slabi dar trebuie să se prezinte ei înşişi ca
„nişte miei” dezarmaţi şi purtători de pace. Este pacea care vine din întâlnirea cu
Dumnezeu.
5. Fără bani, fără desagă
Cel mai interesant dintre avertismente este, poate,
acesta: „Nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale şi nu salutaţi pe nimeni
pe drum” (Lc 10,4), ceea ce este echivalent cu „nu vă încredeţi în voi, nu vă bizuiţi
pe voi înşivă şi amintiţi-vă că nu este timp de pierdut în discuţii şi saluturi de
tip oriental, ceremonioase şi interminabile. Voi aveţi în dotaţie cuvântul lui Dumnezeu,
care are o forţă proprie şi pe aceasta trebuie să contaţi. Crezând, deveniţi credibili
prin fapte de iubire dezinteresată şi nu datorită mijloacelor de care dispuneţi.
6. Fără sandale în picioare
Amănuntul „fără sandale” nu este o recomandare pentru
misionari de a umbla goi ca „fachirii” care dau spectacolele în pieţele din lumea
Orientului. Potrivit lui Isus, nu numai templul ci tot pământul este sacru (Mt 5,35)
şi mai sacru încă este cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens, Evanghelia trebuie anunţată
cu picioarele goale şi cu picioarele goale trebuie primită, adică cu sfinţenie.
7. În dotaţie, doar puterea Evangheliei
Misionarii nu sunt „înţelepţi” după logica lumii,
nu provin din „academii”, nu se consideră „importanţi”, nu dispun de un limbaj înalt
şi nu mânuiesc dezinvolt idei şi argumentaţii docte ţesute cu cuvinte căutate. Propovăduirea
lor e bazată pe un cuvânt esenţial „Pace” care este echivalent cu singurul anunţ urgent:
„Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Lc 10,11). Dar să-l ascultăm pe Isus: „În casa
în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» Şi dacă acolo este vreun fiu
al păcii, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. Rămâneţi
în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata
sa! Nu vă mutaţi din casă în casă! Când intraţi într-o cetate şi vă primesc mâncaţi
ceea ce este pus înaintea voastră, vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «S-a apropiat
de voi Împărăţia lui Dumnezeu!» Dar, dacă intraţi într-o cetate şi nu vă primesc,
ieşiţi în pieţele ei şi spuneţi: «Chiar şi praful care s-a prins de picioarele noastre
din cetatea voastră îl scuturăm împotriva voastră. Dar să ştiţi aceasta: împărăţia
lui Dumnezeu este aproape!»” (Lc 10,5-11).
8. Prăbuşirea Satanei
Dacă oamenilor le este anunţată Evanghelia, atunci
Stana cade din cer ca un fulger şi este învins (cf. Lc 10,18). Dacă mesajul evanghelic
nu este purtat oamenilor, sau dacă este Evanghelia este diluată, atenuându-i forţa
explosivă, atunci Stana domină viaţa oamenilor, o umple cu idoli, cu instincte brutale,
cu forme facile de entuziasm inutil iar drumul omului pe pământ devine plin de capcane
insidioase, de şerpi şi scorpioni. Imaginile aparţin lui Isus: şerpi şi scorpioni
invadează drumul creştinului care se îndepărtează de Domnul. Imaginile evanghelice
sunt străfulgerătoare şi nu au nevoie de explicaţii. Apostolatul nu este o lucrare
uşoară; n-a fost niciodată, nici pe timpul lui Isus, nici de-a lungul secolelor şi
nici în vremea noastră.
9. Succesul misiunii
Cei şaptezeci şi doi de ucenici ca expresie a Bisericii
în stare de misiune au avut succes în misiunea lor. Întorcându-se îi raportează totul
lui Isus, nereuşind să-şi stăpânească entuziasmul. S-au întors cu inima plină de bucurie
şi i-au spus: "Doamne, până şi duhurile rele ni se supun în numele tău!" (Lc 10,17).
Succesul place oricui dar nu constituie criteriul imediat de autenticitate şi nici
măsura eficienţei muncii apostolice. Din lucrarea misionară rămân documentate investiţiile
umane de pasiune şi inimă dar mai ales de jertfă şi rugăciune către stăpânul secerişului.
Pe plan apostolic este consolant faptul că ceea ce contează sunt truda, munca ascunsă,
devotamentul, răbdarea semănătorului. Ucenicul aruncă sămânţa cu încredere, la vreme
potrivită şi nepotrivită, în convingerea că rodul îl dă Dumnezeu, când, cum şi cât
vrea.
10. Nume scrise în ceruri
La finalul pericopei evanghelice duminicale Isus spune
că numele acelor creştini care poartă altora vestea bună a împărăţiei lui Dumnezeu
„sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 20). Isus invită ucenicii să se bucure nu de rezultatele
obţinute, cum ar fi faptul că „duhurile vi se supun ci bucuraţi-vă că numele voastre
sunt scrise în ceruri” (Lc 10,20). În patria cerească nu se desenează harta cu lista
operelor înfăptuite, nu sunt înregistrate numere ci numele celor care dau şi primesc
pentru că sunt ai lui Cristos. Fie ca în palma Tatălui din ceruri să fie scrise şi
numele noastre care am fost răscumpăraţi cu sângele preţios al Domnului nostru Isus
Cristos şi însemnaţi cu pecetea de neşters a Duhului Sfânt, arvuna învierii de apoi.
Numai aşa suntem în mâni bune.
11. Crucea, mândria apostolului
Apostolul Paul consideră „crucea” ca singurul motiv
legitim de mândrie al misionarului creştin şi criteriul asemănării lui cu Cristos:
„În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea
Domnului nostru Isus Cristos” (Gal 6,14a). Crucea Domnului este amprenta după care
se recunoaşte cine este creştin. Apostolul, după ce a înţeles semnificaţia crucii
lui Isus, afirmă că lumea a pierdut pentru el orice farmec sau forţă de atracţie:
„lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Gal 6,14b), şi precizează modul
în care se poate constata această dublă răstignire: „căci eu port în trupul meu semnele
suferinţelor lui Isus” (Gal 6,17b). Textul grecesc foloseşte termenul „stigmat” în
sensul de urmă lăsată de fierul roşu cu care se înfierau sclavii în lumea greacă antică
pentru a fi recunoscut proprietarul căruia îi aparţin. Sfântul Paul era convins, şi
o repetă des la începutul scrisorilor sale, că, datorită suferinţelor îndurate de
Isus pentru el şi de el pentru Isus din cauza Evangheliei sale, a devenit „slujitor
al lui Isus Cristos” (Rom 1,1; Gal 1,10).
12. Suntem proprietatea lui Cristos
Prin aceasta aflăm care este semnul distinctiv al
creştinului. Înainte de a face ceva creştinul este conştient că, datorită Botezului
primit şi credinţei mărturisite, poartă în fiinţa sa stigmatul profund al lui Isus
întipărit cu focul Duhului Sfânt. În acest sens, Botezul (la fel ca Mirul şi Preoţia)
întipăreşte în noi un semn neşters numit caracter sacramental. În virtutea acestui
semn de apartenenţă, creştinul este al lui Cristos şi se consideră consacrat în întregime
lui Isus. Ca ucenic al Domnului, fiecare botezat poartă în sine semnul nevăzut al
credinţei dar doreşte cu înflăcărare să-l arate şi să-l ducă altora pe Isus Cristos.
13. Reînnoirea semnului Sfintei Cruci
Să redescoperim acest semn peste care poate s-a depus
praful indiferenţei. De pildă, ori de câte ori intrăm într-o biserică, să facem calm
semnul crucii cu apă sfinţită spunând pătrunşi de credinţă: „Prin semnul acestei ape,
reînnoieşte în mine, Doamne, harul Botezului pe care l-am primit în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Sf. Ipolit al Romei (începutul sec. 3) arată
că semnul Sfintei Cruci este o puternică armă de apărare în lupta nevăzută împotriva
diavolului: ”Dacă eşti ispitit, însemnează-ţi fruntea cu evlavie, căci acesta este
semnul Pătimirii cunoscut şi încercat împotriva diavolului, nu ca să fii văzut de
oameni dar opunându-l cu chibzuinţă ca un scut. Văzând forţa inimii omului care manifestă
în exterior propria asemănare spirituală cu Cristos, potrivnicul fuge înspăimântat
nu de om ci de duhul care este în el. Acest lucru l-a arătat în prefigurare Moise,
când a poruncit să se ungă pragul şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele mielului înjunghiat
de Paste: adică simboliza credinţa pe care o avem în Mielul desăvârşit. Căci însemnându-ne
cu mâna fruntea şi ochii, îl îndepărtăm pe cel ce încearcă să ne nimicească” (cf.
Sf. Ipolit, Tradiţia Apostolică, cca 200-235, n. 42).
14. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău, tu ai ridicat
omenirea căzută. Te rugăm, dăruieşte-le credincioşilor tăi bucuria sfântă că au fost
eliberaţi din robia păcatului şi călăuzeşte-i la fericirea veşnică.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 2 iulie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |