(RV - 10 iulie 2016) E Ziua Domnului, ziua odihnei lui Dumnezeu după minunata lucrare a creaţiei. E ziua lucrării şi mai minunate a răscumpărării de păcat prin moartea şi învierea lui Isus Cristos, speranţa noastră. Duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui. „Cristos ne izbăveşte de păcat, iar prin învierea sa ne deschide accesul la o nouă viaţă” (CBC 654).
1. Popas duminical
În răgazul duminical luăm parte încă o dată la sfânta
şi dumnezeiasca Liturghie, memorial al morţii şi învierii Domnului. În reculegere
şi rugăciune regăsim bucuria vieţii. Psalmul biblic ne este de ajutor: „Cu inima curată
vreau să apar în faţa ta, Doamne, şi să privesc cu nesaţ chipul tău” (cf. Ps 16,15).
Aceasta este dispoziţia lăuntrică a omului dornic de comuniunea cu Dumnezeu. Cuvântul
lui Dumnezeu ne luminează drumul spre ţinta vieţii. Din lecturile liturgice se desprind
câteva învăţături esenţiale. Condiţia pentru a dobândi iertarea păcatelor şi a moşteni
viaţa veşnică a fost pusă în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. În compasiunea sa
faţă de omul care suferă Cristos a manifestat misiunea oricărui creştin. În bunul
samaritean care se îngrijeşte de omul rănit şi abandonat la marginea drumului Dumnezeu
a revelat iubirea sa pentru toţi oamenii. Nu lipsesc ocaziile ca să devenim noi înşine
„aproapele” celor ce suferă sau sunt în nevoi. Să ne dispunem inimile ca să primim
cuvântul lui Dumnezeu.
2. Ce trebuie să fac?
În drum spre Ierusalim însoţit de discipolii săi Isus
predică împărăţia lui Dumnezeu. În pericopa evanghelică (Lc 10, 25-37) citim că un
învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună pe Isus la încercare, spunând: „Învăţătorule,
ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Pentru moment să lăsăm la o parte
faptul că acel învăţat voia să-l prindă pe Isus în vorbă. Ne oprim iniţial la simpla
întrebare: „ce trebuie să fac?” Importanţa întrebării rezultă din faptul că ne-o
punem zilnic şi de mai multe ori când trebuie să rezolvăm ceva în relaţiile cu alţii,
în viaţa religioasă, culturală, politică. Ne întrebăm ce trebuie să facem ca să reuşim
în viaţă. Unde, cu ce mijloace, cum şi când trebuie să acţionăm? În istorie au existat
mereu sfetnici, povăţuitori, sfătuitori, îndrumători, călăuze, educatori. Astăzi sunt
„consilieri”.
3. Cresc serviciile de consiliere şi consultanţă
În timpul nostru se mizează totul pe siguranţa tehnică
şi certitudini ştiinţifice. Drept consecinţă, a crescut cererea şi s-au înmulţit „serviciile
de consiliere şi consultanţă” oferite de specialişti în diverse domenii. Toţi suntem
interesaţi cel puţin de „sfatul medicului” dar societatea a inventat servicii de consultanţă
în afaceri, în politică, în tehnică, în finanţe, în resurse umane. Se vorbeşte de
consiliere familială şi educaţională, consiliere de igienă mentală şi spirituală.
Se dau sfaturi pentru trup, minte şi suflet. Evident, când se dau sfaturi ar trebui
să se ţină cont de libertatea celui sfătuit. Spaţiul libertăţii este specific omului
şi nu se poate calcula nici realiza cu mijloace tehnice. Cine oferă servicii de consiliere
se adresează unor persoane libere, altminteri nu le este de ajutor. Se pune întrebarea:
ce se întâmplă dacă omul care dă sfaturi are în vedere doar perspectiva bunurilor
vremelnice? Se poate ca sfătuind singur să se piardă pe sine în întuneric. Se ajunge
la situaţia ca un orb să conducă alt orb şi să cadă amândoi în groapă (cf. Lc 39).
Societatea dezorientată în căutarea drumului spre libertate este comparabilă cu acea
mulţime de oameni de care Domnului Isus i s-a face milă, pentru că sunt „ca nişte
oi care nu au păstor” şi se mişcă în derivă (cf. Mt 9,36).
4. Serviciu de consiliere pentru viaţa
veşnică
Să revenim la întrebarea completă pusă de învăţatul
legii: „Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Întrebarea este fundamentală
şi ne priveşte pe toţi. Ce trebuie să fac ca să ajung la ţinta vieţii? De această
dată „consilierii” nu sunt competenţi pentru că ei înşişi sunt în căutare de răspuns.
Serviciile de consiliere pentru viaţa veşnică sunt de alt ordin. Numai Dumnezeu, autorul
vieţii, poate oferi acest „serviciu” indispensabil. A făcut-o din iubire faţă de oameni
de-a lungul istoriei prin Duhul Sfânt care a grăit prin profeţi. Dumnezeu îşi manifestă
prezenţa şi lucrarea sa în lumea creată, în istoria popoarelor şi mai explicit în
cea a poporului biblic. Prima lectură liturgică (cf. Deut 30,10-14) luată din cartea
Deuteronomului oferă un răspuns esenţial. În cea de-a cincia şi ultima carte a Pentateuhului
poporul biblic este chemat în repetate rânduri să aleagă între viaţă şi moarte: „Israele,
alege viaţa, alegându-l pe adevăratul Dumnezeu”. Viaţa oamenilor este garantată de
fidelitatea faţă de Legea lui Dumnezeu ca expresie a voinţei sale: „Domnul Dumnezeul
tău te va copleşi cu bunătăţi în tot ceea ce mâna ta va face… dacă vei asculta glasul
Domnului Dumnezeului tău păzind poruncile şi hotărârile lui scrise în cartea acestei
legi, dacă te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul
tău” (Deut 30,9-10). Revelându-se în istoria lumii Dumnezeu s-a apropiat de om. Mesajul
său nu este ascuns şi inaccesibil dar este viu în inima celui care îl primeşte: „Căci
porunca aceasta pe care ţi-o dau eu astăzi nu este prea înaltă pentru tine, nici prea
departe de tine; nu este în cer ca să zici: «Cine se va sui pentru noi în cer şi
să ne-o aducă, să ne-o vestească şi s-o împlinim?»; nici nu este dincolo de mare ca
să zici: «Cine va trece pentru noi dincolo de mare şi să ne-o aducă, să ne-o vestească
şi s-o împlinim?», ci este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o
împlineşti” (Deut 30,11-14). Chemarea lui Dumnezeu se află în adâncul sufletului.
Este vorba de glasul conştiinţei noastre: „cuvântul acesta este chiar lângă tine,
pe buzele tale şi în inima ta, ca tu să-l poţi împlini" (Dt 30,14).
5. Cristos, icoana lui Dumnezeu cel nevăzut
Condescendenţa lui Dumnezeu faţă de oameni nu se opreşte.
Nu a fost suficientă revelaţia lui Dumnezeu în vechiul legământ. La împlinirea timpurilor
Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om şi a locuit
între noi. De acum convertirea la Dumnezeu are ca reper pe Isus Cristos care „este
icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia, pentru că… toate au fost
făcute prin el şi pentru el… Dumnezeu a voit ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea
în Cristos. Prin el şi pentru el a voit să împace toate, cele din cer şi cele de pe
pământ, aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce” (cf. Col 1,15.19-20, lectura
a doua). Fără o convertire continuă a vieţii trăind porunca iubirii lui Dumnezeu „din
toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău
şi a aproapelui tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27), cultul religios şi ansamblul legilor
morale apar ca simple cochilii goale, frumoase dar fără conţinut. Cunoaşterea legii
nu este de-ajuns. Trebuie să facem voinţa lui Dumnezeu imitându-l pe Isus Cristos
şi vom avea viaţa veşnică.
6. Porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele
Isus nu-i răspunde învăţatului legii care îl întrebase
ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Fiind un învăţat al legii el trebuia
să cunoască răspunsul, de aceea Isus îl întreabă: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”
Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta,
din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele
tău ca pe tine însuţi!” Atunci Isus i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei
trăi!” (Lc 10,26-28). Nu-i de-ajuns să cunoşti răspunsul în abstract. Sunt două porunci
distincte dar inseparabile. Isus îşi aduce interlocutorul de pe panul teoretic pe
cel practic al iubirii prin fapte. Păzirea poruncii de a-l iubi pe Dumnezeu se verifică
prin păzirea în concret a poruncii iubirii de aproapele.
7. „Şi cine este aproapele meu?”
Atunci cărturarul, voind să se justifice, i-a spus
lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?” Cunoaştem răspunsul dat de Isus la această
întrebare suplimentară. Aşa cum unui cunoscător îi sunt suficiente primele trei-patru
note muzicale pentru identificarea partiturii, la fel şi pentru noi sunt de-ajuns
primele cuvinte ale povestirii şi în mintea noastră se derulează întreaga parabolă:
„Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon”. Este parabola bunului samaritean, a samariteanului
milostiv (cf. Lc10, 30-37).
8. Isus, icoana samariteanului
Parabola bunului samaritean este o perlă a literaturii
şi este povestită doar în Evanghelia după sfântul Luca. Ea ilustrează felul în care
Isus este „icoana lui Dumnezeu cel nevăzut” şi rolul educator ale acestei „icoane”
în istoria relaţiilor noastre cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu cel milostiv s-a manifestat
în Isus. Cristos este icoana samariteanului milostiv care se apleacă asupra omului
rănit de păcat, îl îngrijeşte şi se preocupă de el ca să-şi revină. În fond, parabola
povesteşte relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii. Parabola vrea să spună că oamenii, chiar
cei mai religioşi, dacă nu sunt îndrumaţi să înţeleagă această „icoană” a lui Dumnezeu
iubitor de oameni, nu împărtăşesc necazurile altora. Pe de altă parte, cei care înţeleg
icoana lui Isus, bunul samaritean, coboară pe străzile lumii şi se apropie de oamenii
care au extremă nevoie de ajutor.
9. Dificultatea multora
Învăţatul legii care discută cu Isus despre iubirea
de Dumnezeu şi de aproapele este unul dintre atâţia învăţători sinceri din punct de
vedere religios care pe timpul lui Isus se întrebau care poruncă din legea lui Moise
ar fi în măsură mai mult decât altele să-i conducă pe oameni la viaţa veşnică. Învăţătorul
legii, format probabil la şcoala marelui cărturar Hillel, aflase de la maestrul său
că la baza tuturor celorlalte stă porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. În
aceasta el este de acord cu Isus. Pe de altă parte, cărturarul pare convins că nu
este uşor de împăcat iubirea de aproapele cu iubirea de Dumnezeu. Dacă întreabă: „Cine
este aproapele meu?”, el nu o face pentru că nu ştie, dar vrea să-i spună lui Isus:
„Cât de greu este să-l consideri ca aproapele tău pe cineva care nu-ţi este aproape
în înţelesul deplin al cuvântului. Tu ce gândeşti?”. Învăţătorul legii dorea să ştie.
Isus, nu-i oferă o ştiinţă nouă, ci îi spune doar să facă ceea ce deja cunoaşte: „Ştii
totul, dar atât timp cât nu pui în practică, ştiinţa nu-ţi serveşte la nimic, este
inutilă, ca o monedă scoasă din circulaţie”. Cunoaşterea creştină nu înseamnă a şti,
nu se reduce la „a şti ceva” sau „a vedea” ci la a trăi ceea ce ştim. Ucenicul lui
Cristos ştie, tace şi face.
10. Evrei şi samariteni
În realitate, mulţi în iudaismul din acea epocă erau
convinşi că cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele nu pot fi armonizate
întotdeauna. Pentru a rămâne la parabola de azi, se întrebau: „Cum să-i iubeşti pe
samariteni, dacă de veacuri, evrei şi samariteni nu se privesc în ochi? Şi poate e
bine că este aşa: e mai bine să stai departe de eretici”. Amintim că una dintre cele
mai grave insulte care puteau fi aduse unui iudeu din acel timp era faptul de a-l
identifica cu samaritenii: „Nu spuneam noi bine că eşti samaritean şi că ai diavol?”(In
8,48). Samaritenii erau definiţi de evrei în termeni injurioşi precum „câini, porci”
iar unii învăţau că Dumnezeu, pentru a-i pedepsi din cauza apostaziei lor de la vechea
credinţă a lui Israel, nu avea să-i facă să învie pentru judecata finală. La întrebarea
învăţătorului legii, Isus răspunde prin această parabolă localizată pe strada care
leagă Ierihonul şi Ierusalimul. Probabil se întâmplase recent un jaf pe acest drum.
Se petrecuse o tâlhărie soldată cu rănirea gravă a unui trecător iudeu. Asta s-a petrecut
frecvent în istorie. Sărmanul călător a fost atacat de bandiţi, jefuit, acoperit cu
răni şi lăsat aproape mort. Ce contrast puternic! Strada care conduce în oraşul sfânt
a devenit un drum de tâlhării şi moarte. Să te îngrozeşti! Dar nu e tot.
11. Un preot şi un levit au trecut mai
departe
Iată, întâmplător trece un preot care, văzând acel
om zăcând într-o baie de sânge, trece mai departe. Nu se apropie de el, nu-l atinge
ca să nu se pângărească. Se duce sau vine de la Ierusalim? Din text nu reiese clar.
Dacă se duce, comportamentul său este grav; dacă se întoarce după ce a slujit la templu,
este şi mai grav. Aici sunt de lămurit unele atenuante posibile. A atinge un cadavru
sau sânge uman era considerat în Israel un act pângăritor, cu atât mai mult în cazul
unui preot care se pregătea să oficieze slujbe religioase. Cine ar fi făcut-o, trebuia
să se supună unui complicat ritual de purificare, atât înainte cât şi după serviciul
religios. Nu alta este purtarea levitului care şi el „trece mai departe”. Levit este
unul care ţine de tribul lui Levi. Acesta era unul din cei 12 fii ai patriarhului
Iacob. Din ordinul lui Moise, toţi leviţii bărbaţi puteau îndeplini funcţii sacre
la templu, dar numai descendenţii din Aaron, fratele său, şi el din tribul lui Levi,
puteau fi consideraţi preoţi în înţeles deplin.
12. Unui samaritean oarecare i s-a făcut milă
Isus se întreabă: „Oare să nu fie nimeni în ţara asta
căruia să-i fie milă de alţii?” Dar iată soseşte un samaritean. Se va opri sau va
trece „mai departe” şi el? Oricât ar părea de necrezut, iudeul rănit este ajutat,
nu de fiii poporului său: „Dar un samaritean oarecare ce călătorea, a venit lângă
el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn
şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat
de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te
de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce!» Cine dintre aceştia
trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” Învăţătorul legii
a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu
la fel!” (cf. Lc 10,33-37). După actele de milostenie pe care le face, apare limpede
că samariteanul nu iubeşte doar cu vorba, ci „prin fapte şi în adevăr”(1In 3,18).
Evident, Isus idealizează figura samariteanului cu scopul de a se face mai bine înţeles:
un samaritean în carne şi oase cu greu s-ar fi încumetat să călătorească pe drumul
spre Ierusalim, şi probabil nu ar fi ajutat un iudeu, oricare ar fi fost condiţia
lui.
13. „Mergi şi fă şi tu la fel!”
Fragmentul evanghelic se încheie cu invitaţia „Mergi
şi fă şi tu la fel”, dar sensul este: „Mergi şi fă, imită ceea ce Isus a învăţat şi
a făcut în cursul vieţii sale”. Cei de alte religii vor fi având alte lucruri „de
făcut”. Noi creştinii, avem unul în plus: să-l imităm pe Isus în dăruirea totală de
sine spre binele oamenilor în numele lui Dumnezeu. În acest sens, comunitatea creştină
are în samariteanul din parabolă emblema sa: nu ţine cont de clan, de bariere rasiale,
politice sau religioase. Iubirea lui Dumnezeu trece în mod necesar prin iubirea semenilor
noştri. Cristos este calea omului, iar omul calea Bisericii. Reţinem că tradiţia creştină
a văzut în samariteanul milostiv icoana Mântuitorului. Şi astăzi, în Ţara Sfântă,
pe strada care duce de la Ierusalim la Ierihon se află un modest sit arheologic din
epoca cruciaţilor amintind pelerinilor locul hanului din parabolă. Pe o piatră se
poate citi inscripţia unui pelerin din evul mediu gravată în latină: „Dacă până şi
preoţi şi leviţi trec mai departe peste angoasa ta, să ştii că Isus Cristos este Bunul
Samaritean. El va avea milă de tine şi în ceasul morţii te va purta în hanul cel veşnic”.
Asta nădăjduim şi ne dorim unii altora..
14. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, tu le arăţi celor rătăciţi lumina adevărului,
ca să se poată întoarce pe calea ta; dă-le tuturor acelora care poartă numele de creştin
tăria de a înlătura tot ceea ce se împotriveşte acestui nume şi de a îndeplini ceea
ce îi corespunde.
All the contents on this site are copyrighted ©. |