Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a de peste an (C): Parabola bogatului nebun

(RV – 30 iulie 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie din cartea Psalmilor: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi! Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne, nu întârzia!” (Ps 69/70,2.6). Rugătorul este unul dintre săracii biblici numiţi „anawìm” care se bizuiesc doar pe Dumnezeu. Situaţia lor de necesitate cere o rezolvare urgentă, de aceea strigă după ajutor: „Eu sunt sărman şi sărac; Dumnezeule, grăbeşte-te să mă ajuţi! Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu: Doamne, nu întârzia!” (v. 6).

1. Stăruitori în rugăciune
Tradiţia patristică interpretează psalmul 69/70 când ca o rugăciune a lui Cristos pe cruce, când ca o suplică a Bisericii în timp de persecuţie. Cu primul verset al acestui psalm Biserica începe toate orele Oficiului divin. Cristos „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa, care îl laudă pe Domnul fără încetare şi mijloceşte pentru mântuirea lumii întregi, nu numai prin celebrarea euharistică, ci şi prin alte mijloace, mai ales prin împlinirea Oficiului divin” (SC 83). Să învăţăm din exemplul lui Isus şi al Bisericii să recurgem la acest psalm în timp de ispită. Domnul ne-a dat această rugăciune pentru împrejurările în care nu suntem în stare să găsim cuvinte potrivite pentru situaţiile dificile în care ne aflăm. De fapt ispititorul profită de momentele de uscăciune spirituală şi de depresie lăuntrică pentru a-i face pe creştini să se îndepărteze de Dumnezeu. Apostolul Paul îndeamnă insistent: „Faceţi orice fel de rugăciuni şi cereri în Duh, în orice timp. Pentru aceasta fiţi vigilenţi şi statornici în rugăciune pentru toţi sfinţii” (Ef 6,18). „Şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26).

2. Averea să nu devină idol
Domnul ne invită încă o dată la masa Cuvântului şi a Sfintei Împărtăşanii. Lecturile acestei duminici sunt o chemare la a reînsufleţi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele pentru a dobândi adevărata comoară a fericirii evanghelice. Isus îşi ridică ochii spre noi şi spune: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5,3, versetul la Evanghelie). Nu este uşor a pune în practică „sărăcia evanghelică” propusă de Isus discipolilor care îl însoţesc în drumul spre Ierusalim. Nu este uşor pentru creştinii de azi contagiaţi de mentalitatea difuză ce pune averea la baza fericirii. Qohelet, preşedintele adunării, în prima lectură (cf. Qoh 1,2; 2,21-23) şi apoi Isus în Evanghelie prin parabola omului bogat (cf. Lc 12,13-21) arată zădărnicia vieţii celui obsedat de acumularea averilor pentru a-şi asigura un viitor tihnit. Înainte de toate pentru că acele bunuri creează o falsă siguranţă: „deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!” (Lc 6,15). Apoi pentru că osteneala şi grijile pentru a spori şi păzi acele bunuri nu sunt decât deşertăciune: „Căci există câte un om care se trudeşte cu înţelepciune, cu ştiinţă şi cu succes şi om care nu se trudeşte şi i se dă partea” (Qoh 2,21). Lasă toate altuia care nu a trudit. În fine, când la capătul vieţii se va afla înaintea judecăţii lui Dumnezeu, îşi va da seama prea târziu că este cu totul sărac înaintea lui. Alipirea egoistă de bunurile vremelnice înseamnă idolatrie, separă de Dumnezeu şi rupe legătura de solidaritate cu aproapele. Ca oameni noi, morţi şi înviaţi cu Cristos prin taina Botezului, să împărţim zilnic cu semenii noştri bunurile de care dispunem. Aceasta este adevărata bogăţie care rămâne pentru totdeauna. Asta înseamnă a nu aduna comori pentru sine, dar a deveni bogat înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc 12,21).

3. Deşertăciunea deşertăciunilor
„Havel havalìm”, “ματαιότης ματαιοτήτων”, „vanitas vanitatum”, „deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune” este refrenul cu care se deschide, continuă şi se încheie cartea lui Qohelet, din care sunt luate câteva versete în prima lectură liturgică (cf. Qoh 1,2; 2,21-23). Este unul din acele texte biblice destinate să scandalizeze continuu şi să trezească discuţii. Termenul ebraic „hebel” sau „havel” tradus cu „deşertăciune” poate însemna multe lucruri, dar toate au legătură cu „suflare”, „ceaţă”, „fum”, ceva inconsistent. Privit de departe fascinează şi captează dar când îl ai în mână dezamăgeşte. Astfel sunt realităţile vieţii, chiar dacă privite în sine sunt pozitive şi bune, precum a munci „cu înţelepciune, cu ştiinţă şi cu succes”. „Şi aceasta este deşertăciune şi rău mare. Căci ce are omul în toată truda lui şi în toată goana inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Căci toate zilele sale sunt osteneală şi inima lui nu se poate odihni din cauza indignării îndeletnicirii lui nici noaptea. Şi aceasta este deşertăciune”. Ce rost are atâta trudă? Este ca şi cum te-ai învârti în jurul tău, a face şi desface necontenit, o trudă irosită, fără a ajunge vreodată la capăt. „Deşertăciunea deşertăciunilor” pare o negaţie absolută a vieţii, a unei lumi de o valoare inestimabilă, întrucât voită şi creată de un Dumnezeu înţelept, drept şi bun. Pare o blasfemie dar nu este aşa. Autorul cărţii este un om care caută şi se întreabă. El îi reprezintă pe toţi oamenii care se sforţează să înţeleagă rostul unei lumi contradictorii şi inexplicabile. „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune”: Cum să facem faţă acestei constatări amare? Cum să trăim prezentul pentru a nu ne istovi în zadar şi a nu cădea copleşiţi de griji care nu dau pace inimii nici ziua nici noaptea? La aceste întrebări pare să răspundă Isus povestind parabola despre omul bogat (cf. Lc 12,13-21).

4. Ceartă la împărţirea unei moşteniri
Isus pleacă de la cererea unuia din mulţime, care i-a spus: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!” Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărţitor peste voi?” (Lc 12,13-14). Nu este singurul caz în care Isus nu răspunde la întrebarea ce i se pune, dar o rectifică şi o relansează la un nivel. Doi fraţi se ceartă pentru împărţirea unei moşteniri: care din doi are dreptate? Care din ei greşeşte? De fapt amândoi sunt victime ale aceleiaşi iluzii. De aceea Isus le-a zis: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie, deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!” (Lc 12,15). Iată greşeala de bază care călăuzeşte viaţa celor doi fraţi şi îi face să se certe. Isus nu vorbeşte despre simpla posesie, dar despre dorinţa de acumulare, despre lăcomie. Nu căutarea necesarului e greşită, ci dorinţa nesăbuită de a avea din ce în ce mai mult şi iluzia de a găsi în avere propria siguranţă. Este o dorinţă tiranică, idolatrică, nebunească. Tiranică şi idolatrică pentru că pretinde supunerea la lucruri ce să subjugă viaţa. Acumularea de averi necesită adesea sacrificii inutile şi zadarnice. Este nebunească deoarece se atribuie prea mare importanţă unor lucruri care nu merită, sfârşind prin a pierde lucruri cu adevărat importante şi esenţiale. Aşa se întâmplă cu cei doi fraţi care pierd buna înţelegere pentru câţiva bani sau un petec de pământ.

5. Bogatul aduna comori pentru sine
Aici trebuie să facem deosebire între prostia zadarnică şi adevărata înţelepciune. Nechibzuitul îşi întemeiază viaţa pe nişte bunuri trecătoare, absolut vremelnice şi incapabile să dea siguranţă pe care el o pretinde. Parabola omului bogat şi nechibzuit sugerează tocmai acest gând: orice bun acumulat pentru sine însuşi dezamăgeşte şi se dovedeşte iluzoriu. Nu este un gând nou. Parabola preia şi ilustrează o maximă sapienţială din cartea lui Ben Sirah: „Este cineva care se îmbogăţeşte din grijă şi economie, dar aceasta este partea răsplăţii lui. Când el zice: „Am aflat linişte; acum voi mânca din bunurile mele”, nu ştie ce timp va veni, le va lăsa altora şi va muri” (Sir 11,18-19). Se pare că Isus a transformat în parabolă intuiţia înţeleptului din vechime. Cunoaştem parabola: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată şi se gândea în sine: «Ce mă fac, pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» Apoi şi-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele şi îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul şi toate bunurile mele şi voi spune sufletului meu: suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!» Mare greşeală a omului bogat consistă în a crede că, având multe bunuri, poate să dispună chiar de propriul suflet şi de propria viaţă. În realitate, acumularea de averi nu garantează nimic cu adevărat important; o viaţă trăită strângând averi este irosită: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc 12,20). Cuvântul lui Dumnezeu pune în lumină nebunia celui care îşi construieşte viaţa pe ceva inconsistent ce încetează repede. Nu se întâmplă, desigur, ca toţi să moară în ziua în care îşi propun să se bucure de bunurile acumulate: „suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!” (Lc 12,19). Toţi ajung să înţeleagă că prea multe lucruri pentru care se sacrifică nu merită atâta trudă şi atâtea griji. Pusă în această perspectivă, parabola lui Isus devine universală şi nu este greu a se regăsi în rolul protagonistului.

6. Trei sugestii de îmbogăţire înaintea lui Dumnezeu:
Parabola lui Isus despre omul bogat nu se limitează la a demasca dorinţa excesivă de a strânge averi; nu vrea doar să taie pofta omului de îmbogăţire, eliberându-l de lăcomia după averi. Isus merge mai departe şi sugerează calea de parcurs: „Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12,21). Nebunia de a strânge comori pentru sine trebuie înlocuită cu o altă orientare. Trebuie înlocuită cu înţelepciunea de a aduna bogăţii înaintea lui Dumnezeu. Ce înseamnă a se îmbogăţi înaintea lui Dumnezeu? Parabola nu oferă indicaţii ulterioare. În continuarea textului sunt oferite trei sugestii interesante. Prima este a se elibera de obsesia strângerii de averi, ca şi cum fără ele ar luneca pământul de sub picioare. Isus le-a spus discipolilor: „nu vă îngrijoraţi pentru viaţă: ce veţi mânca; nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca” (Lc 12,22). ”Observaţi corbii: nu seamănă, nici nu seceră, nu au nici cămară, nici hambar, dar Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai mult valoraţi voi decât păsările!” (Lc 12,24). „Observaţi cum cresc crinii: nici nu trudesc şi nici nu ţes. Totuşi, vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Lc 12,27). „Nu căutaţi nici voi ce să mâncaţi sau ce să beţi şi nici nu vă frământaţi” (Lc 12,29). Omul se zbate o viaţă întreagă şi adună bunuri dar nu se bucură de ele. Isus le cere discipolilor să aibă încredere în Tatăl care cunoaşte nevoile vieţii: „acestea le caută păgânii lumii; Tatăl vostru însă ştie că aveţi nevoie de acestea” (Lc 12,30). A doua sugestie este „căutaţi mai degrabă împărăţia lui şi acestea vi se vor adăuga” (Lc 12,31). Dacă în viaţă se acordă prioritate căutării împărăţiei lui Dumnezeu, rămâne spaţiu şi timp şi pentru celelalte lucruri. În fine, a treia sugestie dată de Isus discipolilor consistă în „Vindeţi ceea ce aveţi şi daţi de pomană; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o distruge” (Lc 12,39. Folosirea justă a bunurilor pământeşti conduce la solidaritate cu alţii. În felul acesta „îmbogăţirea înaintea lui Dumnezeu” se concretizează în împărţirea fraternă a bunurilor de care dispunem.

7. Căutaţi cele de sus
În a doua lectură liturgică (Col 3,1-5.9-11) apostolul Paul ne îndeamnă: „dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu!”. Credinciosul trebuie să decreteze moartea omului vechi cu faptele sale: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie”. Omul nou iese din „deşertăciune”, datorită învierii lui Cristos, şi trăieşte deja în noua creaţie ce nu cunoaşte vremelnicia. Apostolul avertizează: „Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi împreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte după chipul creatorului său”. Eu îi înşel pe alţii când duc o viaţă bazată pe „deşertăciune”, pe valori aparente şi când mă las vrăjit de idoli. Idolatria este o falsificare, este minciună. Este împotriva adevărului. Respingând seducţiile idolilor, afirm prezenţa absolută a lui Dumnezeu şi demnitatea omului răscumpărat prin moartea lui Cristos.

8. Apostilă (post illa): idolul cu şapte organe inutile
Lăcomia după averi… „acestea le caută păgânii lumii”, învaţă Isus, îndemnând la încrederea în Tatăl. După cele spuse, redăm câteva versete din psalmul 115/113 B care conţine o adevărată cateheză despre Dumnezeul cel viu şi adevărat, atotputernic şi deschis către om prin legământ. Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos este în contrast cu idolii popoarelor păgâne: „Idolii lor sunt argint şi aur, lucrarea mâinilor omului. Ei au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu pot să vadă; au urechi, dar nu aud; au nas, dar nu pot să miroase; au mâini, dar nu pipăie; au picioare, dar nu pot să meargă; din gâtul lor nu iese nici un sunet” (Ps 115/113 B, 4-7). Idolul averii şi al banului este un lucru neînsufleţit făcut de mâinile omului, dar are puterea tragică de a-i face asemenea lui pe cei care i se închină: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut şi toţi cei care se încred în ei” (v. 8). Statuia idolului cu şapte organe inutile: gură, ochi, urechi, nas, mâini, picioare, gâtlej este doar semn de moarte şi de neputinţă.

9. Rugăciunea Bisericii
Fii alături, Doamne, de slujitorii tăi şi arată-le celor care te imploră bunătatea ta nemărginită; ei sunt mândri să te recunoască drept Creator şi Cârmuitor; reînnoieşte şi păstrează în ei harul tău, ca să-ţi fie plăcuţi pururi.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 30 iulie 2016)