2016-09-24 11:36:00

Considerații omiletice la Duminica XXVI (anul C): Bogatul, săracul şi viaţa de apoi


(RV – 25 septembrie 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire din cartea profetului Daniel: „Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat; însă Tu dă slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurării tale!” (cf. Dan 3,31.29.30.43.42). Textul face parte din rugăciunea lui Azaria, unul dintre tinerii evrei aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că au refuzat să se închine în faţa statuii de aur a regelui babilonian Nabucodonosor. Dumnezeu i-a salvat nevătămaţi, căci „umblau prin mijlocul focului neatinşi de flăcări”. Domnul vine în ajutorul celor care se încred în El şi îi scapă din primejdii. El răstoarnă judecăţile omeneşti. Bogatul nu-şi poate asigura fericirea veşnică dacă nu se converteşte. Săracul este apărat de Dumnezeu însuşi. El este Tatăl celor slabi, abandonaţi şi marginalizaţi de societate. Bogăţia nu este semnul binecuvântării lui Dumnezeu dacă nu este folosită potrivit cerinţelor împărăţiei sale. Dimpotrivă, ea poate compromite întreaga viaţă. Însoţit de discipolii săi Isus continuă lunga călătorie spre Ierusalim, unde îşi va da viaţa pentru salvarea oamenilor. Continuă să vorbească discipolilor şi mulţimii din jur despre idolul bogăţiilor. După ce a avertizat că „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi bogăţiilor”, Isus povesteşte parabola bogatului care trăia în ospeţe şi lux şi a lui Lazăr, săracul care zăcea la uşa casei.

1. Pericolul bogăţiilor denunţat de profeţi
Nu este exclus ca Isus să aibă în vedere un caz concret, căci bogaţi hrăpăreţi au existat întotdeauna, la fel şi mulţimi de bolnavi şi săraci lipiţi pământului. În descrierea omului bogat Isus pare să împrumute chiar cuvintele profetului Amos (cf. Am 6,1a.4-7 prima lectură). Cu 750 de ani înainte, profetul originar din Iudeea, strămutat în regatul de Nord într-o perioadă de mare prosperitate, denunţă huzurul bogaţilor vremii: îmbracă haine luxoase, dorm în paturi de fildeş, trăiesc în ospeţe tolăniţi pe divanuri între mâncăruri abundente şi parfumuri rafinate. Omul lui Dumnezeu demască energic purtarea celor bogaţi dar şi a preoţilor de la Ierusalim şi de pe Muntele Samariei: închiderea în peştera avuţiilor, egoismul şi lipsa de atenţie faţă de un popor de oameni sărmani şi neajutoraţi. Luxul fără frâu şi petrecerile interminabile îi împiedică să vadă realitatea situaţiei prin care trece ţara. Ceea ce pentru vizitatorul în trecere părea un semn de mare vitalitate, pentru profetul care vede cu ochii lui Dumnezeu, nu-i decât preludiul unei schimbări tragice a istoriei. Cuvintele de avertisment nu au atenuante. "Vai de cei care trăiesc fără de grijă în Sion (adică la Ierusalim) şi de cei care se cred în siguranţă pe Muntele Samariei (adică în regatul de Nord)!...De aceea, acum vor trebui să meargă în robie, ei vor fi în fruntea celor deportaţi şi orgiile acestor petrecăreţi vor înceta". Istoria înregistrează căderea Samariei în anul 721 înainte de Cristos şi prima deportare în exil. Bogăţiile orbesc ochii inimii şi omul nu-şi dă seama că s-a lăsat subjugat de un idol fără viaţă, care nu e în stare să salveze pe nimeni de primejdia morţii. Sunt idoli cu şapte organe inutile căci „au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu pot să vadă; au urechi, dar nu aud; au nas, dar nu pot să miroase; au mâini, dar nu pipăie; au picioare, dar nu pot să meargă; din gâtul lor nu iese nici un sunet” (Ps 115/113B,5-7). Psalmistul conclude cu această sentinţă cutremurătoare: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut şi toţi cei care se încred în ei” (v. 8).

2.  Nu vă încredeţi în cei puternici care nu pot să mântuiască”
Primei lecturi îi răspunde psalmul 145/146 care deschide colecţia Hallelului de la finalul Psaltirii biblice. Psalmistul cântă regalitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu în contrast cu inconsistenţa omului. De aceea îndeamnă stăruitor: „Nu vă încredeţi în cei puternici care nu pot să mântuiască”. Omul este pus în faţa a două alegeri: „să se încreadă în oameni”, fiinţe fragile şi muritoare, sau „să nădăjduiască în Dumnezeu” cel veşnic şi credincios. Între aceste două încrederi se joacă destinul omenesc. Omul, cum spune cuvântul ebraic „adam”, este ţărână, este ca un castel ce se dărâmă uşor, este ca o pânză de păianjen ce se rupe la simpla suflare de vânt, este ca un fir de iarbă ce înverzeşte dimineaţa şi se usucă seara. Când vine moartea, toate planurile omului se destramă iar el se prăbuşeşte în tăcerea pământului. Cunoscutul cuvânt „amen”, tot în ebraică, are la rădăcină verbul credinţei care înseamnă a se baza pe stabilitatea de nezdruncinat a lui Dumnezeu cel veşnic şi nemărginit. Sunt descrise însuşirile lui Dumnezeu prin care se manifestă milostivirea sa faţă de oameni în nevoie. Credincioşii repetă cu psalmistul: Suflete al meu, laudă-l pe Domnul! „Aleluia. Domnul face judecată pentru cei asupriţi,el dă pâine celor flămânzi.Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul deschide ochii celor orbi,Domnul îi ridică pe cei împovăraţi, Domnul îi iubeşte pe cei drepţi,Domnul are grijă de cei străini. Sprijină pe văduvă şi pe orfan,dar nimiceşte calea celor nelegiuiţi. Domnul, Dumnezeul tău, Sionule, stăpâneşte în veci, din generaţie în generaţie” ( Ps 145/146, 7.8-9a.9bc-10).

3. Isus avertizează împotriva bogăţiilor
Cuvântul lui Dumnezeu s-a manifestat între oameni în Isus Cristos prin care avem mântuirea pe care Biserica o anunţă şi aşteaptă cu speranţă. Îndemnul de a nu ne pune încrederea în cei puternici ai lumii şi a ne baza pe Dumnezeu este rodul unei experienţe milenare. Vine de departe. În privinţa încrederii, profetul Ieremia anunţă categoric: Aşa vorbeşte Domnul: "Blestemat sa fie omul care se încrede in om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!... Binecuvântat sa fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă…în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod” (Ier 17, 5.8). Fireşte, Biblia nu cultivă şi nu recomandă neîncrederea în oameni şi suspiciunea, nu combate bogăţiile pentru că sunt bunuri, ci atrage atenţia asupra pericolelor la care expun, în primul rând siguranţa aparentă, înşelătoare, uitarea de Dumnezeu şi nepăsarea faţă de semenii noştri. Avertismentul lui Isus în privinţa bogăţiilor se înscrie pe linia profeţilor. Este la fel de clar şi categoric şi ajunge până la noi ca veste bună: Fericiţi cei săraci…Vai vouă bogaţilor! În urmă cu câţiva ani, un ziar din Londra propunea cititorilor un premiu pentru cea mai bună definiţie a banului. Dintre miile de formulări concise sosite la redacţie, a fost premiată următoarea definiţie: „Banul este un paşaport universal cu care se poate merge oriunde dar nu în cer; procură orice, dar nu fericirea”.

4. Parabola bogatului şi a lui Lazăr
Înţelegem bine aceasta în lumina parabolei lui Isus despre omul bogat şi Lazăr cel sărac relatată în Evanghelia zilei (cf. Lc 16,19-31). „Era un om bogat care se îmbrăca în haine luxoase şi benchetuia în fiecare zi”. Aşa începe parabola despere bogatul fără nume şi auzim în surdină reacţia ascultătorilor: „Ferice de el!”. Dar, „era şi un sărac cu numele de Lazăr”: „Sărmanul de el”, spun în tăcere aceiaşi ascultători, printre care poate şi noi.  Privită în ea însăşi, parabola ridică problema relaţiilor dintre bogaţi şi săraci. Ea nu are scopul de a da săracului o veste alienatoare şi de a-l consola cu speranţa fericirii veşnice. Punctul culminant al parabolei nu-l constituie soarta pământească şi veşnică a lui Lazăr, ci soarta veşnică a omului bogat: pentru ce nu s-a salvat? Cheia de lectură este toată aici, e de-ajuns să reflectăm puţin. Prima reflecţie este că barierele existente pe pământ continuă să fie în veşnicie, răsturnând diferenţele. În faţa casei bogatului se află un sărac, un înfometat căruia i-ar ajunge ceea ce cade de pe masa bogatului. Dar nimeni nu i le dădea. Acelaşi lucru se spune despre fiul rătăcitor fugit de acasă (cf. Lc 15,16), semn că lipseşte orice semn de solidaritate. Pe lângă asta, săracul este pe stradă iar bogatul este închis în casă. Exista o barieră între cei doi. Săracul zace afară între câinii de pripas care îi ling rănile, în timp ce el n-are nimic.

5. Lazăr şi bogatul
Săracul se numeşte Lazăr, prescurtarea grecească a apelativului ebraic Eleazar care înseamnă tocmai “Dumnezeu ajută” (El azhàr), Dumnezeu vine în ajutorul meu, în sensul că „numai Dumnezeu este ajutorul meu”. Numele acesta este folosit în parabolă pentru a spune că nu este vorba doar de un sărac, ci de unul dintre acei săraci care aşteaptă mângâierea lor de la Dumnezeu, apărătorul săracilor. Surprinde faptul că, în timp ce săracul are un nume, şi a avea un nume înseamnă a fi o persoană şi a avea o demnitate, bogatul nu are un nume dar este identificat prin ceea ce face: „se îmbrăca în purpură şi mătăsuri fine şi petrecea în fiecare zi cu mare fast”. Averile devin adesea a doua identitate a unei persoane, îi domină conştiinţa, îi dictează legile, îi inspiră gândurile. Însă pe cel uitat de toţi Dumnezeu nu îl uită; cine nu valorează nimic în ochii oamenilor, este de preţ înaintea Domnului. Deci, săracul are un nume, mai mult, este numele prietenului lui Isus, Lazăr. De notat că Luca nu foloseşte niciodată nume proprii în parabole, doar aici face excepţie. Numele lui Lazăr evocă satul Betania şi casa prieteniei. Ne asigură că dacă acel cerşetor plin de bube poartă numele de Lazăr, fiecare sărac trebuie să aibă, pentru Isus, pentru mine, un nume de prieten.

6. Prăpastie pe pământ, prăpastie în viaţa de apoi
După separarea pământească între cei doi urmează separarea veşnică. Aşa cum casa şi uşa bogatului îi separau pe cei doi pe pământ, la fel o mare prăpastie îi separă pentru toată veşnicia. Şi este imposibil de trecut dintr-o parte în alta. Pentru cei doi s-a realizat fericirea şi avertismentul lui Isus: „Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura. Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame” (Lc 6,21.25). Dar şi din contextul imediat al parabolei avem alte răspunsuri. Bogatul necugetat din parabola precedentă a greşit tocmai pentru că a acumulat averi pentru sine şi nu s-a îmbogăţit înaintea lui Dumnezeu. Îşi spunea: „Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te!» Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (cf. Lc 12,13-21). La fel a greşit administratorul necinstit (cf. Lc 16,1-8) pentru că a căutat să-şi asigure viitorul pământesc înşelându-l pe stăpân şi nu a acţionat în lumina veşniciei. Aşa se întâmplă cu bogatul din parabola de azi: mănâncă, bea, trăieşte în lux, se gândeşte doar la sine, nu ştie să stea la masă cu cei săraci şi să împartă cu ei bunurile sale, nu foloseşte banii pentru a-şi face prieteni pentru veşnicie cu învăţa Isus: „Faceţi-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice atunci când veţi duce lipsă” (Lc 16,9).

7. Îi au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei!
Ne întrebăm dacă acest bogat avea posibilitatea de a folosi corect banii săi, bunurile sale. Cunoştea el această posibilitate? O cunoştea. Faptul că bogatul îi cere patriarhului Abraham să-l trimită pe Lazăr la fraţii săi ca să-i avertizeze să nu comită aceeaşi greşeală, pare să sugereze ideea că el a sfârşit în iad pentru că nu ştia. Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei!»” (Lc 16,29). Ambientul originar al parabolei este lumea ebraică. Bogatul avea posibilitatea să evite iadul, făcând bine săracilor cum cere Biblia. Moise învăţase: „să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău sărac. Ci să-i deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu oricât i-ar trebui pentru nevoia pe care o are” (Dt 15,7-8). La profetul Isaia citim: „Oare nu acesta este postul pe care l-am ales? Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi; înlăturaţi orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău” (Is 58,6-7). Ei bine, Isus nu a făcut altceva decât să ducă la desăvârşire ceea ce Moise şi profeţii au spus, de aceea răspunde: „Dacă nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge” (Lc 16,31). Parabola este cel mai clar răspuns dat de Isus fariseilor ataşaţi de bani (Lc 16,14). Aici se decide mântuirea: ori bogăţiile, ori Dumnezeu. Dacă aleg bogăţiile, atunci vor fi excluşi de la împărăţia lui Dumnezeu, unde se află Abraham, Isaac şi Iacob şi toţi profeţii (cf. Lc 13,28). Imaginea lui Lazăr condus de îngeri în sânul lui Abraham (cf. Lc 16,22-23) ne duce gândul la începutul celei de-a doua etape a călătoriei lui Isus spre Ierusalim, când cineva i-a spus: „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?” (Lc 13,23). Asta înseamnă că etapa se apropie de sfârşit. Aproape toate temele tratate au ca fundal un banchet spre a arăta că viaţa unui discipol este trăită şi împărţită cu alţii: „Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 13,29).

9. Păcatul bogatului
În ce consistă păcatul omului bogat? În cultul plăcerii? În iubirea vieţii de lux? Excese în mâncare şi băutură?... Nu în acestea. Păcatul lui stă în faptul de a nu fi împărţit cu alţii bunurile primite de la Dumnezeu. Nu a făcut nici un gest, n-a dat nici o firimitură, n-a spus nici un cuvânt cerşetorului lăsat singur. Benchetuia nepăsător de soarta lui Lazăr care zăcea la uşa casei alături de câini. O nepăsare cinică, în contrast cu elogiu indirect adus de povestitor câinelui, animal credincios ce stătea în preajma săracului, drept remediu la singurătatea materială şi afectivă a sărmanului Lazăr. Păcatul bogatului este indiferenţa absolută şi complăcere egoistă. Ca şi cum Lazăr nu ar fi existat. Bogatul nu-i face nici un rău săracului. Doar atât, nu face nimic pentru el. Şi aici e păcatul. Nimeni nu are dreptul de a nu face nimic, de a reduce omul la nimic, la o umbră de câini. „Cine nu iubeşte este un ucigaş” (cf. 1In 3,15).

10. Iadul începe pe pământ
Să insistăm. Dacă în povestirile eroice, odată cu moartea personajelor, totul se termină, în parabola povestită de Isus, istoria continuă. Contrastul dintre bogat şi sărac se prelungeşte dincolo de moarte. Dar situaţia se răstoarnă. Numele săracului rămâne. Lazăr este purtat de îngeri în paradis, în sânul lui Abraham şi are un nume nepieritor. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. Deşi noi nu ne putem imagina înmormântarea lui decât una desfăşurată cu mare pompă şi monument cu inscripţie, bogatul sfârşeşte anonim în chinurile iadului. În realitate, iadul începuse deja pe pământ, acum este o prelungire a abisului existenţial de solitudini blindate şi încremenite. Păcatul omului bogat consistă în a se fi închis în inima sa ca un separat de semeni, de unul ca Lazăr aflat oriunde în lume. Veşnicia nefericită este o eventualitate serioasă. Ea nu face decât să ratifice şi să dea continuitate auto-separării alese de om. „Cine nu iubeşte rămâne în moarte” (1In 3,14).

11. „Cer” şi „Iad”: cuvinte pentru noi
Personajele parabolei sunt în aparenţă două, bogatul petrecăreţ şi un sărac care moare de foame, dar în realitate protagoniştii sunt trei. Este vorba de ceilalţi cinci fraţi ai omului bogat. Pe fundalul vieţii de apoi, învăţătura parabolei este aceasta. Săracii sunt prietenii lui Dumnezeu; lor le este rezervat cerul, „sânul lui Abraham”, intimitatea cu Dumnezeu precum cea a patriarhului biblic, părintele credinţe noastre. Celor care îi exploatează pe săraci şi îi tratează cu totală nepăsare sau îi uită de tot, le este rezervat iadul. Bogatul i-a zis lui Abraham: „Te rog, părinte, cel puţin să-l trimiţi pe Lazăr acasă la tatăl meu, căci am cinci fraţi, să le atragă atenţia, ca să nu ajungă şi ei în acest loc de chin” (Lc 16,27-28). Între cei atenţionaţi să evite pericolul chinurilor iadului, suntem noi cititorii sau ascultătorii parabolei lui Isus. Nu serveşte la nimic ca un mort să se întoarcă: nu moartea învaţă, ci viaţa însăşi. Cine nu şi-a pus problema lui Dumnezeu şi a omului în faţa marelui mister al vieţii, nu şi-o va pune nici înaintea misterului mult mai mic care este moartea.

12. Sacramentul aproapelui
Un atare om spune implorând: o picătură de apă pentru mine, o picătură de mister pentru fraţii mei. Dar pământul e deja plin de minuni şi profeţi: „Îi au pe profeţi: să asculte de ei” (Lc 16,29). Nu există minune care să valoreze cât strigătul tăcut al săracilor! Închei cu îndemnul apostolului Paul din Scrisoarea întâia către Timotei 6,11-16, azi lectura a doua: „Păzeşte poruncile până la venirea Domnului”…Străduieşte-te să fii drept şi evlavios; trăieşte în credinţă şi iubire, în răbdare şi blândeţe. Du mai departe lupta cea bună pentru credinţă şi străduieşte-te să ajungi la viaţa cea veşnică, la care ai fost chema”.  ”Dumnezeu locuieşte într-o lumină de nepătruns”, spune Apostolul (1 Tim 6,16). Dumnezeu locuieşte în cel sărac, spune evanghelistul Luca. Mai mult, în rănile săracului. Iar Fericitul Vladimir Ghika, ne aminteşte de liturghia săracului. S-a spus şi sacramentul săracului. Înainte de accesul în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să trecem prin filtrul celui mai decisiv examen al vieţii, care consistă în atenţia acordată săracilor. Cine primeşte pe cel sărac, îl primeşte pe Dumnezeu, şi cine îl refuză, îl refuză pe Dumnezeu. De la răni la lumină: iată parcursul infinit al istoriei. De la răni la lumină conduce şi calea Evangheliei.

13. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne facă părtaşi de bunurile cereşti.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă din 24 septembrie 2006) 








All the contents on this site are copyrighted ©.