(RV – 16 octombrie 2016) E Ziua Domnului. Celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, noi vestim moartea Domnului şi învierea sa o mărturisim până când va veni în slavă. Liturghia acestei duminici se deschide cu câteva invocaţii din cartea Psalmilor: „Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi; pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, adăposteşte-mă la umbra aripilor tale!” (Ps 16/17,6.8). Da, eu strig către tine, Doamne, de dimineaţă rugăciunea mea se înalţă la tine (cf. Ps 87/88,14), către tine, Doamne, înalţ sufletul meu (cf. Ps 24/25,1). Rugăciunea este un strigăt, este înălţarea sufletului către Dumnezeu. Lecturile liturgice readuc în prim plan demnitatea şi importanţa rugăciunii pentru mântuirea noastră. Sunt de acum mai multe duminici în care Evanghelia ne propune să-l însoţim pe Isus în lunga călătorie spre Ierusalim. Suntem cu Domnul tot mai aproape de ţinta călătoriei, care înseamnă locul şi timpul Paştelui său de moarte şi de înviere pentru viaţa lumii. În acest context, este firesc să ne gândim la ţinta vieţii noastre şi să ne întrebăm cum putem ajunge la ea. Astăzi în Evanghelie Isus ne învaţă că cine se roagă cu perseverenţă şi încredere în Dumnezeu, se va salva.
1. În aşteptarea Domnului
În speranţă, noi creştinii, ca indivizi şi comunitate,
suntem oameni care nu privesc înapoi, dar mereu înainte. Suntem oameni care îl aşteaptă
pe cineva potrivit unei mari promisiuni: „Acest Isus, care a fost înălţat de la voi
la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer” (Fap 1,11). Pentru comunitate,
Isus a venit deja. Este important să ştim că prezentul este timpul realizării împărăţiei
lui Dumnezeu. Citind şi ascultând Evanghelia noi medităm asupra prezenţei trecute
şi actuale a lui Isus în istoria comunităţii noastre. Dar Isus este şi acela care
trebuie să vină, şi ca atare, El este centrul magnetic al istoriei care îi atrage
pe toţi la sine. Pentru noi care credem în Cristos înviat din morţi, adevărul că Isus
ne aşteaptă este temeiul speranţei noastre.
2. Pregătirea întâlnirii cu Domnul
Cu mai multe duminici în urmă am vorbit deja despre
rugăciune, meditând la rugăciunea „Tatăl nostru” după versiunea celui de-al treilea
evanghelist. Am văzut atunci şi modul cum se roagă discipolul lui Isus (cf. Lc 11,1-13).
Revenind asupra rugăciunii, ne întrebăm dacă vom reuşi să pregătim întâlnirea cu Domnul
astfel încât să ajungem la mântuire. Întrebarea pusă de Isus la finalul pericopei
evanghelice de azi (cf. Lc 18,1-8) poate mări şi mai mult nesiguranţa: „Dar când va
veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?” (v.8) Este un cuvânt derutant,
căci ştim că mântuirea depinde de credinţă iar experienţa spune că mulţi ucenici,
văzând că Domnul întârzie să vină, se preocupă exclusiv de cele materiale. Se comportă
exact ca în zilele lui Noe, când oamenii „mâncau, beau, se însurau şi se măritau până
în ziua în care Noe a intrat în arcă; atunci a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi.
La fel cum s-a întâmplat în zilele lui Lot: ei mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau,
construiau; dar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat din cer cu foc şi
pucioasă şi i-a nimicit pe toţi” (Lc 17,27-29). Ne comportăm poate şi noi ca acel
servitor infidel din parabolă, care „îşi spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie
să vină» şi începe să-i lovească pe servitori şi servitoare, să mănânce, să bea şi
să se îmbete” (Lc 12,45). Dar „cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi judecă
sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12ad, versetul la Evanghelie). Cum să reacţionăm
ca să ieşim din toate acestea şi să umblăm în siguranţă spre mântuire?
3. Văduva şi judecătorul
În această perspectivă, cuvântul Domnului capătă toată
valoarea sa. Isus le-a spus discipolilor o parabolă pentru a-i învăţa că trebuie să
se roage mereu, zi şi noapte şi să nu se descurajeze (cf. Lc 18.1.7). Le vorbeşte
despre un judecător şi despre o văduvă care îi cerea să-i facă dreptate împotriva
duşmanului ei. Dar judecătorul, mult timp, nu a voit să-i facă. Şi numai auzind cuvântul
văduvă, ştim deja că Dumnezeu este de partea ei. În Biblie se arată frecvent că Dumnezeu
este apărătorul văduvelor (cf. Ps 68/69,6; 146/147,9), că porunceşte să li se ia apărarea
cauzei lor (cf. Is 1,17.23) şi îi ameninţă pe cei care le jefuiesc bunurile (cf. Is
10,1-2). Acum în parabolă, în faţa unei văduve protejate de Dumnezeu, se ridică un
judecător nedrept care se făleşte că nu se teme de Dumnezeu şi nu-i pasă de nimeni.
Dispreţuia legea lui Dumnezeu şi nu ţinea cont de ea în activitatea de judecător.
Era într-adevăr un om fără credinţă, fără morală, fără nici o consideraţie faţă de
alţii: un simbol al nedreptăţii. Cu toate acestea, nu pentru că mişcat de milă, dar
pentru că sătul de a o vedea mereu pe acea văduvă sâcâitoare, enervantă şi supărătoare,
judecătorul a hotărât să-i facă dreptate cu potrivnicul ei.
4. Puterea rugăciunii perseverente
Atunci Isus le-a zis ucenicilor: „Aţi auzit ce a spus
judecătorul nedrept”. Ce a spus? „Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e
ruşine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia,
ca să nu vină şi să mă tot bată la cap” (Lc 18,4-5). Isus, reluând învăţătura parabolei
povestite mai înainte, cea a prietenului insistent în miez de noapte (cf. Lc 11,13),
spune că dacă a făcut aşa acel judecător nedrept, nu va face oare la fel Dumnezeu
care este plin de bunătate (cf. Lc 6,36). „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor
săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le
va face dreptate repede” (Lc 18,7-8). Răspunsul este categoric: desigur le va face
dreptate, mai mult, le va face grabnic.
5. Discipolii strigă zi şi noapte
Văduva din parabolă îi reprezintă pe cei aleşi care
supuşi adversităţilor istoriei şi opresiunii din partea celor puternici sau pradă
persecuţiilor, simt că Dumnezeu e departe şi au nevoie de curajul nădejdii, al siguranţei
că rugăciunea lor insistentă este ascultată şi nu e în zadar. Tocmai de aceasta sunt
asiguraţi discipolii. Domnul spune că Tatăl le va face dreptate tocmai pentru că strigă
zi şi noapte, pentru că se roagă mereu fără să se descurajeze. Asta înseamnă că se
menţin în continuă comuniune cu Tatăl şi vor să fie aflaţi servitori credincioşi,
când el, ca Fiu al omului se va întoarce în slavă. Pentru cine rămâne credincios,
cuvântul lui Isus este mai mult decât suficient, chiar dacă pare că întârzie. Domnul
Isus este credincios şi credincios este Dumnezeu. De aceea, Tatăl le va face repede
dreptate în acea zi şi îi va primi în casa sa. Rugăciunea neîncetată pentru a persevera
în fidelitate este desigur după voia lui Dumnezeu, şi în consecinţă ascultată de el.
Rugăciunea inspiră şi susţine speranţa şi certitudinea mântuirii noastre.
6. Cu toiagul lui Dumnezeu în mână
Un exemplu de perseverenţă în rugăciune este oferit
azi şi de prima lectură liturgică (cf. Ex 17,8-13). Moise se roagă pe vârful unui
deal, cu toiagul lui Dumnezeu în mână, în timp ce în pustiul din vale israeliţii conduşi
de Iosue luptă pentru supravieţuire împotriva amaleciţilor. Se roagă cu mâinile ridicate,
implorând puterea lui Dumnezeu pentru poporul său. Când Moise îşi ridica mâna, era
mai tare Israel; când Moise îşi lăsa mâinile în jos din cauza oboselii, erau mai tari
şi înaintau duşmanii. Când el relua rugăciunea, puterea lui Dumnezeu revenea în rândul
combatanţilor lui Israel. Este o imagine pe care scriitorul sacru o zugrăveşte în
faţa cititorilor pentru a-i îndemna la rugăciune continuă şi insistentă. Fiindcă mâinile
lui Moise cădeau de oboseală, au luat o piatră, au pus-o lângă el şi el s-a aşezat
pe ea; Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de cealaltă.
Astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui. Autorul sacru
conclude că Iosue i-a învins pe amaleciţi. Moise, rugătorul biblic, anticipează cu
peste o mie de ani personajele „orante” reprezentate în catacombele creştine din
primele veacuri. El este marele model de rugăciune pentru poporul Vechiului Legământ
şi o prefigurare a lui Isus care cu braţele întinse pe Cruce se roagă Tatălui şi se
jertfeşte pentru salvarea întregii lumi.
7. Demnitatea rugăciunii cu Cristos
Rugăciunea creştină este o relaţie de legământ între
Dumnezeu şi om în Cristos. Rugăciunea este creştină în măsura în care ea este comuniune
cu Cristos şi se desfăşoară în Biserica sa care este Trupul său. Rugându-ne cu Cristos,
înţelegem că rugăciunea nu este o ficţiune ori o iluzie: ne dăm seama că prin rugăciune
se stabileşte cu Dumnezeu o comunicare reală, deşi misterioasă şi intraductibilă în
termeni omeneşti. Când ne rugăm, nu se întâmplă ca în ecoul care trimite înapoi aceleaşi
sunete şi aceleaşi cuvinte. Cu rugăciunea, suntem admişi la însuşi actul decizional
al lui Dumnezeu şi ridicaţi la o demnitate incredibilă. Dumnezeu a stabilit rugăciunea
„pentru a comunica făpturilor sale demnitatea cauzalităţii” (cf. Blaise Pascal, Gânduri
513). A ne ruga înseamnă a fi acceptaţi la marele sfat al lui Dumnezeu pentru a gestiona
în modul cel mai profund şi autentic propriul destin şi propria noastră libertate.
A ne ruga, mai mult decât o obligaţie, este un privilegiu nemaiauzit şi o adevărată
concesie. Cine nu s-ar considera norocos dacă ar putea vorbi în orice zi şi despre
orice lucru cu regele în persoană? Cum să nu ne considerăm fericiţi, cum să nu fim
recunoscători că putem vorbi în orice clipă şi despre orice cu Stăpânul universului?
8. Biruinţa rugăciunii stăruitoare
Parabola evanghelică se încheie cu triumful văduvei
asupra duşmanului şi se poate rezuma în două cuvinte: biruinţa rugăciunii stăruitoare.
Femeia văduvă, care îi cere judecătorului să-i facă dreptate împotriva adversarului,
simbolizează Biserica, o comunitate care nu are în sine nici o putere şi nu este în
stare să ajungă la înţelegeri cu puterile pământeşti. Este o Biserică în genunchi, o
Biserică în rugăciune. O văduvă săracă precum speranţa şi lipsită de apărare precum
inocenţa, are însă o forţă răzbătătoare: credinţa în dreptatea lui Dumnezeu. Această
Biserică are însă un duşman. Este satana, adversarul lui Dumnezeu şi al lui Cristos,
deci şi potrivnicul Bisericii. Biserica singură nu-i poate rezista. I se poate împotrivi
doar în rugăciune cu Cristos. Aşa este şi ucenicul lui Isus. Creştinul din orice loc
şi din toate timpurile perseverează în rugăciune ca Moise pe vârful dealului. Când
mâinile lui Moise s-au îngreunat, Aaaron şi Hur au luat o piatră, au pus-o sub el,
iar el s-a aşezat pe ea. Ei îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de cealaltă;
şi mâinile lui au rămas stabile în gest de implorare până la apusul soarelui. Iosue
i-a învins pe Amalec şi poporul lui. Aşa spun Scripturile.
9. Mântuirea prin credinţa în Cristos
Parabola lui Isus despre perseverenţa în rugăciune
ar putea avea ca subtitlu o frază din prima scrisoare a sfântului Ioan: „Aceasta este
victoria care învinge lumea, credinţa voastră” (cf. 1In 5,4). Fără credinţă este imposibil
a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Au înţeles bine asta apostolii care într-o zi i-au spus
Domnului: „Măreşte-ne credinţa!” Iar Domnul a spus: „Dacă aţi avea credinţă cât un
grăunte de muştar, aţi spune copacului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te
în mare!» şi v-ar asculta” (Lc 17,5-6). Se înţelege că rugăciunea noastră este ascultată
de Dumnezeu, atunci când ea este expresia credinţei. Şi apostolul Paul insistă asupra
credinţei (cf. 2Tim 3,14–4,2, lectura a doua). Afirmă că Scripturile sacre pot instrui
pentru mântuire, dar aceasta este dobândită cu ajutorul credinţei în Isus Cristos.
Scripturile sunt un dar măreţ făcut de Dumnezeu poporului său şi nouă tuturor. Acest
dar este obţinut prin credinţă. Dacă cineva ascultă sau citeşte Scripturile fără a
avea credinţă, atunci ele sunt pentru el un text mort. Dacă unul citeşte Sfintele
Scripturi cu credinţă, ele devin pentru el dătătoare de viaţă, căci „toată Scriptura
este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a dojeni, a îndrepta,
a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit
pentru orice lucrare bună” ( 2Tim 3.16-17).
10. Ce spun sfinţii despre rugăciune?
”Pentru mine, rugăciunea este un elan al inimii, o
simplă privire aruncată spre cer, este un strigăt de recunoştinţă şi de iubire atât
în încercare, cât şi în bucurie” (Sf. Tereza a Pruncului Isus). „Rugăciunea este înălţarea
sufletului către Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri potrivite” (Sf.
Ioan din Damasc). „Mare eşti Tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea
ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să
te laude… Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda
ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află
odihna în tine ( Sf. Augustin, Confesiuni 1,1,1). Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă
în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu care nu încetează
să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea
pe care nu încetează să le caute (cf. CBC 27).
11. Copilul caută privirea tatălui şi a
mamei
„Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care
cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci
Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi" (Mt 6,7-8). În pagina
Evangheliei de azi (Lc 18,1-8), Isus pare că se contrazice, căci ne îndeamnă să strigăm
zi şi noapte către Dumnezeu: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care
strigă zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme ca să aştepte? Vă spun că
le va face dreptate în curând” (Lc 18,7-8). În orice caz, sensul pare să fie acesta:
„Dacă voi credeţi că sunteţi fii ai lui Dumnezeu, comportaţi-vă cu El ca şi cu tatăl
vostru. Puţine cuvinte sunt de-ajuns. Dar dacă nu vă ascultă, insistaţi, strigaţi,
nu-l lăsaţi o clipă, nu-i daţi răgaz. Cu tatăl şi cu mama voastră nu faceţi aşa?”
Este atitudinea firească a celor mici. Din moment ce am fost creaţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, imaginea îşi caută continuu modelul precum copilul caută
privirea tatălui şi a mamei încă înainte de a putea vorbi. Cine nu a trecut prin situaţii
în care a simţit imperios nevoia de striga către Dumnezeu?
12. Deprinderea rugăciunii
Creştinul se roagă cu cuvinte cunoscute, învăţate
pe de rost. Memoria păstrează rugăciunea pentru momentele în care rugătorul, asemenea
lui Moise pe vârful muntelui, simte că mâinile ridicate îi cad de oboseală şi că se
pierde ca unul căruia nu-i mai vin cuvintele. Tocmai în acele clipe rugăciunea scoasă
din memorie se înalţă din adâncul inimii, unde fiecare a depus această comoară de
preţ spre a nu o pierde. Este important a ne deprinde de mici cu rugăciunea şi a-i
învăţa pe copii să se roage. Să nu neglijăm sarcina educativă în epoca informaticii,
când la nevoie totul poate fi găsit în calculator şi pe mobil, dar aproape nimic „în
pământul fertil al memoriei” (Fericitul Paul al VI-lea).
13. Cine iubeşte, devine rugăciune
Să practicăm rugăciunea nu ca obligaţie, dar ca respiraţia
necesară pentru a trăi. Scrie Sfântul Augustin: „Dă-mi unul care iubeşte şi va înţelege
tot ceea ce spun... Dă-mi unul care arde de dorinţă… şi va înţelege ceea ce afirm”
(Trat. 26,4-6: CCL 36,261-263). A se ruga, nu înseamnă „a spune rugăciuni”. A se ruga
este ca a iubi. Şi cine îi vrea binele cuiva, face aceasta „zi şi noapte”, ca un „strigăt
continuu”. Este o stare a inimii ce nu oboseşte. Tommaso da Celano, biograful sărăcuţului
din Assisi, notează că „fratele Francisc la sfârşitul vieţii nu se mai ruga, căci
devenise el însuşi rugăciune”. Într-adevăr, la sfârşit, rugăciunea noastră nu mai
tinde să obţină ceea ce cere, deoarece îl obţine pe însuşi Dumnezeu care este comuniune
de viaţă cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.
14. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm,
harul, să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să-i slujim măririi tale cu inimă
neîmpărţită.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 15 octombrie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |