(RV – 11 decembrie 2016) E Ziua Domnului. Liturghia celei de-a treia duminici de Advent ne invită să aşteptăm cu bucurie venirea Domnului: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Domnul este aproape” (cf. Fil 4,4-5). Acest îndemn al apostolului Paul către comunitatea creştină din oraşul Filipi, prima de pe continentul european, este adresat şi nouă care credem că „patria noastră este în ceruri de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale” (Fil 3,20-21). Apropierea venirii lui Mesia este motiv de reînnoită bucurie şi pentru comunitatea noastră. Mesia, doritul popoarelor vine să ne elibereze de jugul captivităţii, să ne înalţe la demnitatea de „fii ai lui Dumnezeu” şi să ne dea viaţa din belşug. Să trăim acest timp în credinţă şi bucurie, lăsându-ne călăuziţi de Scripturile sacre în pregătirea venirii Domnului.
1. Dumnezeu ne vrea fericiţi
În prima lectură profetul Isaia (cf. Is 35,3-6.10) arată că Dumnezeu vrea să ne dăruiască
bucuria. În viaţă pot exista atâtea evenimente dureroase şi triste, dar planul lui
Dumnezeu rămâne mereu acela de a ne îmbucura. Dumnezeu este un Tată plin de generozitate,
care vrea ca fiii săi să fie fericiţi. Isaia vesteşte eliberarea poporului şi întoarcerea
deportaţilor din exilul babilonian. Chiar ţinuturile pustii şi uscate sunt invitate
„să tresalte de bucurie iar stepa să se veselească şi să înflorească precum trandafirul”.
Bucuria este dată prin intermediul unei transformări pe care profetul o ilustrează
prin imagini concrete: „Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor
se vor destupa. Atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba celui mut va striga de
bucurie”. Totul va fi un spectacol de voioşie: „Cei eliberaţi de Domnul se vor întoarce
şi vor veni în Sion cu strigăte de bucurie. O veselie fără de sfârşit va coborî asupra
lor, bucuria şi veselia îi vor urma, iar amărăciunea şi suspinul se vor îndepărta”.
Perspectiva ce se deschide este minunată, căci corespunde planului divin. Noi nu suntem
convinşi îndeajuns că Dumnezeul nostru ne vrea fericiţi, că ne pune la dispoziţie
mijloacele pentru a dobândi adevărata bucurie, că putem vedea „gloria Domnului, măreţia
Dumnezeului nostru”. De aceea ne invită: „Întăriţi mâinile slăbite şi îndreptaţi genunchii
care se clatină! Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul
vostru! Vine răzbunarea, răsplata lui Dumnezeu! El vine şi vă va mântui” (Is 35,3-4).
Promisiunile lui Dumnezeu făcute prin profeţi nu sunt un vis, nu sunt o utopie. Există
deja o lume de pace pentru cei ce vor să o primească. Dumnezeu este credincios făgăduinţelor
sale. Dacă el ne deschide ochii, putem vedea cât de multe a făcut pentru noi şi vom
şti să aşteptăm cu încredere şi bucurie şi ceea ce va realiza. Dacă vom avea inimă
curată şi ochii deschişi, ochi de săraci şi smeriţi, vom fi în stare să-l vedem pe
Domnul care ne deschide calea dreaptă chiar în necazurile cele mai mari, convinşi
că „el îndreaptă toate spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8,28).
2. Evanghelia bucuriei
În Evanghelia duminicii (Mt 11,2-11) nu se vorbeşte explicit despre bucurie, însă
Isus, răspunzând la o întrebare adresată de Ioan Botezătorul prin mesagerii săi, afirmă
că semnele anunţate de profetul Isaia încep să se realizeze. Iată contextul. Ioan
Botezătorul fusese arestat şi aruncat în temniţă. Rupt de lume, Ioan nu percepe situaţia
reală. Anunţase un Mesia plin de forţă, judecător puternic şi sever care trebuia să
doboare cu securea pomii neroditori şi să ardă pleava de grâu cu un foc nestins (cf.
Mt 3,10-12). Aştepta un Mesia care să redreseze lumea prin ameninţări şi pedepse.
Află însă că Isus nu este atât de tare, nu se manifestă cu atitudini de judecător
implacabil dar se poartă cu îngăduinţă şi milă, primeşte pe vameşi şi păcătoşi, este
înţelegător cu toţi. Ştirile care îi parvin în închisoare prin ucenicii săi, creează
în Ioan o stare de nelinişte şi descumpănire. Probabil şi ucenicii au sesizat neliniştea
maestrului şi i-au zis într-o zi: „Dar ce face acest Mesia?” Circulau în popor păreri
contrastante rezumate astfel de Isus: „A venit Ioan, care nu mănâncă şi nu bea, iar
ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi:
«Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!»” (Mt 11,18-19).
În această situaţie incertă, auzind de faptele lui Cristos, Ioan i-a trimis pe unii
dintre discipolii săi ca să-i spună: „Tu eşti cel care trebuie să vină”, profetul
vremurilor din urmă” sau să aşteptăm un altul?” Isus, făcând referinţă la profeţia
lui Isaia, le răspunde, că cele anunţate se împlinesc: „Mergeţi şi faceţi-i cunoscut
lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi
şi surzii aud, morţii învie”.
3. Săracilor li se aduce vestea cea bună
Situaţia se lămureşte. Faptele concrete săvârşite de Isus şi restul evenimentelor
indică o transformare a omului realizată prin predica şi minunile Mântuitorului. Răspunsul
lui Isus conţine în final şi un semn nemenţionat în profeţia lui Isaia: „săracilor
li se aduce vestea cea bună”. Evanghelia este veste bună adusă săracilor, adică celor
care par cei mai departe de bucurie. Apoi, Isus adaugă ceva important: „fericit este
cel care nu se scandalizează de mine”. "Fericit este acela care nu va găsi în mine
un prilej de poticnire”, adică cei care nu sunt derutaţi în faţa unui Mesia slab şi
neînarmat, un Mesia care, da, proclamă vestea cea bună săracilor, dar nu recurge la
forţă pentru a-i „elibera pe cei prinşi în război” (cf. Is 61,1). Fraza îi sugerează
lui Ioan că nu trebuie să fie surprins şi derutat de faptul că Isus nu este acel Mesia
puternic şi sever la care el se aştepta, dar un Mesia blând şi umil. Toţi suntem chemaţi
să fim vestitori de speranţă în situaţiile de incertitudine ale credinţei noastre.
4. Isus îl elogiază pe Ioan Botezătorul
În timp ce Ioan Botezătorul părăseşte scena, Isus trasează solemn identitatea lui
Ioan Botezătorul. El a atras atâta lume. Mulţi s-au dus la el în pustiu. După ce ucenicii
lui Ioan au plecat, Isus a început să le vorbească mulţimilor despre Ioan: „Ce aţi
ieşit să vedeţi în pustiu?” În felul acesta Isus vrea ca mulţimile să înţeleagă că
şi Ioan Botezătorul a fost un semn important. Aţi mer să vedeţi „o trestie legănată
de vânt?” Desigur, nu! El nu este un spectacol ce atrage. „Sau ce altceva aţi ieşit
să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?” Cu totul altceva! „Acest Ioan avea o haină
din păr de cămilă şi centură de piele în jurul coapselor sale, iar hrana lui erau
lăcustele şi mierea sălbatică” (Mt 3,4). „Iată, cei care poartă haine moi sunt în
casele regilor! Dar ce aţi ieşit să vedeţi?” Lumea ştia asta, dar nu era pe deplin
conştientă: „Un profet?” Şi Isus conclude: „Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet.
Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea
feţei tale; el va pregăti calea înaintea ta»”. Ioan Botezătorul era un semn trimis
de Dumnezeu ca să pregătească venirea lui Mesia, să-i pregătească pe oameni să adere
la mesajul şi la persoana sa. De aceea adaugă: „Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre
cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul”. Ioan este ultimul dintre
profeţi, dar şi cel mai mare dintre ei, pentru că pregăteşte direct calea Fiului lui
Dumnezeu întrupat, a Mântuitorului, Mesia cel adevărat.
5. Mai mare decât Ioan Botezătorul
Importantă este şi ultima precizare făcută de Isus cu privire la Ioan Botezătorul:
„însă cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”. Afirmaţia subliniază
din nou importanţa venirii lui Mesia. Prin credinţa în Isus Cristos noi devenim mai
mari chiar decât Ioan Botezătorul pentru că suntem mai avantajaţi decât el. Ioan Botezătorul
l-a arătat pe Mesia venit între oameni, dar nu i-a devenit ucenic; a vestit împărăţia
mesianică, dar nu a intrat să facă parte din ea; a murit fără să fi avut timpul de
a înţelege până la capăt infinita bogăţie purtată de Isus, pe care până şi un tâlhar
a înţeles-o când, înainte de a muri răstignit împreună cu el, i-a zis: „Isus, aminteşte-ţi
de mine când vei fi în împărăţia ta” (Lc 23, 42). Ioan s-a aflat în timpul pregătirii,
noi ne găsim în timpul împlinirii: un timp diferit, un timp de mare bucurie.
6. Bucuria, rodul aşteptării întru răbdare
Nici Isaia, nici Ioan Botezătorul nu s-au lăsat descurajaţi de situaţiile dificile
în care îşi îndeplineau misiunea. Adevăraţii profeţii se caracterizează prin statornicie
şi răbdare în a crede că Domnul duce la împlinire lucrarea sa mântuitoare. Apostolul
Iacob ne îndeamnă şi noi: „Fraţilor, luaţi-i ca exemplu de suferinţă şi de îndelungă
răbdare pe profeţii ce au vorbit în numele Domnului!” (cf. Iac 5,7-10, lectura a doua).
Dumnezeu rămâne credincios făgăduinţelor sale pentru totdeauna. Poporul lui Israel
a putut să se reîntoarcă în patrie. Isus era într-adevăr Mesia care trebuia să vină.
Isaia şi Ioan nu au dat greş iar profeţiile lor n-au căzut în zadar. Lucrarea lui
Dumnezeu este misterioasă, cere răbdare activă, adică aşteptare susţinută de încredere
cum îndeamnă acelaşi apostol Iacob: „Fraţilor, fiţi răbdători până la venirea Domnului.
Priviţi la agricultor: el speră să adune rodul preţios al pământului, aşteptând cu
răbdare ploaia cea timpurie şi cea târzie. Fiţi deci şi voi răbdători şi întăriţi-vă
inimile, pentru că venirea Domnului este aproape. Nu vă plângeţi, fraţilor, unul împotriva
celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi. Iată, judecătorul stă înaintea uşii”. Este răbdarea
celui care ştie că împărăţia lui Dumnezeu creşte, se maturizează lent, chiar dacă
profeţii o întrevăd şi o vestesc aproape. Biserica îndeamnă la răbdare din respect
faţă de persoane, convinsă că în nerăbdare şi în violenţă sărăcii sunt mereu perdanţi.
Răbdarea nu este resemnare ci curajul de a stărui în munca cinstită, ştiind că nu
vom obţine totul şi imediat.
7. Cântarea psalmistului
A lucra cu convingerea profundă că Dumnezeu este credincios, nu dezamăgeşte. Aceasta
este credinţa psalmistului: „Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face
dreptate celor asupriţi. Domnul dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei închişi.
Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi. Domnul iubeşte pe cei
neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin. Domnul sprijină pe văduvă şi orfan, dar
nimiceşte calea celor răi. Domnul Dumnezeul tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam
în neam” (Ps 145/146,7.8-9a.9bc-10).
8. Rugăciunea Bisericii
„Priveşte, Dumnezeul nostru, la poporul tău, care aşteaptă cu credinţă sărbătoarea
Naşterii lui Cristos. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, ajungând la marea bucurie a mântuirii
noastre, să o celebrăm solemn, cu reînnoită înflăcărare”.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 9 decembrie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |