(Radio Vatican – 25 decembrie 2016). E Naşterea Domnului. Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, căci Mântuitorul nostru s-a născut în lume. Astăzi a coborât din cer la noi pacea adevărată. Retrăim an de an cu reînnoită uimire şi recunoştinţă momentul tainic şi solemn anunţat de proorocii de demult: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină… Pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui şi va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veşnic, principe al păcii” (cf. Is 9,1-6 prima lectură, Liturghia de noapte). Dense şi ziditoare sunt rugăciunile slujbelor de Crăciun din care spicuim primele gânduri. Dumnezeu ne dă harul să dobândim noi puteri din celebrarea anuală a Naşterii Fiului său care se face pentru noi hrană şi băutură sufletească în taina mântuirii. Dumnezeu care în mod minunat ne-a creat după chipul său şi ne-a reînnoit şi răscumpărat în mod şi mai minunat, ne dă harul să putem împărtăşi viaţa divină a Fiului său, care astăzi a voit să-şi asume firea noastră omenească. Plăcută să-ţi fie, Doamne, jertfa sărbătorii de astăzi, ca, prin acest minunat schimb de daruri, să îmbrăcăm chipul dumnezeiesc al aceluia în care este unită cu tine firea noastră omenească. Sărbătorind cu bucurie naşterea Mântuitorului, îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul, ca, printr-o viaţă sfântă, să ne învrednicim a fi părtaşi de gloria lui. Să ne lăsăm luminaţi de Scripturile sacre. Parcurgem aici lecturile propuse la cele trei liturghii de Crăciun: de noapte, din zori şi din timpul zilei.
1. O veste veche mereu minunată
Răsună în această noapte anunţul vechi şi mereu nou care, deşi auzit de atâtea ori,
rămâne minunat: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor” (cf. Lc
2.1-14, Evanghelia liturghiei de noapte). Nu un salvator oarecare, căci pământul a
avut atâţia salvatori care la sfârşit nu au fost în stare să se salveze nici pe ei
înşişi, dar „un Mântuitor care este Cristos Domnul”. Aceasta este vestea minunată.
Şi ştim cum s-a petrecut: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar
August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul,
pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare
în cetatea sa”. Evanghelistul Luca vorbeşte de tot pământul şi de stăpânitorul său,
Cezar. Se chema Octavian, dar Luca preferă termenul divin de „August”, pentru a scoate
în evidenţă contrastul cu titlurile rezervate lui Isus: Domn, Cristos, Mântuitor.
Apare contrastul dintre stăpânitorul pământului şi Domnul cerului, dintre lumea păgână
cu aberaţiile şi nedreptăţile ei şi lumea lui Dumnezeu cu pacea sa. Acum pe pământ
comandă August care se face auzit printr-un decret. Face recensământul „întregului
pământ, mijloc indispensabil pentru a strânge tributurile de la supuşi. În Palestina
fiecare evreu trebuia să plătească şi pe cele pentru templu. August face recensământul
prin delegatul său Quirinus. La ştirea edictului imperial supuşii se pun în mişcare
resemnaţi.
2. Maria l-a născut pe fiul ei
Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa”. Şi Iosif este între aceştia.
Nu este un zelot care se răzvrăteşte împotriva împăratului, nici un fariseu care plăteşte
tributul murmurând. Iosif este unul care ştie să asculte şi să dea lui Cezar ceea
ce este al lui Cezar. Trăia la Nazaret, dar oraşul său de baştină era Betleem, cetatea
lui David. Fiind el din casa şi familia regelui David, Mesia se va naşte ca fiu al
lui David. Iniţiativa aparţine lui Iosif, dar şi Mariei, logodnica lui, despre care
se spune că era însărcinată. Şi pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria
să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle,
pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (cf. Lc 2,1-7). „L-a culcat în iesle”.
Precizarea este importantă. Fiul lui Dumnezeu, intrând în lume, a ales să se nască
în sărăcie. Împrejurarea este în contrast cu naşterea lui Ioan într-un mediu confortabil
al unei case preoţeşti, înconjurat de bucuria vecinilor şi a rudelor (cf. Lc 1,14).
Naşterea lui Isus apare ca un eveniment neluat în seamă de oameni, petrecut între
necuvântătoare şi în totală solitudine. Dar cerul nu tace, îşi deschide soborul.
3. Vestea îngerului către păstori
Scenariul se schimbă. Povestitorul ne conduce în regiunea unde cândva tânărul David
păzea turma. Cu o mie de ani mai târziu în acelaşi ţinut se aflau încă păstori care
trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. Era o meserie utilă pentru ei,
dar şi pentru aducerea de jertfe la templu. Însă erau dispreţuiţi de către „drepţii”
lui Israel pentru că un păstor nu avea posibilitatea să trăiască amănunţit legea Domnului
pentru că nici nu o cunoştea. Cu toate acestea Dumnezeu i-a ales tocmai pe ei ca cei
dintâi destinatari ai acelei veşti minunate. Un înger al Domnului s-a apropiat de
păstori şi când aceştia l-au văzut, s-au simţit învăluiţi de lumina gloriei cereşti.
Au perceput imediat prezenţa tangibilă a lui Dumnezeu. La fel ca profeţii şi văzătorii
de demult, sau ca odinioară poporul în pustiu, „păstorii au fost cuprinşi de o mare
spaimă”. Este vorba de acea frică sfântă pe care misterul lui Dumnezeu o inspiră muritorilor,
dar care întotdeauna se dovedeşte salvatoare.
4. O mare bucurie pentru tot poporul
Cuvântul mesagerului calmează spiritele şi îi linişteşte: „Nu vă temeţi, căci, iată,
vă vestesc o mare bucurie” care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David,
vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul”. Îngerul lămureşte ceea ce doar
o revelaţie poate să explice. Nici o minte omenească, fără o intervenţie divină, nu
putea deduce că acel copil înfăşat şi culcat în iesle este Domnul. Fără revelaţia
de sus este imposibilă credinţa, şi fără o revelaţie graduală care să atingă existenţa
şi sentimentele omeneşti, este foarte dificil a înţelege şi a primi anunţul. Ei bine,
îngerul le spune păstorilor că este purtător al unei veşti bune, al unei mari bucurii
pentru ei şi care va fi apoi şi pentru tot poporul. Şi este încă astăzi pentru noi.
Taina lui Isus nu putea fi anunţată mai bine decât aici cu precizie şi dincolo de
toate aşteptările: „astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este
Cristos Domnul”. Aceste apelative se aseamănă mai degrabă cu cele din cartea Faptele
Apostolilor scrisă după evenimentele pascale.
5. Pentru voi un Mântuitor, Cristos Domnul
„Astăzi”, este momentul culminant ce împarte istoria. Timpul aşteptării s-a împlinit.
Mântuitorul, odrasla promisă a lui David, s-a născut, şi s-a născut „astăzi”. Nu s-a
născut la Ierusalim. Adevărata cetate a lui David este Betleem, pentru că Dumnezeu
se reîntoarce la izvoare ca să reia definitiv istoria mântuirii, potrivit promisiunii:
„Tu, Beteleem Efrata, eşti mic ca să fii printre locurile lui Iuda; din tine va ieşi,
pentru mine, cel care va fi stăpânitor în Israel: originile lui sunt de demult, din
zilele veşniciei” (Mih 5,1-2). Mântuirea nu vine din Ierusalim, oraşul care îi omoară
pe profeţi (cf. Lc 13,34), ci din Betleem, căci numai acolo răsare vlăstarul din rădăcina
lui Iese (cf. Is 11,1), tatăl regelui David. El este „pentru voi” un Mântuitor. Pentru
prima dată răsună, aplicat lui Isus, acest titlu cu semnificaţie clar creştină. Titlul
nu fusese atribuit încă lui Mesia cel promis, dar este proclamat acum în faţa împăraţilor
romani care se considerau salvatori. Evanghelia anunţă că numai Isus este Mântuitorul,
numai prin el „Dumnezeu salvează” (Isus înseamnă „Dumnezeu salvează”). Celelalte două
titluri, deşi importante, sunt o completare: Isus este Cristos Domnul. Nicio dificultate
pentru apelativul Cristos sau Mesia (Unsul). Isus este din seminţia regelui David
şi acest titlu i se cuvine. Folosirea apelativului „Domn” se explică prin faptul că
textul a fost redactat şi citit după evenimentele pascale. David fusese păstor şi
chemat de la turmă a fost uns rege. Isus din casa lui David este păstor şi Domn. Pentru
noi creştinii nu există nici o dificultate: Isus, Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 1,35)
este dintotdeauna Domnul. Descendentul lui David este purtătorul definitiv al mântuirii.
Dar cum putem să-l recunoaştem? Cum să-l găsim? Îngerul indică păstorilor un semn.
6. Acesta este semnul
Solul ceresc le-a zis păstorilor: „veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle”.
Un semn mai umil nu se putea da pentru un eveniment de importanţă istorică. Dumnezeu
are modurile sale de a se revela; întotdeauna surprinzătoare. În vechime s-a revelat
prin semne prodigioase ce manifestau puterea sa, dar lumea nu s-a convertit. Acum
caută simplitatea iar primii săi destinatari sunt cei umili. Ieslea, atât de semnificativă
pentru păstori, Dumnezeu a ales-o ca semn al lucrării sale de mântuire şi este mai
mult decât suficientă pentru a-i face pe păstori să creadă. Cu atât mai mult cu cât
acum cerul s-a deschis cum nu s-a întâmplat niciodată. Îngerului i s-a alăturat o
ceată de alte fiinţe cereşti. Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea
cerească, care înalţă un imn de laudă lui Dumnezeu şi de urare pentru oameni: „Mărire
în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!”
Acest imn de mărire răsună încă şi astăzi în adunările noastre. Este un ecou ce vine
de departe, perpetuând intrarea lui Dumnezeu în istoria oamenilor. Când Dumnezeu vine
să salveze, darul său este pacea. Pacea este pentru toţi oamenii pe care Dumnezeu
îi iubeşte. Când evanghelistul Luca redacta această pagină, nu putea să nu aibă în
vedere propovăduirea Evangheliei în lume pentru a purta darul păcii tuturor oamenilor.
7. Lăsaţi-l să intre
Se povesteşte că într-o zi Rabbi Mendel i-a surprins pe prietenii săi, când i-a întrebat
pe neaşteptate: „Unde locuieşte Dumnezeu?” Prietenii au izbucnit în râs şi i-au zis:
„Ce-ai păţit? Lumea nu este oare toată plină de gloria lui?” Rabinul le-a dat el însuşi
răspunsul: „Dumnezeu locuieşte acolo unde i se permite să intre”. Vestea de bucurie
adusă de îngeri răsună profund şi în această noapte de Crăciun. „Astăzi” s-a născut
Mântuitorul, s-a născut „pentru noi”, a coborât din cer „pentru noi, oamenii, şi pentru
a noastră mântuire”. El intră acolo unde este primit: în inimile noastre, în casele
noastre, în oraşele şi satele noastre. Bineînţeles, dacă-l lăsăm să intre. Cerul s-a
unit cu pământul şi pentru cei săraci e timp de bucurie şi speranţă. Se adeveresc
pentru ei cele anunţate de Domnul prin profetul care zice: „Le-ai înmulţit bucuria:
se bucură înaintea ta cum se veselesc la seceriş şi se înveselesc ca la împărţirea
prăzii. Căci tu ai sfărâmat jugul care-l apăsa, toiagul de pe umerii săi şi nuiaua
celui care-l oprima” (Is 9,2-3, prima lectură. Liturghia de noapte). Cristos Domnul
este viaţa noastră. El ne schimbă existenţa şi fiecare moment al vieţuirii noastre,
pentru că preia preocupările, întristările, dorinţele şi speranţele noastre.
8. S-a dat pe sine pentru noi
După manifestarea lui Dumnezeu în Fiul întrupat suntem orientaţi spre o împlinire,
spre desăvârşirea vieţii, şi vedem ivindu-se la orizont manifestarea glorioasă a lui
Isus. „De fapt, harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne
să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune,
cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui
Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos. El s-a dat pe sine însuşi pentru
noi, ca să ne răscumpere de orice nelegiuire şi să cureţe pentru sine un popor numai
al său, plin de zel pentru fapte bune” (Tit 2,11-14, lectura a doua, Liturghia de
noapte). Dăruieşte-ne, Doamne, nouă, celor care celebrăm cu evlavie plină de bucurie
naşterea Fiului tău, harul să pătrundem cu credinţă deplină în adâncurile acestui
mister şi să-l trăim cu o iubire tot mai desăvârşită.
9. Să mergem la Betleem şi să vedem
Dar să ne întoarcem la păstori. Evanghelia liturghiei din zori (Lc 2,15-20) este urmarea
textului meditat la liturghia de noapte. În acel fragment, îngerii le-au vestit păstorilor:
„Astăzi în cetatea lui David s-a născut pentru voi un Mântuitor care este Cristos
Domnul” şi i-au îndemnat să meargă la Betleem. Evanghelia Liturghiei din zori ne spune
că, după ce îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii:
„Să mergem până la Betleem şi să vedem acest cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut
cunoscut Domnul!” Suntem între oameni simpli şi simplă este şi povestirea despre ei.
Păstorii erau consideraţi atunci oameni de jos, păcătoşi publici, pentru că se zicea:
„trăiesc cu animalele şi ca animalele”. Însă tocmai lor le-a fost dată cel dintâi
vestea naşterii Mântuitorului. Ei sunt primii care se duc să-i dea omagiu. Şi nu este
exclus ca evanghelistul Luca, cercetător destoinic, să fi mers la Betleem şi să fi
găsit vreun „supravieţuitor” dintre păstorii care au auzit vestea îngerilor şi au
mers să se închine lui Isus (cf. Carlo Cremona, Oggi è domenica, Lib. Ed. Vaticana,
Roma, 1995, p.53). Îngerii n-au dispărut dar s-a îndepărtat de ei, cum s-a îndepărtat
îngerul Gabriel de Maria la Nazaret. Aşa cum Maria, invitată de înger s-a dus în grabă
la ruda sa Elisabeta (cf. Lc 1,38), la fel păstorii s-au grăbit să meargă la Betleem
să vadă ce le-a făcut cunoscut Domnul. După primirea vestei bune urmează ascultarea
credinţei. Păstorii nu se duc să constate, dacă este adevărat, ceea ce au auzit. Ei
vor să „vadă cuvântul care s-a făcut”, adică evenimentul. Cuvântul Domnului este întotdeauna
un eveniment. Când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, ceva se întâmplă; aflăm sau găsim
ceva. Găsim pe cineva, o persoană. Păstorii „au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit
pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle”. Exact, aşezat într-o iesle. Cele spuse
de înger sunt adevărate. Păstorii repetă asta între ei, unii altora, iar apoi povestesc
evenimentul celor din Betleem.
10. Maria, modelul credinţei
Păstorii, „după ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre
acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori”. Însă
mirarea nu este semn de credinţă. Se constată asta de multe ori la mulţimile din Evanghelie.
Semnul credinţei este comportamentul Mariei. Şi ea i-a auzit pe păstori. Mesagerul
lui Dumnezeu a vorbit despre Fiul său şi l-a proclamat „Cristos Domnul”. Maria adună
aceste cuvinte şi le meditează în inima ei, căutând să le pătrundă înţelesul. Observă
evanghelistul: „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”.
Ea priveşte la pruncul înfăşat şi aşezat în iesle. Acea sărăcie şi micimea copilului
unite cu cuvântul îngerului cer şi de la ea un act de credinţă. Încă de acum Maria
este modelul celor care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, îl păzesc şi îl pun în practică.
Se poate spune că Maria este la izvorul şi începutul Tradiţiei bisericeşti. Cât despre
păstori, ei „s-au întors, glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au
auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus”. Asta facem şi noi, după ce am luat parte
la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie celebrată în biserică, în Betleemul nostru, nume
care înseamnă „casa pâinii”.
11. Moştenitori ai vieţii veşnice
Plecarea, mersul păstorilor devine în Evanghelie şi în cartea Faptele Apostolilor
modelul răspândirii Evangheliei la toate popoarele. De fapt, vestea cea bună este
pentru toţi oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte (cf. Lc 2,14). Vestea bună care a
răsunat în noaptea sfântă a ajuns şi pe meleagurile noastre. Şi nouă Dumnezeu ne arată
milostivirea manifestată în naşterea şi în lucrarea răscumpărătoare a Fiului său Isus,
căci „când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru
– nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare –, el ne-a
mântuit prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt, pe care l-a revărsat din
belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru, pentru ca, justificaţi
prin harul lui, să devenim în speranţă moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3,4-7,
lectura a doua, Liturghia din zori).
12. Suntem fii ai lui Dumnezeu întru Fiul său
Aşadar „un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă şi domnia a fost pusă
pe umerii lui, iar numele lui este Sfetnic minunat” (cf. Is 9,6, începutul Liturghiei
din timpul zilei). Plini de uimire şi de bucurie, celebrăm misterul întrupării Fiului
lui Dumnezeu: „Iată, Mântuitorul tău vine”. Această veste bună ajunge astăzi până
la periferiile lumii: „Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea
cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea… Domnul şi-a
descoperit braţul său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor, căci au văzut toate marginile
pământului mântuirea Dumnezeului nostru” (Is 52,7-10, prima lectură, Liturghia din
timpul zilei). Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi, neamuri, şi adoraţi-l pe Domnul!
Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare. Căci „după ce în trecut a vorbit în multe
rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile
din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care
a făcut şi veacurile” (cf. Evr 1,1-6 lectura a doua, Liturghia din timpul zilei).
Cuvântul lui Dumnezeu de la început „era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar
lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care
l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai
lui Dumnezeu… Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria
lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” Căci noi toţi
am primit din plinătatea lui har după har.
13. Speranţa nu moare, scânteia nu se stinge
În preajma sărbătorii Naşterii Domnului se citeşte la sfânta Liturghie începutul Evangheliei
după sfântul Matei: „Cartea genealogiei lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui
Abraham…”. Dumnezeu a legat de patriarhul Abraham mântuirea tuturor neamurilor printr-o
promisiune: „Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare
numele tău; şi vei fi o binecuvântare. Îi voi binecuvânta pe cei care te vor binecuvânta
iar pe cei care te vor blestema îi voi blestema. Şi prin tine vor fi binecuvântate
toate neamurile pământului” (Gen 12,2-3). În Mesia, fiul lui David, fiul lui Abraham,
toată omenirea este hărăzită să primească această făgăduinţă. Speranţa împlinirii
ei nu moare, scânteia aprinsă pe pământ nu se stinge. Constatăm că tocmai în vremea
în care splendoarea poporului ales se atenuase iar măreţia lui dispăruse, cuvântul
lui Dumnezeu s-a împlinit: s-a născut Isus care este Mesia, speranţa şi adeverirea,
visul şi realitatea lui Israel. Dumnezeu s-a făcut om în Isus, intrând cu totul în
lanţul generaţiilor omeneşti. Devenit om adevărat, El stă în mijlocul umanităţii,
deci nu mai este departe de noi. Este cu noi, căci s-a făcut om. Rugăciunile noastre
nu răsună în gol.
14. Cei care speră se înalţă ca pe aripi de vultur
Între strămoşii lui Isus găsim măreţie umană şi păcat, frumuseţe şi slăbiciuni, la
fel ca în Biserică. În toate timpurile. Firul se rupe continuu, dar Domnul îl reînnoadă
mereu. El este credincios chiar când Israel este infidel, chiar când în Biserică,
noul Israel, au loc atâta infidelităţi. Se verifică şi în societatea de azi ceea ce
spunea profetul: „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc,
dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur,
aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (cf. Is 40,30-31). Îmi par de o impresionantă
actualitate aceste cuvinte ale profetului Isaia adresate unui popor care, după experienţa
dureroasă a exilului, începe să-şi ridice capul pentru a privi înainte. Nu încetează
să-şi să facă planuri de viitor cu speranţa care îi vine din credinţa în Dumnezeul
său, salvator şi prieten al oamenilor. Crede că Dumnezeu cel veşnic nu oboseşte şi
nu se osteneşte. El dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit (cf.
Is 40,28-29). Cu atât mai mult putem spera noi, după ce „cuvântul s-a făcut trup şi
şi-a ridicat cortul în mijlocul nostru”.
15. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, tu ai luminat această noapte preasfântă cu strălucirea lui Cristos, lumina
cea adevărată. Dă-ne, te rugăm, harul să cunoaştem încă de pe pământ tainele luminii
sale, ca să ne desfătăm cu plinătatea bucuriei lui în ceruri. Dăruieşte-ne harul ca
Mântuitorul lumii, care s-a născut astăzi şi ne-a renăscut pentru viaţa dumnezeiască,
să ne facă părtaşi ai nemuririi sale.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic pentru Liturghiile de noapte, din zori şi din timpul zilei la Naşterea Domnului, 2016)
------------------------
Material subsidiar: Crăciunul este un copil
1. O nostalgie străveche
O mulţime neobişnuit de mare umple bisericile în noaptea de Crăciun, la Betleem, în
metropole şi oraşe, în sate şi cătune, oriunde în lume există o comunitate creştină.
Ce-i atrage pe oameni într-un singur loc în această noapte? Motivele pot fi multe,
dar cel principal poate fi identificat într-o „străveche nostalgie” pe care forfota,
viaţa comercială, febra tehnologică a timpului nu au reuşit să o şteargă. În sărbătoarea
Crăciunului mulţi descoperă în sine o nostalgie lăuntrică după un trecut religios,
cultural şi civil care, cum dovedeşte istoria, era unul răscolitor şi plin de farmec.
Acel trecut rezistă încă asemenea unui tufiş înflorit între valurile unei inundaţii
puternice. Însă există riscul ca acesta să fie dus repede de puhoiul apelor şi odată
cu el chiar identitatea unui popor care se consideră încă creştin.Ne adunăm în această
noapte de Crăciun pentru a ne regăsi identitatea profundă. Ceasul este solemn şi nu
doar sub aspect strict religios. Crăciunul este la răscrucea istoriei noastre trecute
şi viitoare.
2. Crăciunul este un copil
Dar ce este Crăciunul? Trebuie să-l definim pentru a face posibilă recăpătarea identităţii
noastre de creştini. Dintre multele definiţii ale Crăciunului mă opresc la una citită
cândva (probabil în 1996) într-un ziar italian chiar în preajma sărbătorii. Preşedintele
Parlamentului de atunci dădea această definiţie lapidară şi poate simpatică: „Crăciunul
este un Copil. Tot restul l-am inventat noi”. Definiţia este imprecisă, dar poate
fi acceptată. Crăciunul este un Copil, dar cu precizarea că este un Copil pe care
ni l-a dat Dumnezeu (cf. Is 9,5), înaintea căruia toţi ne descoperim copii, copii
care avem nevoie de ajutor şi de duioşie. Descoperim că, aşezându-ne în jurul acestui
Copil, putem deveni părtaşi la harul său mântuitor. Evanghelia spune că este important
a se întoarce şi a deveni copii pentru a putea intra în împărăţia cerurilor (cf. Mt
18,3). Dar nu este uşor a redeveni copii, după ce am devenit adulţi prin trudă şi
osteneală, lupte şi suferinţe. E greu a se întoarce şi a se păstra copii într-o lume
de ameninţări, falsitate şi urâciune, dar Naşterea Domnului poate face cu putinţă
ceea ce omeneşte pare imposibil.
3. Identitatea unui popor
Pentru mulţi, vestea bună a Naşterii Domnului este doar o ştire ca multe altele. Astăzi
trăim într-o sumedenie de ştiri stocate în memorie. Asta face să slăbească uimirea
şi interesul pentru naşterea lui Isus, care este izbucnirea a ceva extraordinar în
istoria lumii. Dacă avem valori, trebuie să le păstrăm. Un popor care îşi pierde memoria
istorică, riscă să fie colonizat de alte popoare. Prăznuirea Naşterii Domnului, pe
lângă semnificaţia strict religioasă, este o sărbătoare ce poate permite unui popor
să-şi redescopere identitatea.
4. Îndoielile unui preot
Într-o predică de Crăciun un preot s-a străduit, ca numeroşi alţii din lume, să explice
poporului însemnătatea anunţului dat de îngeri „mărire lui Dumnezeu şi pace pe pământ”.
La sfârşitul Liturghiei cineva l-a întrebat: „Credeţi cu adevărat că Dumnezeu poate
primi de la oameni mărirea pe care o aşteaptă de la ei?” „Nu! – a răspuns preotul.
De la oameni nu, cel puţin nu de la toţi. Însă de la Fiul său în mod cert da. De fapt
îngerii au cântat la Betleem: „Iată, s-a născut în sfârşit cineva care îi va da lui
Dumnezeu slava pe care o merită”. Numai despre Fiul său unul-născut Tatăl poate spune:
„În tine mi-am găsit bucuria” (Mc 1,11). În alţii Dumnezeu îşi află bucuria numai
în măsura în care sunt uniţi cu Isus”. „Înţeleg, a adăugat enoriaşul. Dar anunţul
de pace dat de îngeri nu este pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Când va fi primit
acest anunţ? Când va fi realizat de către oameni? Va fi vreodată pe pământ pace, pacea
adevărată?” Aici preotul descurajat a ridicat braţele şi a răspuns: „La această întrebare
chiar nu ştiu să răspund”.
5. Temeiul speranţei
Prin urmare problema păcii este complicată, mai mult decât cea a slavei datorate lui
Dumnezeu. Când e vorba de acest argument, nu numai preoţii, dar toţi oamenii ridică
braţele, pentru că ştiu că istoria a fost întreţesută mereu de samavolnicii şi acte
de violenţă, încă de la începutul ei. Evanghelia ne arată că violenţa umană nu s-a
oprit nici chiar în faţa ieslei din Betleem. Asta înseamnă că celebrarea Crăciunului
nu are în sine nimic romantic. Istoria naşterii Domnului este o istorie tragică: este
oglinda timpului, a tuturor timpurilor. Cu toate acestea nu este o istorie disperată,
pentru că peste ea a strălucit o lumină mare, străluceşte o stea, se ivesc zorii unei
speranţe. Se conving de aceasta tot mai mulţi sceptici. Cu naşterea lui Isus Cristos
şi predicarea Evangheliei sale a fost introdus în ţesutul canceros al istoriei umane
un principiu de speranţă. Când cade acest principiu, istoria lumii încetează de a
tinde spre viitor, pierde acea tendinţă care o scoate din mediocritate şi din starea
de sălbăticie.
6. Puţină glorie
Era de această părere indianul Mahatma Gandhi (1869-1948) care a parcurs un drum invers
în raport cu cel tentat de mulţi europeni care se duc în Orient să caute adevărul.
De fapt, a venit în Europa, a luat doctoratul în jurisprudenţă la Londra şi a descoperit
Evanghelia. A fost pentru el, care era un hinduist distrat, ca o străfulgerare care
l-a făcut să-şi inspire toată viaţa, inclusiv cea politică, din Evanghelie, aplicând-o
la virtuţile religioase ale neamului său. Pentru el naşterea lui Isus era un mare
eveniment şi nu reuşea să înţeleagă pentru ce nu era astfel şi pentru acei europeni
pentru care era doar o ocazie de petrecere. Nu reuşea să înţeleagă mai presus de toate
motivul pentru care cei care se declară creştini nu se inspiră în viaţa lor din Acela
care pentru el, hinduist, era Fiul lui Dumnezeu venit să-i elibereze pe oameni de
conduita lor inumană. Ar trebui să fie clar pentru toţi că fără Dumnezeu lumea cade
în barbarie. Nu există politici, drepturi umane, cultură, progres, emancipare, globalizare
care să dureze, dacă nu au o bază religioasă. Cine nu-şi dă seama de asta este un
orb care nu poate vedea ce se petrece în jur, acasă la el şi în afara casei. Este
ca unul care se luptă cu morile de vânt. Dacă am înţelege asta, atunci i-am da lui
Dumnezeu puţin din mărirea pe care o aşteaptă de la noi. Slava lui Dumnezeu este în
beneficiul nostru, căci „gloria Dei, homo vivens”, slava lui Dumnezeu este omul care
trăieşte (sf. Irineu). Isus, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca să avem viaţă,
viaţă din belşug.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material subsidiar pentru Crăciun 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |