2016-12-30 11:53:00

Consideraţii omiletice la solemnitatea Sf. Maria, Născătoarea de Dumnezeu: Arată-ne nouă pe Isus!


(RV – 1 ianuarie 2017) E Ziua Domnului. La poarta de intrare în noul an civil ne întâmpină cu dragoste maternă Fecioara Maria, Născătoarea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos (Θεοτόκος, Dei genetrix). Este cea mai veche sărbătoare liturgică în cinstea ei. Maria îl prezentă lumii pe Isus, binecuvântatul rod al trupului său. Să primim noul an al Domnului cu recunoştinţa şi uimirea profetului de demult: „Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea!” (Is 52,7). Stăpânul timpului şi al istoriei ne-a hărăzit să trecem pragul unui nou an al erei noastre, al mântuirii noastre. Şi suntem mereu conştienţi că fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou al lui Dumnezeu. Maria este „Steaua dimineţii” şi călăuza sigură pe drumul împlinirii noastre. Să o salutăm încă din prima zi a anului, căci ea l-a dat lumii pe autorul vieţii: „Bucură-te, sfântă Născătoare: tu l-ai născut pe Regele care stăpâneşte cerul şi pământul în veac de veac”. Suntem în mâini bune: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr 1,1-2a versetul la Evanghelie). „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege, ca să primim înfierea” (cf. Gal 4,4-7 lectura a doua).

1. Un Mântuitor în istoria noastră
Şi ştim cum s-a petrecut. S-au scurs de atunci peste două mii de ani. Când a sosit ziua întrezărită de Abraham, părintele credinţei, sperată de patriarhi, vestită de prooroci şi dorită de neamuri, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria şi s-a făcut om. S-a născut în Betleemul Iudeii pe timpul împăratului roman Cezar August. Dumnezeu a alungat întunericul lumii prin venirea lui Cristos, lumina cea adevărată. Vestea a fost dată de către îngeri oamenilor simpli, mai întâi unor păstori care îşi păzeau turmele pe câmp în timpul nopţii. Un înger le-a zis: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie” care va fi pentru tot poporul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul”. Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: „Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul!”. Au plecat în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus”.

2. I s-a pus numele Isus
Mai departe: „Când s-au împlinit opt zile pentru circumciderea lui, i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit” (Lc 2,16-21, Evanghelia sărbătorii). Numele Isus înseamnă „Dumnezeu salvează”. Şi ştim că salvează începând cu istoria şi colaborarea unei familii. Părinţii Iosif şi Maria sunt oameni care ştiu să asculte şi dau lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Cezar ceea ce este al lui Cezar. După ce i-am văzut supunându-se împăratului August de a se prezenta la recensământ (cf. Lc 2,4), acum ne apar în atitudinea de ascultare faţă de Dumnezeu. În ziua circumciziunii poruncite în lege copilul a fost chemat „Isus”, aşa cum fusese numit de înger înainte de fi fost zămislit în sânul mamei sale. Câtă simplitate! Nu sunt menţionate amănuntele sărbătorii din ziua a opta după naşterea copilului, nici despre persoana umană care i-a pus numele Isus. Evanghelistul pune în lumină doar faptul că Iosif şi Maria împlinesc voia lui Dumnezeu potrivit legii. Maria, împlinind voia Tatălui, a dat la lumină persoana Cuvântului şi de aceea o putem chema pe bună dreptate cu titlul înalt şi sublim de „Născătoare de Dumnezeu”. Maternitatea i-a marcat definitiv viaţa în deplină relaţie cu Fiul, atât în bucurie cât şi în durere. Ea a păzit orice cuvânt şi orice gest al lui Isus, meditând toate în inima ei. L-a urmat pe Isus până la actul jertfei sale supreme întru patimă şi moarte. În Fecioara Maria se oglindeşte chipul Bisericii şi modelul atitudinii pe care trebuie să o avem ca discipoli ai lui Isus Cristos. O rugăm stăruitori să ne dobândească de la Isus, Fiul său, sănătate şi binecuvântare împreună cu pacea anunţată de îngeri în noaptea sfântă. Dacă ne lăsăm călăuziţi de ea, putem nădăjdui că vom fi părtaşi la aceeaşi glorie a învierii de care ea s-a bucurat anticipat.

3. Vor chema numele meu şi eu îi voi binecuvânta
În prima zi a anului ne facem unii altora urări de bine şi prosperitate. Pe plan natural, un an este considerat bun după rezultate, după belşugul şi calitatea roadelor pământului şi al muncii oamenilor. Şi pe plan spiritual anul este bun după roadele de fapte bune prin care ne îmbogăţim înaintea lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică. Urările noastre se întemeiază pe binecuvântarea lui Dumnezeu pe care preoţii o dădeau odinioară fiilor lui Israel. Biserica interpretează ca o binecuvântare cerească mesajul îngerilor din noaptea sfântă: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!” Această binecuvântare ajunge la inimile noastre, dacă îi imităm pe păstorii care „s-au întors de la ieslea din Betleem, glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus”. Să deschidem inimile, când Biserica invocă harul lui Dumnezeu arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să strălucească faţa lui spre tine şi să se îndure de tine! Domnul să-şi înalţe faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea!” (Num 6,24-26 prima lectură).

4. Firul din înălţimi
Desigur, după seara de Anul Nou, cu mintea refăcută de puţină tăcere şi somn, mulţi se întreabă în prima zi a anului la fel ca acei evrei care coborâseră în Iordan pentru a fi botezaţi de Ioan: „Şi acum ce trebuie să facem?” Tocmai aşa. Însă ne paşte gândul de a nu face nimic, spunând că şi aşa lumea nu se schimbă. Totuşi, există şi gândul bun de a-i cere lui Dumnezeu să ne dea o mână de ajutor ca să înfruntăm evenimentele necunoscute pe care le aduce noul an. Este ca şi cum ne-am racorda la izvorul vieţii. Scriitorul danez Johannes Jørgensen(1866-1956) convertit la Biserica Catolică şi stabilit la Assisi în Italia, unde şi-a încheiat zilele, a scris câteva cărţi valoroase, precum viaţa Sfântului Francisc de Assisi şi a Sfintei Caterina din Siena, şi multe povestiri de inspiraţie religioasă. Una se aseamănă cu o fabulă pentru copii şi este intitulată „Il filo dall’alto”, “Firul de sus”. E vorba de întâmplarea unui păianjen. Balansându-se de deasupra crengii din vârful unui copac şi ţesându-şi cu iscusinţă pânza de mătase, un păianjen a ajuns până la crengile cele mai de jos. Se mişca zilnic pe plasa minunată, mândru de ceea ce făcuse. Dar într-o zi, inspectând lucrarea, s-a oprit nedumerit la firul iniţial de la care pornise şi de care atârna greutatea pânzei. Nu l-a recunoscut. Crezând că firul este de prisos, a voit să facă ordine şi l-a rupt dintr-o mişcare. Pânza de mătase s-a desprins imediat şi a căzut la rădăcina copacului. Tăiase „firul de sus”. O pierdere ireparabilă. Trebuia să ia totul de la capăt. Dacă mai avea timp şi dacă îl mai ţineau puterile.

5. Propuneri pentru noul an
Iată primul lucru pe care să-l facem în anul abia început. Pentru nici un motiv în lume să nu tăiem „firul de sus” de care atârnă viaţa noastră. Fiecare dintre noi are un fir al său de legătură cu Dumnezeu. Vă rog, nu-l tăiaţi pentru nimic în lume! Totul în noi s-ar prăbuşi ca pânza de păianjen. Totul îşi pierde rostul. Legătura cu Dumnezeu înseamnă racordare continuă la izvorul vieţii. Avem nevoie de apă în călătoria prin pustiu. În acest sens înţelegeam binecuvântarea lui Dumnezeu. După trecerea Mării Roşii, poporul lui Israel călăuzit de Dumnezeu prin norul luminos şi stâlpul de foc a ajuns la Muntele Sinai. Acolo, Domnul i-a zis lui Moise: „Spune-le lui Aaron şi fiilor lui: «Aşa să-i binecuvântaţi pe fiii lui Israel: ‹Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să strălucească faţa lui spre tine şi să se îndure de tine! Domnul să-şi înalţe faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea!› Să pună numele meu peste fiii lui Israel şi eu îi voi binecuvânta!»” (cf. Num 6,22-27). Există apoi un al doilea lucru de făcut: în situaţiile chiar cele mai dificile ale vieţii fizice, morale şi spirituale nu trebuie să pierdem curajul niciodată. Motivul? Pentru că suntem fii ai lui Dumnezeu: „Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: „Abba, Tată!” Aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu” (cf. Gal 4,4-7 lectura a doua). Dacă aceasta este situaţia noastră înaintea lui Dumnezeu, orice descurajare este nemotivată. Suntem prin urmare în faţa lui Dumnezeu în însăşi poziţia lui Isus fiul său, căruia Tatăl i-a stabilit numele „mai înainte de a fi fost zămislit” în sânul mamei sale (cf. Lc 2.16-21, pericopa evanghelică). Şi numele nostru, deşi nu ne-a fost dat direct de Dumnezeu, îi era cunoscut înainte ca noi să fim concepuţi şi chiar gândiţi de către părinţii noştri. Dumnezeu ne cunoaşte pe nume, ne cunoaşte personal. Numele este într-un fel codul nostru spiritul pe care Dumnezeu îl cunoaşte mai bine decât noi.

6. Uimire şi adoraţie
Dar mai există un lucru de făcut. Evanghelia liturgică o prezintă pe Maria ca pe aceea care trece din uimire în uimire în faţa evenimentelor neaşteptate ale Naşterii Domnului. Despre ea scrie evanghelistul: „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). Dacă încetăm de a ne uimi şi cedăm cu uşurinţă gândurilor negative şi scepticismului, atunci primim rău întâmplările din viaţa noastră, ori care ar fi ele, căci nu sunt mai puţin uimitoare decât cele povestite de evanghelist la naşterea lui Isus. S-a spus că uimirea este primul act de smerenie a omului şi că al doilea act care urmează imediat este a-l „vedea” pe Dumnezeu, şi al treilea act a face toate după voia lui Dumnezeu. Într-o lume complexă dominată de egoisme omeneşti, creştinii nu stau şi privesc ca naivii care nu văd răul prezent în lume. Văd mâna Domnului în orice împrejurare şi posibilitatea de a face binele. Stau, însă cu speranţă, ba mai mult, cu certitudinea că chiar în condiţiile cele mai grele se poate realiza iubirea, dreptatea şi pacea. Se încred în firul care îl leagă de Dumnezeu şi dă înţeles muncii lor şi noi puteri vieţii lor. Cine crede asta, poate lua o foaie de hârtie şi scrie un gând de ţinut minte tot timpul anului: „A crede în Dumnezeu şi a trăi pentru el nu este o pasiune inutilă”. Prin credinţă noi putem privi în viitor şi putem lua făgăduinţele lui Dumnezeu ca o garanţie a creşterii puterii noastre, unind facultăţile omeneşti cu cele divine, aducând întreaga putere a fiinţei noastre în legătură directă cu izvorul luminii. Zilnic să-i cerem binecuvântarea, şi „Domnul ne va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac” (Ps 121/120,8).

7. Cântarea psalmistului
„Dumnezeu să fie milostiv cu noi şi să ne binecuvânteze! Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze; să-şi îndrepte spre noi faţa senină, ca să fie cunoscută pe pământ calea ta, şi mântuirea ta, la toate popoarele! Să se veselească şi să strige de bucurie neamurile, pentru că judeci popoarele cu dreptate şi călăuzeşti neamurile pe faţa pământului! Să te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să te laude! Să ne binecuvânteze Dumnezeu şi să se teamă de el toate marginile pământului!” (cf. Ps 66/67 psalmul liturgic).

8. Rugăciunea Bisericii
Adevărata înţelepciune este un dar al Duhului Sfânt care ne îndeamnă să încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu ceea ce nu mai poate fi şters, adică trecutul, în bine şi în rău, pentru a porni din nou la drum, folosind orice clipă a vieţii ca program de bine. Dorim să umplem jurnalul zilelor noastre cu fapte bune în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Ne propunem să trăim de acum fiecare zi ca o mare ocazie pentru a fi „oameni de bunăvoinţă”, întrucât iubiţi de Dumnezeu. „Dumnezeule, care, prin fecioria roditoare a Mariei, ai dăruit neamului omenesc bunurile mântuirii veşnice, dă-ne, te rugăm, harul să simţim şi noi mijlocirea aceleia prin care l-am primit pe Dătătorul vieţii, pe Isus Cristos, Fiul tău.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 decembrie 2016)

 








All the contents on this site are copyrighted ©.