Epifania Domnului. Papa Francisc: în magii de la Răsărit, portretul căutătorului de Dumnezeu

RV 06 ian 2017. ”Magii care au venit din Răsărit și s-au închinat înaintea Pruncului Isus exprimă bine portretul omului care crede, al omului căruia îi este dor de Dumnezeu; ei oglindesc chipul tuturor oamenilor care în viața lor nu au lăsat ca inima să le fie anesteziată, dar și al oamenilor care cred pentru că știu că Evanghelia nu este un eveniment din trecut, ci din prezent”. Cu o amplă reflecție despre căutarea lui Dumnezeu și deschiderea omului la noutatea Pruncului care a revoluționat istoria omenirii, papa Francisc a celebrat vineri, 6 ianuarie 2017, solemnitatea Epifaniei Domnului. Ritul sacru a început la ora 10.00 în bazilica Sfântul Petru și a fost transmis live pe internet, putând fi urmărit și de pe pagina noastră internet ro. radiovaticana.va, făcând click pe bannerul Transmisiune video.

Să ascultăm ample pasaje din predica Sfântului Părinte.

”Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit și am venit să ne închinăm lui” (Mt 2,2). Cu aceste cuvinte, magii, veniți din țări îndepărtate, ne fac cunoscut motivul lungii traversări: să-l adore pe regele nou-născut. A vedea și a adora: două acțiuni care ies în evidență în relatarea Evangheliei. Am văzut o stea și am venit să adorăm.

Acești oameni au văzut o stea care i-a pus în mișcare. Descoperirea unui fapt neobișnuit care s-a întâmplat pe cer a declanșat o serie de nenumărate evenimente. Nu era o stea care a strălucit exclusiv pentru ei, nici nu aveau un ADN special prin care să o descopere. După cum bine a recunoscut un părinte al Bisericii, magii nu au pornit la drum pentru că au văzut o stea, ci au văzut steaua pentru că au pornit la drum (cf Sf. Ioan Gură de Aur). Aveau inima deschisă la orizont și au reușit să vadă ceea ce cerul le arăta pentru că în ei exista o dorință care îi mâna: erau deschiși unei noutăți. În acest fel, magii exprimă portretul omului care crede, al omului căruia îi este dor de Dumnezeu, al celui care simte lipsa casei sale, patria cerească. Ei oglindesc chipul tuturor oamenilor care în viața lor nu au lăsat ca inima să le fie anesteziată. Dorul sfânt de Dumnezeu izvorăște în inima celui care crede pentru că știe că Evanghelia nu este un eveniment din trecut, ci din prezent. Dorul sfânt de Dumnezeu ne permite să ținem ochii deschiși în fața oricărei încercări de a reduce viața și de a o face mai săracă. Dorul sfânt de Dumnezeu este amintirea credinței care se răzvrătește în fața atâtor profeți de nenorocire. Acesta este dorul care menține vie speranța comunității care crede și care, săptămână de săptămână, imploră spunând: ”Vino, Doamne Isuse!”.

Acest dor, a continuat Sfântul Părinte la predica celebrării euharistice din solemnitatea Epifaniei Domnului, l-a făcut pe bătrânul Simeon să meargă în toate zilele la templu ”știind cu certitudine că viața sa nu avea să se sfârșească fără să-l ia în brațe pe Mântuitorul”. Același dor sfânt l-a făcut pe fiul risipitor să se întoarcă acasă, iar pe Maria Magdalena să meargă în zorii duminicii la mormânt și să-l întâlnească pe Învățătorul care a înviat din morți. Cu alte cuvinte, ”dorul de Dumnezeu ne scoate din țarcurile noastre deterministe, cele care fac să credem că nimic nu se poate schimba”. Susținut de credința sa, credinciosul doritor merge în căutarea lui Dumnezeu, asemenea magilor, în locurile cele mai îndepărtate ale istoriei pentru că știe în inima sa că Domnul acolo îl așteaptă: ”Merge în periferie, la frontieră, în locurile neevanghelizate, ca să se întâlnească cu Domnul său, și nu o face cu o atitudine de superioritate, ci asemenea unui cerșetor care nu poate să ignore ochii celui pentru care Vestea cea Bună este încă un pământ de explorat”.

Opusul dorului sacru după Dumnezeu este atitudinea care bântuie palatul lui Irod, la doar câțiva kilometri de Betleem, unde nu și-au dat seama de ceea ce se întâmplă. ”În timp ce magii călătoreau, Ierusalimul dormea. Dormea în înțelegere cu un Irod care, în loc să fie în căutare, dormea la rândul său. Dormea sub anestezia unei conștiințe cauterizate. Și a rămas înmărmurit. I s-a făcut frică. Este tulburarea care, în fața noutății ce revoluționează istoria, se închide în sine, în rezultatele ei, în cunoștințele și succesele ei. Tulburarea celui care stă șezut pe bogăție fără să reușească să vadă mai departe. O tulburare care se naște în inima celui care vrea să controleze totul și pe toți. Este tulburarea celui cufundat în cultura victoriei prin orice mijloace, în acea cultură în care este spațiu doar pentru învingători și cu orice preț. O tulburare care se naște din teama și din frica ce apar în fața a ceea ce ne pune întrebări și pune în pericol siguranțele și adevărurile noastre, felurile noastre de a ne atașa de lume și de viață. În acest fel, Irod a început să se teamă, iar acea frică l-a făcut să caute siguranța în crime: ”Necas parvulos corpore, quia te necat timor in corde” – ”Ucizi copiii în trup, pentru că frica ți-a răpus inima” (Sf. Quodvultdeus, Sermo 2 despre Simbol; PL 40, 655).

”Vrem să adorăm. Acei oameni au venit din Orient ca să se închine și au venit să o facă în locul potrivit unui rege: la palat. Este important acest lucru. Ei au ajuns acolo prin căutarea lor. Era locul potrivit, pentru că este propriu unui rege să se nască într-un palat, să aibă curtea sa și supușii săi. Este semnul puterii, al succesului, al vieții reușite. Și este de așteptat ca regele să fie venerat, temut și adulat, da, dar nu neapărat iubit. Acestea sunt schemele lumești, idolii mărunți cărora le aducem cult: cultul puterii, al aparenței și al superiorității. Idoli care făgăduiesc numai tristețe, sclavie și teamă. Și tocmai acolo a început calea cea mai lungă pe care au trebuit să o facă acei oameni veniți de departe. Acolo a început îndrăzneala cea mai grea și complicată: să descopere că ceea ce căutau nu era într-un palat, ci în alt loc, nu doar geografic, dar și existențial. Acolo nu vedeau steaua care îi călăuzea să descopere un Dumnezeu care vrea să fie iubit, și aceasta este cu putință doar sub semnul libertății și nu al tiraniei; să descopere că privirea acestui rege necunoscut, dar dorit, nu înjosește, nu înrobește, nu încătușează. Să descopere că privirea lui Dumnezeu ridică, iartă, vindecă. Să descopere că Dumnezeu a vrut să se nască acolo unde nu ne așteptam, unde, probabil, nu-l vrem, sau unde, de multe ori, îl tăgăduim. Să descopere că în privirea lui Dumnezeu este loc pentru cei răniți, osteniți, maltratați și abandonați, că forța și puterea sa poartă numele milostivirii. Cât de departe este, pentru unii, Ierusalimul de Betleem!

Irod nu poate să se închine pentru că nu a vrut și nici nu a putut să-și schimbe modul de a vedea. Nu a vrut să înceteze să-și aducă cult sieși, crezând că totul începe și se sfârșește odată cu el. Nu a putut să se închine pentru că scopul lui era ca ceilalți să i se închine lui. Nici chiar preoții nu au putut să se închine pentru că știau mult, cunoșteau profețiile, dar nu erau dispuși nici să meargă, nici să se schimbe.

Magilor le era dor, nu mai voiau lucrurile dintotdeauna. Erau obișnuiți, resemnați și obosiți de Irozii timpului lor. Dar acolo, la Betleem, era o promisiune de noutate, o promisiune de gratuitate. Acolo se întâmpla ceva nou. Magii au putut să se închine pentru că au avut curajul să meargă și, închinându-se în fața celui mic, închinându-se în fața celui sărac, închinându-se în fața celui lipsit de apărare, închinându-se în fața neobișnuitului și necunoscutului Copil de la Betleem, acolo au descoperit gloria lui Dumnezeu”.

La rugăciunea ”Angelus”, recitată la vineri amiază de la fereastra apartamentului pontifical, cu participarea a 35 de mii de persoane în Piața Sfântul Petru, papa Francisc a revenit asupra solemnității Epifaniei Domnului, a salutat Bisericile orientale care sărbătoresc Nașterea Domnului după calendarul iulian pe 7 ianuarie și a menționat Ziua misionară a copiilor. În fine, la încheierea rugăciunii mariane, mai mulți oameni fără adăpost au distribuit participanților, în numele papei Francisc, o carte cu șase ”Icoane ale milostivirii”, cu personaje din Evanghelii care și-au schimbat viața după ce l-au întâlnit pe Isus.

Referindu-se la Evanghelia solemnității, pontiful a subliniat faptul că după cum s-a întâmplat în viața magilor din Răsărit, ”și în viața noastră sunt diferite stele, lumini care strălucesc și orientează”. Ne revine nouă să alegem pe care lumină să o urmăm: ”luminile intermitente” ale micilor satisfacții, ”luminile orbitoare” ale banului și succesului, sau, asemenea magilor, ”lumina stabilă și blândă” care nu apune pentru că nu este din această lume.
Papa Francisc: ”Această lumină adevărată este lumina Domnului, sau mai bine zis, este Domnul însuși. El este lumina noastră: o lumină care nu orbește, ci însoțește și aduce o bucurie unică. Această lumină este pentru toți și îl cheamă pe fiecare în parte (…) Cine l-a întâlnit pe Isus a simțit minunea luminii care sfâșie întunericul și cunoaște această lumină care luminează și strălucește. Aș vrea, cu mult respect, să-i invit pe toți oamenii să nu le fie teamă de această lumină și să se deschidă Domnului. Mai presus de toate, aș vrea să spun celui care a pierdut puterea de a căuta, este obosit, celui care, copleșit  de obscuritatea vieții, a stins dorința: ridică-te, curaj, lumina lui Isus știe să învingă întunericul cel mai greu. Ridică-te, curaj!”.

Magii din Răsărit, a spus mai departe papa Francisc, l-au găsit pe Prunc, au căzut la pământ și l-au adorat (cf. Mt 2,11). ”Nu doar s-au uitat la el, nu au spus doar o rugăciune de circumstanță și au plecat, ci l-au adorat: au intrat într-o comuniune personală de iubire cu Isus. Apoi, i-au oferit în dar aur, tămâie și smirnă, altfel spus, cele mai prețioase bunuri ale lor. Să învățăm de la Magi să nu-i dedicăm lui Isus doar resturile de timp și câte un gând din când în când, altfel nu vom avea lumina sa. Asemenea magilor, să pornim la drum, să ne înveșmântăm în lumină urmând steaua lui Isus și să-l adorăm pe Domnul cu toată ființa noastră”.

După recitarea rugăciunii ”Angelus”, Succesorul Sfântului Petru a menționat că ”mâine [7 ianuarie] comunitățile bisericești din Răsărit care urmează calendarul iulian celebrează Sfânta Naștere a Domnului. În spirit de fraternitate și bucurie”, a spus pontiful, ”le urez ca noua sărbătoare a Nașterii Domnului Isus să le copleșească de lumină și de pace”.

Epifania, a spus mai departe papa Francisc, înseamnă și Ziua copilăriei misionare, susținută de Opera Pontificală a Copilăriei Misionare: ”Îi încurajez”, a spus Sfântul Părinte, ”pe toți copiii și adolescenții care, în multe părți ale lumii, se angajează să ducă Evanghelia și să-i ajute pe cei de o vârstă cu ei aflați în dificultate”.

În fine, după ce a salutat participanții la parada grupurilor folclorice, care anul acesta a adus pe străzile Romei tradițiile din regiunea italiană Umbria, Sfântul Părinte a făcut un anunț practic, nu lipsit de umor, despre un cadou pe care vrea să-l ofere celor prezenți în Piața Sfântu Petru:
Papa Francisc: ”Magii îi oferă lui Isus darurile lor, dar în realitate Isus însuși este adevăratul dar al lui Dumnezeu. El este, în realitate, Dumnezeu care se dăruiește nouă, în El vedem chipul milostiv al Tatălui care ne așteaptă, ne primește, ne iartă mereu. Chipul lui Dumnezeu care nu ne tratează niciodată după faptele noastre sau după păcatele noastre, ci numai după imensitatea milostivirii sale inepuizabile. Și vorbind de daruri, m-am gândit să vă fac și eu un mic cadou. Lipsesc cămilele, dar vă voi face un cadou… Cartea ”Icoane de milostivire”. Darul lui Dumnezeu este Isus, milostivirea Tatălui. De aceea, ca să ne amintim de acest dar al lui Dumnezeu, vă voi da acest cadou care va fi distribuit de cei săraci, fără locuință și refugiați, alături de mulți voluntari și persoane consacrate, cărora le adresez un salut cordial și le mulțumesc din toată inima. Vă doresc un an de dreptate, iertare, seninătate dar, mai ales, un an de milostivire. Vă va prinde bine lectura acestei cărți: este într-un format de buzunar, ca să o puteți lua cu voi. Vă rog, însă, nu uitați să-mi faceți și voi cadoul rugăciunii voastre. Domnul să vă binecuvânteze! O sărbătoare frumoasă, poftă bună și La revedere!”.

Să mai adăugăm că după ce au împărțit cartea ”Icoane ale milostivirii”, cei fără adăpost și refugiații au primit în numele Sfântului Părinte câte un sandviș și un ceai cald, într-o zi în care soarele și cerul senin n-au reușit să ridice cu mult peste zero grade temperaturile neobișnuit de scăzute pentru această latitudine.

Primiți acum și binecuvântarea apostolică a papei Francisc, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.

(rv – A. Dancă)