(RV – 22 ianuarie 2017) E Ziua Domnului. „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului! Strălucirea şi măreţia sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în lăcaşul său sfânt” (cf. Ps 95/96,1.6 Ant. intrării). Participând la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, răspundem chemării lui Isus Cristos care zice: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). Aşadar, „să ne apropiem de Domnul şi vom fi luminaţi şi feţele noastre nu se vor ruşina” (cf. Ps 33/34,6 Ant. la Împărtăşanie). Pentru a putea sta în faţa lui şi primi darul mântuirii, dorim să îndepărtăm din inimi orice ataşament păcătos, amintindu-ne că în viaţa pământească „Isus predica evanghelia împărăţiei şi vindeca orice boală şi orice suferinţă în popor” (Mt 4,23 versetul la Evanghelie). Pe el îl rugăm cu o triplă invocaţie să ne vindece lăuntric: Doamne, tu care ne chemi la convertire, deschide inimile noastre la cuvântul tău! Tu care faci din discipolii tăi pescari de oameni, fă-ne martori ai evangheliei tale! Tu care ai vestit împărăţia cerurilor, vindecând orice fel de infirmitate, înnoieşte sufletele noastre şi ai milă de noi! Să ne lăsăm luminaţi de cuvântul Domnului, încercând să pătrundem darul lecturilor Liturghiei duminicale. Desigur, e nevoie de puţină stimă şi bunăvoinţă, căci cine nu iubeşte, nu înţelege.
1. Isus trăieşte cu cuvântul lui Dumnezeu
După ce a fost botezat în râul Iordan, Isus a rămas patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi în pustiu, unde l-a învins pe diavol şi a zădărnicit ispitirile lui. Apoi,
auzind că Ioan (Botezătorul) a fost dat să fie închis, Isus a plecat în Galileea.
Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască la Cafarnaum, pe malul mării, în ţinuturile
lui Zabulon şi Neftali (Mt 4,12-13; cf. Mt 4,12-23 pericopa zilei). La fel ca atunci
când Iosif l-a purtat în Egipt (cf.Mt 2,13-15) şi, întorcându-se, s-a refugiat la
Nazaret (cf. Mt 2,22), şi Isus se refugiază în Galileea. Nu se ascunde, căci merge
la Nazaret şi îndată se stabileşte la Cafarnaum pe malul mării. După cum retragerea
la Nazaret a însemnat împlinirea Scripturii, la fel şi stabilirea lui la Cafarnaum
are loc ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia care zice: „Pământ
al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea
neamurilor! Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care
stăteau în regiunea şi în umbra morţii le-a răsărit o lumină”. Vedem din asta că Isus
continuă alegerea de bază făcută la botez, când i-a răspuns lui Ioan: „Lasă acum,
căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea” (Mt 3,15); alegere, reconfirmată
în timpul ispitirilor din pustiu: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul
care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Cuvântul lui Dumnezeu îi arată lui Isus
unde, când şi cum trebuie să umble şi ce să facă în viaţă. Să-l ascultăm şi noi.
2. Începe misiunea în Galileea neamurilor
Profeţia lui Isaia este un anunţ de speranţă pentru acele triburi ale lui Israel pe
care Dumnezeu le umilise din cauza infidelităţii lor; un ţinut inundat de soare devenise
pentru locuitori o „regiune întunecoasă a morţii”, în timp ce mulţi dintre ei, purtaţi
în exil, „trăiau în întuneric”. Omeneşte vorbind, orice speranţă părea compromisă,
dar nu pentru profetul care vede evenimentele în lumina lui Dumnezeu. Ştie că după
pedeapsă, triumfă mereu milostivirea. Acel ţinut locuit odinioară de triburile lui
Zabulon şi Neftali se extindea la vest şi sud-vest de Cafarnaum şi era traversat de
drumul care duce la mare; era drumul comercial, drumul armatelor purtătoare de moarte
şi al negustorilor de sclavi. La est de Cafarnaum, dincolo de Iordan şi de lac, se
întindea teritoriul celor Zece oraşe sau Decapole. Rezumând, profetul vorbeşte de
„Galileea neamurilor”, adică „ţinutul păgânilor”, pentru că acolo evreii se amestecau
cu lumea păgână.
3. Lumină în ţinutul păgânilor
Tuturor acestora profetul le dă o mare veste: „După cum odinioară, Domnul a adus ocară
peste ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, tot aşa, în cele din urmă, va aduce glorie
pe drumul mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric
a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit
o lumină. Ai înmulţit poporul lui, le-ai mărit bucuria: se bucură înaintea ta cum
se veselesc la seceriş şi se înveselesc ca la împărţirea prăzii. Căci tu ai sfărâmat
jugul care-l apăsa, toiagul de pe umerii săi şi nuiaua celui care-l oprima ca în ziua
de la Madian” (Is 8,23b–9,3 prima lectură). Bucuria acelor populaţii este anunţată
prin imaginea secerişului bogat şi a împărţirii prăzii de război. Se face aluzie la
timpul lui Madian, când Ghedeon cu o mână de oameni i-a învins pe madianiţi, pentru
că s-a încrezut în Dumnezeu. Eliberarea stă în mâinile lui Dumnezeu iar mâinile sale
sunt mai tari decât păcatul oamenilor (cf. Jud 6-7).
4. Împlinirea profeţiei
Această străveche profeţie nu a fost uitată niciodată în popor, dar a fost interpretată
în sens mesianic. Evanghelistul Matei o vede realizându-se în Isus, lumina cea adevărată
(cf. In 1,9; 8,12). El este acela în care se împlinesc cele spuse de Dumnezeu prin
Isaia, profetul. Lumina lui Isus străluceşte într-un loc de frontieră, între Israel
şi lumea păgână, şi răsare pentru toţi. Luminează acelaşi drum al mării care în viitor
va fi parcurs de vestitorii Evangheliei. Isus „lumina care răsare”, este acum aici,
în Galileea neamurilor, în locul în care îşi începe misiunea. Tot aici se va încheia,
când Isus va da apostolilor mandatul de a purta Evanghelia la toate popoarele (cf.
Mt 28,18-20). Acum este doar răsăritul luminii. Când va ajunge strălucirea învierii,
atunci va dispărea întunericul în ţinutul neamurilor, adică al lumii întregi. Doar
atunci va fi lumină.
5. De atunci a început Isus să predice
Din predica şi din faptele sale vom înţelege, cine este Isus şi care este mesajul
său. Duhul Sfânt să ne călăuzească şi să ne lumineze ca să înţelegem că Isus vrea
să facă din noi Biserica sa, poporul său. „De atunci a început Isus să predice”. „De
atunci”, adică după arestarea lui Ioan Botezătorul de către regele Irod Antipa. Acesta
l-a împiedecat pe Ioan să-şi continue misiunea. Ioan lasă locul lui Isus. Este ca
şi cum i-ar zice: „Acum, vestirea împărăţiei îţi revine; este sarcina ta”. Şi Isus
îşi începe misiunea la hotarele ţinutului guvernat de Irod Antipa. Prima sarcină a
lui Isus este aceea de a predica. Pentru noi care trebuie să predicăm într-o lume,
poate nu rea, dar distrată şi indiferentă, este important să înţelegem în ce situaţie
avea loc predica lui Isus. Predică în Galileea păgânilor. Isus nu este ca Ioan Botezătorul
un „glas care strigă în pustiu”, ci un crainic adevărat care merge să ducă vestea
împărăţiei acolo unde trăieşte lumea. „El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile
lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în
popor” (Mt 4,23). Isus îşi caută ascultătorii şi într-o zi le va zice discipolilor
să meargă la toate popoarele. Astăzi, ne spune nouă: Mergeţi! Şi nu doar preoţilor
şi călugărilor, ci tuturor creştinilor. Totul începe de la convertirea personală.
6. A început să spună: Convertiţi-vă!
Anunţul lui Isus este cel al lui Ioan Botezătorul. Însă Ioan se limita să explice
înţelesul convertirii şi să prezinte împărăţia ca o venire a Domnului pentru judecata
definitivă. Şi Isus a început să predice şi să spună: „Convertiţi-vă!”. Adaugă însă
imediat ceva nou: căci „s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt 4,17). Ce înseamnă
a se converti? Înţelesul de bază este acela de „a se întoarce înapoi”, pentru că drumul
pe care se merge, îndepărtează de Împărăţie. Împărăţia cerurilor s-a apropiat, este
prezentă, este pentru voi, dar nu este în direcţia spre care vă îndreptaţi. De aceea
este nevoie de convertire, de întoarcere, dacă vrem să ajungem la ea, să o vedem şi
să facem să fie a noastră.
7. S-a apropiat împărăţia cerurilor!
Ce este această împărăţie a cerurilor sau a lui Dumnezeu? Ce vrea să spună „s-a apropiat?
Cuvântul „ceruri” este folosit din respect pentru a evita pronunţarea numelui lui
Dumnezeu. Expresia „împărăţia cerurilor” echivalează cu „împărăţia lui Dumnezeu”,
adică „Dumnezeu domneşte”. În predica lui Isus acest eveniment nu numai că se apropie,
dar este aproape, este prezent. Unde se află o persoană care face voia lui Dumnezeu,
care „împlineşte toată dreptatea” (cf. Mt 3,15), acolo este prezentă „împărăţia lui
Dumnezeu”. Această persoană este Isus. Deci, a se converti înseamnă a se întâlni cu
Isus, a-l primi, a intra în comuniune cu el. Aşa înţelegem cum omul poate intra în
relaţie cu împărăţia lui Dumnezeu şi cu primul ei crainic, Isus din Nazaret. În Isus
„împărăţia cerurilor” nu este văzută doar ca un eveniment de judecată pentru om, dar
şi ca o realitate pozitivă eliberatoare.
8. Darul împărăţiei lui Dumnezeu
În ascultarea continuă a evangheliei după Matei vom auzi de alte 52 de ori expresia
„împărăţia cerurilor” şi ne vom da seama că ea nu este numai un eveniment, ci şi un
dar (cf. Mt 5,3.10), o moştenire (cf. Mt 25,34), ceva ce omul trebuie să caute cu
toate puterile sale (cf. Mt 6,33), pentru că este vorba de binele cel mai mare (cf.
Mt 13,44-46). Împărăţia este văzută şi ca un loc în care pentru a intra (cf. Mt 7,21;
11,12; 19,14-23) şi a fi cu bucurie deplină în casa Tatălui (cf. Mt 8,11; 13,45) trebuie
depus orice efort. Cu Isus împărăţia cerurilor este o realitate prezentă, la îndemână,
dar pentru a ajunge la ea trebuie făcut orice. Din toate acestea se întrevede şi
schimbarea vieţii cerută de Isus pentru a ne deschide în faţa darului şi deveni membri
ai împărăţiei lui Dumnezeu.
9. Isus umblă de-a lungul Mării Galileii
Isus este prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu între oameni. După ce a lansat primul mesaj
programatic: „Convertiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”, Isus începe să
acţioneze: umblă. Mersul său marchează începutul drumului Împărăţiei care devine chemare:
„Umblând de-a lungul Mării Galileii, Isus a văzut… şi mergând mai departe, a văzut…”
(cf. Mt 4,18-22). Fără îndoială, se afla acolo multă lume. Însă Isus fixează cu privirea
patru persoane. Privirea sa devine alegere şi chemare. Primii doi sunt Simon, pe care
comunitatea îl cunoaşte deja ca Petru, şi fratele său Andrei. Îşi aruncau plasa în
mare, căci erau pescari. Ceilalţi doi, Iacob şi Ioan, sunt şi ei fraţi. Erau în barcă
împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele. Sunt patru persoane la locul
de muncă. Îşi câştigau de mâncare şi cele necesare vieţii.
10. Vede şi cheamă primii patru discipoli
Isus îi vede şi îi cheamă. Nu le zice să-şi schimbe meseria, ci doar rostul pescuitului.
Dar pentru asta trebuie să răspundă la chemarea sa: „Veniţi după mine şi vă voi face
pescari de oameni!” Le spune aşa lui Simon şi Andrei; despre ceilalţi doi se spune
doar că „i-a chemat”. Se înţelege însă că scopul este acelaşi. Disponibilitatea celor
patru este imediată şi hotărâtă. Despre primii doi se menţionează că „părăsind îndată
năvoadele, l-au urmat” pe Isus. La fel despre ceilalţi doi: „Iar ei, părăsind îndată
barca şi pe tatăl lor, l-au urmat”. Acum, pentru aceşti patru pescari începe o altă
viaţă, viaţa unora care s-au convertit, s-au întors în jurul lor şi au lăsat în urmă
tot pentru care trudeau înainte; s-au deschis spre Împărăţia cerurilor care s-a apropiat
în Isus. S-au convertit la Împărăţie, şi asta înseamnă asumarea destinului lui Isus.
Au acceptat să fie pescuiţi pentru a deveni la rândul lor pescari de oameni. Asta
însă nu se va întâmpla imediat. Isus vorbise la viitor: „Vă voi face pescari de oameni”.
Înainte de a fi „pescari de oameni” discipolii trebuie să-l urmeze pe Isus, ca să
înveţe de la el cum se vesteşte Împărăţia. Un lucru, oricum, este evident. Orizontul
vieţii lor se lărgeşte iar rostul angajării în slujba împărăţiei lui Dumnezeu se va
lămuri îndată în multe privinţe.
11. Isus umblă şi predică
Patru discipoli sunt acum cu Isus care „străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile
lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în
popor” (Mt 4,23). Isus nu stă şi aşteaptă ca lumea să vină la el, ci merge şi străbate
toată Galileea. Verbul a străbate este folosit de evanghelist şi cu privire la zelul
fariseilor care cutreierau lumea ca să facă prozeliţi. Acelaşi lucru îl face Isus.
A chemat deja patru, dar după străbaterea Galileii aceştia îşi vor da seama că sunt
mulţi alţii alături de ei. Şi ce face Isus? Trei verbe califică modul în care Isus
încearcă să explice şi să concretizeze în oameni realitatea Împărăţiei. Mai întâi
o predică. De acum înainte textul nu mai spune „împărăţia s-a apropiat”, pentru că
acest lucru este evident în prezenţa personală a lui Isus, dar foloseşte expresia
„evanghelia împărăţiei”. Înţelegem că vestirea împărăţiei lui Dumnezeu este „evanghelie”,
adică veste bună, vestea mântuirii. Înţelegem de aici cum se face că Isus a anunţat
venirea împărăţiei lui Dumnezeu iar astăzi discipolii săi predică evanghelia împărăţiei
prin care se regenerează Biserica, poporul lui Dumnezeu.
12. Învaţă şi vindecă
Apoi, Isus nu este doar crainicul care duce vestea cel dintâi, dar este şi cel care
învaţă, adică explică. Isus se face catihetul împărăţiei, pentru că explică puţin
câte puţin frumuseţea şi bogăţia ei. Se menţionează că „învăţa în sinagogile lor”,
deşi îl vedem în ele de puţine ori. Isus preferă să înveţe în aer liber, pe malul
lacului, pe şes sau pe munte, în ţară şi dincolo de hotare, înconjurat de discipoli,
de mulţimi sau de toţi împreună. Aceste precizări sunt importante. Se deduce din ele
că Isus învăţa după metoda folosită la sinagogă. Este aproape de poporul său. Aflăm
totodată cum trebuie să predice discipolii săi. Şi acest lucru este revelator şi mereu
actual. Urmează a treia activitate. Isus vindecă. Acesta este un semn tangibil al
mântuirii pe care el a venit să o poarte lumii. Desigur, Isus vine să scoată răul
din rădăcină, să mântuiască lumea de păcat (cf. Mt 1,21). Asta înseamnă refacerea
omului din interior, a persoanei umane în totalitatea ei. Isus îl recreează pe om
după planul lui Dumnezeu: cu predica sa, cu învăţătura sa, cu lucrarea sa vindecătoare.
O face cu dăruirea de sine până la jertfa crucii.
13. Să-l urmăm în armonie, nu în dezbinări
Acest lucru este confirmat în versetul imediat următor, căci „s-a dus vestea despre
el (Isus) în toată Siria. Erau aduşi la el toţi cei care sufereau de diferite boli
şi chinuri: posedaţi (de diavol), lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca” (Mt 4,24).
Şi continuă: „Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim
şi Iudeea şi de dincolo de Iordan” (Mt 4,25). Iar astăzi după două mii de ani încearcă
să-l urmeze şi generaţia noastră. Ferice de noi! Însă, din păcate, suntem dezbinaţi
de duhul lumii în atâtea confesiuni şi, asemenea creştinilor din Corint, pretindem
de secole, zicând: „Eu sunt al lui Paul”, „Eu sunt al lui Apolo”, „Eu sunt al lui
Chefa”, „Eu sunt al lui Cristos”. În octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor,
apostolul Paul ne imploră: „pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi
în armonie şi să nu fie între voi dezbinări, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget
şi în aceeaşi simţire”. Suntem trimişi să vestim lumii de azi evanghelia nu cu înţelepciunea
cuvântului, ca nu cumva să fie zadarnică crucea lui Cristos” (cf. 1Cor 1,10-13.17
lectura a doua). „Iubirea lui Cristos ne constrânge” (cf. 2Cor 5,15-20 tema octavei
2017) să căutăm reconcilierea nu cu înţelepciunea bazată pe cuvinte omeneşti, ci pe
crucea Domnului prin care am fost răscumpăraţi.
14. Cântarea psalmistului
Renăscuţi prin botez la o viaţă nouă şi deveniţi fii ai luminii lui Cristos, să spunem
şi altora bucuria credinţei: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi
teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Un lucru cer de
la Domnul şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii
mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să vizitez sanctuarul său. Cred că voi
vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii. Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, întăreşte-ţi
inima şi nădăjduieşte în Domnul!” (Ps 26/27,1.4.13-14 psalmul responsorial).
15. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru
ca, în numele Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte
bune.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 20 ianuarie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |