2017-02-17 08:54:00

Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a de peste an (A): Porunca dificilă


(RV – 19 februarie 2017) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire de credinţă din psalmii biblici: „Doamne, eu am încredere în bunătatea ta. Inima mea tresaltă de bucurie pentru mântuirea ta. Îi voi cânta Domnului, pentru că m-a copleşit cu daruri!” (Ps 12/13,6). Şi nu ne îndoim deloc, căci „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,10). Evanghelia acestei duminici continuă predica lui Isus de pe munte. Îi îndeamnă pe discipoli: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!”. Perfecţiunea la care cheamă Isus este iubirea desăvârşită faţă de semenii noştri. „Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri!” (cf. Mt 5,38-48). Isus îl face cunoscut pe Tatăl ceresc şi îl va revela mereu cu pilda vieţii până la dăruirea de sine. Nu se opune potrivnicilor în timpul pătimirii, căci „insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1Pt 2, 23-24). Isus a trăit ceea ce profetul a scris despre slujitorul lui Dumnezeu: „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor” (Is 50,6).

1. Legea talionului: viaţă pentru viaţă…
În faţa lui Isus care a acceptat de bunăvoie moartea în cruce pentru salvarea noastră suntem mai dispuşi să ascultăm învăţătura sa despre iubirea de duşmani. Pare că cere imposibilul de la discipolii săi. Însă, pare absurdă şi legea de demult a talionului care spune: „Iar de va fi vreo altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (cf. Ex 21,23-25). Această lege, când a fost dată, era deja un pas înainte, pentru că punea limite răzbunării personale după stilul lui Lameh: „Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh (ea va fi) de şaptezeci de ori câte şapte!” (Gen 4,24). În orice caz, în timpul lui Isus şi legea talionului fusese mult depăşită. În lumea greacă filozoful Platon învăţase: „Nu trebuie să se răspundă la nedreptate, nici să se facă vreun rău cuiva, oricât de mult rău ne-ar fi făcut”. În lumea iudaică, gruparea de tip monastic de la Qumran îşi dăduse această regulă: „Eu nu voi face rău pentru rău nimănui, dar voi face bine tuturor, pentru că judecata îi aparţine lui Dumnezeu”.

2. Depăşirea legii talionului
În continuarea predicii de pe munte (cf. Mt 5,38-48 Evanghelia zilei), Isus explică mai bine şi descrie comportamentul pe care discipolii trebuie să-l aibă în faţa nedreptăţilor. Mai întâi, exemplifică prin trei situaţii concrete pentru care propune adoptarea unei rezistenţe pasive: „Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt! Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două!” (Mt 5,39-41). În orice caz, propune o reacţie activă şi benefică: „Celui care îţi cere dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele” (Mt 5,42). Totul este precedat de o regulă generală. „Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău” (Mt 5,39). Fireşte, Isus nu vrea să dea curs liber samavolniciilor şi să susţină o societate în care domneşte impunitatea pentru tot felul de crime, abuzuri şi acte de corupţie. Isus învaţă un mod nou de a schimba comunitatea oamenilor din interior, şi mai ales cum trebuie să se comporte discipolii săi în lume pentru ca să triumfe viaţa. Poruncile lui Dumnezeu urmăresc tutelarea şi promovarea vieţii, nu distrugerea ei. Un prim pas este acela de a nu reacţiona la violenţă cu violenţă, de a nu intra în angrenajul infernal al răzbunării şi de a înfrunta situaţia cu nervii tari. Acesta este înţelesul expresiei hiperbolice: „dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt”. Într-o zi Isus a fost lovit peste obraz, dar nu l-a întors pe celălalt, ci a căutat dialogul, i-a cerut socoteală celui care îl lovise, a căutat să-l facă să reflecteze, să-l pună în faţa responsabilităţii personale. Isus este mereu maestru. Al doilea exemplu este cazul unui răutăcios înverşunat care vrea, chiar printr-un proces, să-l ruineze total pe cineva: vrea să-i ia tunica (astăzi am spune „cămaşa”). Isus spune: „lasă-i şi mantia”. Matei, cel mai evreu dintre evanghelişti, ştie bine că mantia este îmbrăcămintea cea mai trebuincioasă pentru un sărac, căci îi servea să se acopere noaptea. Cine nu avea mantia, pentru că-i fusese luată, nu avea altceva de făcut decât să se încredinţeze lui Dumnezeu care aude strigătul săracului (cf. Dt 24,13). Când se dezlănţuie răutatea, ce mai poate face discipolul lui Isus, care vrea să fie drept? Nu-i rămâne decât să se încredinţeze lui Dumnezeu şi să răspândească în jur puţină bunătate, blândeţe, evitând mereu violenţa. Uneori violenţa pare să se instituţionalizeze. Astăzi se întâmplă cu taxele excesive, altădată oamenii erau constrânşi la munci grele, la transportarea de mărfuri sau alte poveri: „iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două” (Mt 5,41). În mod practic, Isus învaţă să înfruntăm aceste situaţii triste cu o anumită stăpânire de sine şi generozitate. Apoi ajunge la culmea învăţăturii despre „fericirea” blândeţii. Isus îl descrie pe discipolul care se dedică săvârşirii binelui în mod spontan, din proprie iniţiativă: „Celui care îţi cere dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele” (Mt 5,42). Discipolul ştie să dea fără să întoarcă spatele; se menţine într-o atitudine deschisă, adică într-o dispoziţie de dăruire şi slujire faţă de fraţi, cum va căuta să facă mereu.

3. Iubirea de aproapele: lămurirea poruncii
Acum deschiderea faţă de alţii este totală. Acum toate barierele au fost abătute. Acum „dreptatea fariseilor şi a cărturarilor” poate fi depăşită; la fel şi dreptatea vameşilor şi a păcătoşilor; mai mult, şi cea a păgânilor. Acum discipolul ştie ce trebuie să facă pentru a fi „sare a pământului şi lumină a lumii”; mai mult încă, „fiu al lui Dumnezeu”. Ştie ce trebuie să facă pentru a tinde la desăvârşirea Tatălui din ceruri, „care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Acum discipolul ştie cum să trăiască după inima Tatălui. Dar să lămurim porunca iubirii de aproapele. „Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău»”. Fireşte, Isus care nu a venit să desfiinţeze legea, nu se opune la ceea ce s-a spus în vechime, ci doar aprofundează şi duce la împlinire. Astfel, Isus face să înţelegem că „aproapele” este orice persoană umană şi că deosebirea „prieteni-duşmani” nu trebuie să aibă loc între discipolii săi. În orice semen al meu trebuie să salut şi să iubesc umanitatea întreagă. De aceea, nici nu-şi are rostul a doua parte a legii de demult: „Să-l urăşti pe duşmanul tău”. De fapt, acest lucru nu fusese spus în vechime. Nu este scris de Dumnezeu, ci era doar o practică introdusă în istoria tragică a lui Israel şi a multor popoare. La fel, nu s-a spus niciodată (de către Dumnezeu) că „aproapele” este doar conaţionalul. Şi asta era doar o practică, mai ales în diaspora. Isus reaşează legea în cadrul ei original. Deja în cartea Leviticului se citeşte: „Străinul, care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19,34). Şi mai departe: „Să nu-ţi fie scârbă de egiptean, că ai fost străin în pământul lui” (Dt 23,8). Cu toate acestea, egiptenii ai fost primi persecutori ai lui Israel (cf. Ex 1-11).

4. Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt
Încă din vechime Dumnezeu a propus poporului biblic un „cod al sfinţeniei” (cf. Lev cc. 17-26), care anticipează Evanghelia lui Isus. De-a lungul istoriei Israelul şi-a căutat o demnitate care să o reflecteze pe cea a lui Dumnezeu; urmărea să imite comportamentul lui Dumnezeu cu scopul de a-i aparţine ca popor. Acest ideal trebuia tradus în trăirea zilnică: „«Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru! Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău ca să nu porţi păcat din cauza lui! Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Eu sunt Domnul»” (Lev 19,2.17-18 prima lectură). „Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt”. Ce înseamnă asta? Sfinţenia nu este un cuvânt uşor de înţeles. Adesea cuvântul „sfinţenie” este folosit în mod confuz. Văzută în Dumnezeu, „sfinţenia” se referă la măreţia şi distanţa lui în raport cu omul. În mod paradoxal, sfinţenia se manifestă în apropierea lui Dumnezeu faţă de oameni. Cel infinit altfel se apropie de noi pentru a ne ridica şi atrage la sine. Apropierea lui Dumnezeu s-a înfăptuit în taina lui Cristos. Văzută în om, sfinţenia înseamnă că suntem în întregime, trup şi suflet, ai Domnului. „Sfânt” este acela care are curajul să stea de partea lui Dumnezeu şi nu de partea lumii. „Sfânt” este acela căruia nu îi este teamă că şi-ar pierde identitatea de om sau că ar trăda lumea pentru faptul că vrea să-i aparţină lui Dumnezeu. Dimpotrivă, aparţinând lui Dumnezeu, omul se regăseşte pe sine, regăseşte lumea şi pe semenii săi la modul cel mai adevărat. Apartenenţa la Dumnezeu este semnul fidelităţii faţă de om. Separarea sau îndepărtarea de păcat, de egoism, de idoli şi de falsele idealuri nu separă de solidaritatea cu semenii. Apartenenţa la Domnul şi separarea de lume consistă în „a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine”. Acesta este centrul ascultării de Domnul şi aspectul original al vieţii creştine. Porunca iubirii de aproapele se încheie cu afirmaţia: „Eu sunt Domnul” (v.18). Expresia revine frecvent în cartea Liviticului. Prin această expresie Dumnezeu ne invită să-l imităm, să ne însuşim gândurile şi judecăţile lui. Este ca şi cum ne-ar zice: „Eu, Domnul, gândesc aşa şi mă comport aşa; gândiţi şi comportaţi-vă şi voi în acelaşi mod. Eraţi sclavi în Egipt şi eu v-am eliberat; acum sunteţi păcătoşi şi eu continuu să vă iert. Pentru ce nu faceţi la fel şi voi cu semenii voştri?”.

5. Iubirea de duşmani: porunca dificilă
Astăzi, Isus propune discipolilor acelaşi simplu raţionament. Dacă Dumnezeu face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, atunci şi voi „iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v.44). „A iubi” (agapán) înseamnă iubire totală, activă, solidară, care nu aşteaptă răsplată pentru faptul că se dăruieşte. Discipolul lui Cristos nu aşteaptă ca duşmanul să se îmbuneze, ca apoi să-l poată iubi. Îl iubeşte înainte de orice schimbare a lui. Desigur, îi doreşte îndreptarea şi se roagă pentru el. Discipolul se consideră responsabil faţă de potrivnicul său chiar înainte ca el să corecteze. Astfel înţeleasă, iubirea de duşmani este culmea iubirii de aproapele. Înţeleasă în acest mod, iubirea de duşmani pune în evidenţă cele două trăsături ale adevăratei iubiri evanghelice. Înainte de toate, tendinţa spre universalitate. În iubirea faţă de duşmani înţelesul persoanei „aproapelui” se lărgeşte şi îl cuprinde şi pe acela care este „cel mai de departe”. Şi cine este mai departe decât „duşmanul” nostru? Apoi, trăsătura gratuităţii care este sufletul oricărei adevărate iubiri. Isus îi invită pe discipoli să nu se mărginească la a-i iubi doar pe cei care manifestă un anumit interes sau afect faţă de ei: „Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi  vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?” (Mt 5,46-47). Iubirea discipolului trebuie să se extindă şi la cei care nu-l iubesc sau chiar îl nedreptăţesc şi îl persecută.

6. Iubirea de duşmani: atitudine concretă de bunăvoinţă
Bineînţeles, iubirea despre care vorbeşte Isus nu se referă la emoţii şi sentimente. Iubirea creştină este o atitudine de bunăvoinţă ce se traduce în acţiuni concrete: „a ne ruga pentru cei care ne prigonesc”; „a-i saluta” pe cei care nu sunt fraţi ai noştri (v.47). A-i iubi pe proprii duşmani înseamnă a se ruga la Dumnezeu pentru ei şi a-i saluta, adică a le dori „pace” (shalόm). A dori ca şi duşmanii noştri să beneficieze de bunurile mesianice promise de Dumnezeu. În fragmentul paralel reprodus de evanghelistul Luca porunca iubirii de duşmani este precizată prin trei imperative: „faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează” (cf. Lc 6,27-28). Potrivit lui Isus, „iubire” înseamnă bunăvoinţă activă faţă de toţi oamenii, căutarea binelui lor, rugăciune către Dumnezeu în favoarea lor. Desigur, aceste cerinţe sunt paradoxale, dar este vorba de Evanghelie. Pe de altă parte, dacă ne gândim bine, se poate intui că şi iertarea este un ceva contradictoriu. Cu toate acestea, iertarea este necesară pentru convieţuirea la orice nivel: în relaţiile de familie, între prieteni, în societate, şi de-a dreptul în relaţiile dintre popoare. Fără un minim de îngăduinţă şi de împăcare lumea se nimiceşte singură. Un rabin din vechime obişnuia să repete că atunci când Dumnezeu a creat lumea, nu reuşea să o facă să stea în picioare. Apoi a creat iertarea, şi lumea a stat în picioare. A accepta invitaţia şi porunca de a fi desăvârşiţi precum Tatăl ceresc înseamnă a păzi cuvântul lui Cristos de pe muntele fericirilor: Fericiţi cei săraci în duh, blânzi, milostivi, loiali, curaţi cu inima, făcători şi purtători de pace. Pe scurt, înseamnă a fi „fii ai lui Dumnezeu”. „Dacă cineva păstrează cuvântul lui Cristos, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită” (1In 2,5a versetul la Evanghelie). Isus cere discipolilor să-i iubească pe duşmani şi să se roage pentru cei care îi persecută, aşa cum el va face pe cruce. Sunt cuvintele cele mai angajante rostite de Isus. Motivul este concludent: „Voiţi să fiţi fii ai lui Dumnezeu? Comportaţi-vă precum Tatăl vostru care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi”.

7.  Ceream dreptate, nu răzbunare
Franco Di Girolamo, un inginer din oraşul italian Pescara, se stabilise în 1992 împreună cu familia la Singapore pentru motive de muncă. Un tânăr de 18 ani, descoperit de soţia inginerului în timpul furtului, a ucis-o. Prins de poliţie, hoţul a fost condamnat la moarte. Toţi în Singapore au zis şi au scris: „S-a făcut dreptate. Un delincvent mai puţin!”. Dar inginerul Franco Di Girolamo, soţul femeii ucise, i-a spus unui ziarist: „Am sperat până în ultima clipă, eu şi copii mei, ca tânărul să nu fie condamnat la moarte. Suntem catolici. Ceream dreptate, nu răzbunare”. În timpul procesului, îi cunoscuse pe părinţii tânărului asasin şi, vorbind la telefon în Italia, i-a destăinuit mamei: „se aseamănă cu tine şi cu tata. Sunt foarte bătrâni”. La rândul ei, mama inginerului le-a spus ziariştilor că fiul ei „este foarte tulburat de destinul acelui băiat. Avea tot viitorul înaintea lui. Cui şi la ce serveşte că i-au luat viaţa?” (Din Vita pastorale, Periodici San Paolo, febbraio 1993, p.78). Este doar una din multele fapte de iertare creştină inspirate din predica lui Isus de pe munte, pe care le citim adesea în ziare dar pe care le uităm repede. Ele sunt răspunsul cel mai bun dat celor care susţin că iertarea este imposibilă, inutilă, contraproductivă, ba chiar ceva pentru visători, într-o lume ce se hrăneşte de secole cu violenţă şi sânge. Ce-i de spus? Desigur, iertarea nu este un lucru uşor; pare un paradox şi într-adevăr este.

8. Sunteţi templul sfânt al lui Dumnezeu
Însă, aceasta este înţelepciunea lui Dumnezeu revelată în Isus Cristos. Apostolul Paul avertizează: „Să nu se înşele nimeni!... Dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să ajungă înţelept, pentru că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu”. Acelaşi apostol ne aminteşte: „Fraţilor, nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt… căci este scris: „El îi va pierde pe cei înţelepţi în şiretenia lor” şi din nou: „Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi el ştie că sunt zadarnice”. Astfel încât nimeni să nu se laude cu oamenii, căci toate sunt ale voastre: fie Paul, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (1Cor 3,16-23 lectura a doua).

9. Cântarea psalmistului
Bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu s-au manifestat pentru noi în Isus Cristos. Să-i aducem ofranda buzelor ca expresie a mulţumirii: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de binefacerile sale! El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală. El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste. Domnul este îndurător şi milostiv, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare. El nu face după greşelile noastre, nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre. Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de el” (Ps 102/103,1-4.8.10.12-13 psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii
Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale, ca să împlinim ceea ce e plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt, şi prin faptă.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 17 februarie 2017). 








All the contents on this site are copyrighted ©.