(RV - 5 martie 2017) E Ziua Domnului, prima duminică a Postului Mare. Miercurea trecută am pornit pe drumul de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui prin ritul auster şi sugestiv al primirii cenuşii pe cap în semn de convertire. Am spus încrezători: „Tu, Doamne, eşti îndurător cu toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele pe care le-ai făcut; tu acoperi păcatele oamenilor care fac pocăinţă şi îi ierţi pentru că tu eşti Domnul Dumnezeul nostru” (cf. Înţ 11,24-25.27). Astăzi textele liturgice evocă mai întâi timpul călătoriei lui Israel prin pustiu spre Ţara Făgăduinţei. Cel Preaînalt este refugiul („mahseh”) sigur şi ultim al poporului său în mijlocul intemperiilor şi primejdiilor. El îl eliberează din laţul vânătorului, de ciuma care se răspândeşte în întuneric, de molima care bântuie în plină zi. Moise asigură poporul: „Cu aripile sale te va acoperi Domnul şi sub penele sale vei găsi adăpost (cf. Ps 90/91,4 Ant. la Împărtăşanie; Dt 32,11). Într-un oracol final Domnul însuşi spune: „Pe cel care mă va chema, eu îl voi asculta; îl voi elibera şi-l voi preamări, îi voi dărui viaţă lungă” (cf. Ps 90/91,15-16 Ant. la Intrare). În acest timp prielnic de convertire avem la îndemână cuvântul Domnului. Păcatul a intrat în lume prin ademenirea diavolului dar a fost învins de Cristos. Prezentându-se la râul Iordan pentru a fi botezat, Isus a făcut o alegere precisă: aceea de a împlini toată dreptatea, adică de a face voia lui Dumnezeu (cf. Mt 3,15). După botez Isus este condus în pustiu. Începe misiunea cu lupta împotriva ispititorului de demult.
1. Duminica ispitirilor
Isus posteşte patruzeci de zile în pustiu şi este ispitit de diavol. Povestirea ne
aminteşte de Adam ispitit de şarpe în grădina Edenului şi de poporul lui Dumnezeu
pus la încercare în drumul prin deşert spre Ţara Făgăduinţei. Însă, fiecare creştin
poate citi în această povestire, odată cu ispitirile lui Isus, propriile ispite. Sunt
trei ispitiri cu doi protagonişti având ca ambient pustiul, coama templului din Ierusalim
şi un munte foarte înalt. Remarcăm că la fiecare ispitire din partea diavolului, Isus
răspunde cu un cuvânt din Sfânta Scriptură introdus prin expresia „Stă scris”. Prin
acest „Stă scris” este indicat leacul tămăduirii. E sugerat că există un singur mod
pentru a ne orienta în ispite spre a le depăşi. Este cuvântul lui Dumnezeu, în care
însuşi Dumnezeu a trasat programul de viaţă şi de mântuire pentru fiecare om. Notăm
de asemenea că ispitirile au caracter mesianic şi corespund întrebării vechiului Israel:
„Ce va face Mesia, când va veni să reînnoiască pământul?”. Ispitirile îl privesc pe
Mesia şi au fost învinse de el, dar ele ne privesc direct şi pe noi, nu doar pe plan
personal ca ispite senzuale, de orgoliu şi de aviditate, dar chiar şi mai ales pe
planul apartenenţei noastre la comunitatea discipolilor lui Cristos.
2. Trei învăţăminte mereu actuale
Pagina din cartea Genezei (cf. 2,7-9; 3,1-7 prima lectură) conţine cel puţin trei
învăţăminte ce-şi păstrează actualitatea. Ar putea fi o pagină scrisă azi. Prima
învăţătură este aceasta: omul este văzut în caducitatea şi măreţia sa, dar mai
ales în drama sa existenţială. Este plăsmuit din ţărâna pământului şi destinat să
se întoarcă în ţărână: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Gen 3,19).
Cu toate acestea, omul vine de la Dumnezeu şi este iubit de Dumnezeu. Domnul îi este
credincios şi în aceasta stă demnitatea şi speranţa omului. Omul se zbate într-o contradicţie
ce pare incurabilă. Pe de o parte avem semne care arată că Dumnezeu este bun şi l-a
creat pe om şi lumea din jur după un plan înţelept; pe de altă parte, se constată
înmulţirea răului, a violenţei şi a morţii. În faţa răspândirii răului, nu putem să-l
acuzăm pe Dumnezeu. Responsabilitatea vinovăţiei aparţine omului. Răul îşi are originea
în istorie, nu în planul înţelept al Creatorului. Răul depinde de libertatea omului.
Istoria e plină de contradicţii pentru că omul se îndărătniceşte în a voi să-şi o
realizeze în neascultare faţă de Domnul. A doua învăţătură: păcatul, cel
al lui Adam şi cel al tuturor celorlalţi, nu rămâne închis în intimitatea omului dar
se răspândeşte în exterior; se traduce în mentalitate şi obişnuinţă, creează cultură,
legături şi condiţionări; se fosilizează în structuri. Pe scurt, există o solidaritate
în săvârşirea păcatului de la Adam până la noi. Păcatul primului om ne condiţionează
iar cel al nostru condiţionează generaţiile viitoare. Pentru a pune în lumină această
istoria de păcat, primele pagini ale Bibliei arată cum un păcat depinde de altul;
păcatul lui Cain depinde de păcatul lui Adam şi aşa mai departe. A treia învăţătură:
păcatul lui Adam nu este doar primul păcat, dar şi modelul oricărui alt păcat. În
ispita lui Adam vedem fotografiată ispitirea noastră. Aşa cum apare din conversaţia
dintre Eva şi şarpe, forţa ispitei stă în a trezi îndoiala despre Dumnezeu, în a crede
că el impune o lege pentru a ne împiedica să devenim ca el, şi nu pentru a ne împiedica
să murim. Toată ispita stă aici: a crede că legea lui Dumnezeu îl înstrăinează pe
om şi că omul ar trăi mai bine în afara legii lui Dumnezeu. Dacă reflectăm bine această
tentaţie este foarte actuală: pare descrisă mentalitatea omului modern care se teme
să nu-şi piardă demnitatea, autonomia şi libertatea, ascultând de Domnul. De altfel,
mulţi prezintă îndepărtarea de Dumnezeu ca forma cea mai înaltă de umanism. Textul
biblic care este deopotrivă rod al revelaţiei divine şi al experienţei istorice, arată
exact contrariul. Când omul depăşeşte limitele, se comportă ca patron şi vrea să construiască
o istorie pe cont propriu, atunci îşi pierde libertatea, generează violenţă şi se
distruge singur.
3. Trei ispitiri: tentaţia originară a lui Adam
Evanghelia ispitirii lui Isus (cf. Mt 4,1-11 pericopa liturgică) prezintă, în fond,
tentaţia originală a lui Adam. În exterior ispitele sunt multe, dar rădăcina este
mereu una singură: acceptarea sau nu de a parcurge calea arătată de Dumnezeu, calea
crucii, sau de a alege o cale proprie, potrivit aşteptărilor oamenilor: calea prestigiului,
a succesului, a dominaţiei. De două ori Satana se adresează lui Isus spunând: „Dacă
eşti Fiul lui Dumnezeu… ” (cf. Mt 4,3.6.) Pentru Isus faptul de a fi fiu se exprimă
în ascultarea absolută şi în slujirea totală a Tatălui. În schimb, pentru Satana,
a fi fiu înseamnă a putea dispune de puterea divină după bunul plac şi pentru gloria
proprie. Spre deosebire de Adam, Isus a ales ascultarea arătându-ne drumul întoarcerii,
al convertiri. În contrast total cu atitudinea lui Adam, ultimul răspuns dat de Isus
ispititorului este acesta: „Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei
aduce cult” (Mt 4,10). Este un răspuns pe care suntem chemaţi să-l dăm fiecare. Deci,
să fim atenţi. Diavolul admite cu sinceritate. L-a dus pe Isus pe un munte foarte
înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: „Îţi voi da toate
acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora” (Mt 4,8-9). Este exact. Toţi
cei care se sustrag ascultării de Dumnezeu pentru a se comporta după capul lor ca
stăpâni peste lume, în realitate sunt constrânşi să se închine diavolului, Satanei.
Nu-l vor pe adevăratul Domn şi Stăpân şi găsesc un altul, tiranic şi aducător de moarte.
Acest tiran are multe nume – bani, succes, putere , dar un singur chip: este împotriva
omului.
4. Biruinţa lui Cristos, biruinţa noastră
Prima duminică din itinerarul Postului Mare evidenţiază condiţia omului pe pământ.
Lupta victorioasă împotriva ispitelor prin care Isus îşi începe misiunea mesianică,
ne face conştienţi de propria fragilitate. Cristos ne asigură putinţa victoriei asupra
păcatului şi revarsă în noi forţa necesară căci El este calea, adevărul şi viaţa.
Aminteşte că viaţa de credinţă creştină implică o luptă "împotriva conducătorilor
acestei lumi a întunericului" (Ef 6,12), în care diavolul este în acţiune şi nu încetează
să-l ispitească pe omul care vrea să se apropie de Dumnezeu. Cristos iese victorios
din această luptă, pentru a deschide şi inima noastră la speranţă şi a ne da harul
să învingem seducţiile răului. Cum? Printr-o respingere categorică spunând asemenea
lui Isus: "Pleacă din faţa mea, Satană, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău
să te închini şi numai lui să-i slujeşti". După exemplul lui Isus, avem la îndemână
în Cuvântul lui Dumnezeu lumina şi resursa pentru a rămâne fideli şi vigilenţi. În
Cuvântul ascultat şi trăit şi în solicitudinea generoasă faţă de semenii noştri, vom
găsi cel mai bun leac la tentaţia de a ne sustrage iubirii lui Dumnezeu; găsim resursa
adecvată pentru a evita idolatria auto-promovării. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru
darul Postului Mare. Domnul ne oferă încă o şansă de a ieşi din starea de anestezie
spirituală şi din impasul vieţii. Reuşita este garantată de experienţa lui Isus, care
s-a făcut asemenea nouă în toate, în afară de păcat. Şi Isus s-a aflat singur în faţa
ispitei, dar întărit de Cuvântul lui Dumnezeu şi asistat de mesageri divini a ieşit
biruitor, iar biruinţa lui este şi a noastră.
5. Rugăciunea Bisericii
Încheiem aceste consideraţii cu prefaţa Liturghiei şi rugăciunea acestei duminici
din Postul Mare: „Cristos renunţând la hrana pământească timp de 40 de zile, a consfinţit
prin postul său, acest timp de pocăinţă, şi zădărnicind uneltirile ispititorului străvechi,
ne-a învăţat să biruim pornirile rele, pentru ca sărbătorind misterul pascal cu inimi
curate să ajungem la bucuria veşnică a învierii”. „Dumnezeule atotputernic, dă-ne,
te rugăm, harul, ca, prin celebrarea acestui sfânt post, să înaintăm în înţelegerea
misterului lui Cristos şi să dobândim roadele sale printr-o adevărată viaţă de credinţă”.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 3 martie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |