Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

App:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (A): Ascultaţi de el!

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (A): Ascultaţi de el! - RV

11/03/2017 09:20

(RV – 12 martie 2017) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o rugăciune de încredere la vreme de primejdie: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem; îndură-te de mine şi răspunde-mi. Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine!” (cf. Ps 26/27,8-9). Dumnezeu este lumina şi cetatea de refugiu în care psalmistul biblic află protecţie şi ajutor împotriva duşmanilor. Nu cere de la Domnul decât un singur lucru: să locuiască în casa Domnului în toate zilele vieţii şi să se bucure de bunătatea sa perseverând în rugăciune. În timpul postului de pregătire la sărbătoarea anuală a Paştelui Biserica stăruie în rugăciune pentru fiii săi care fac pocăinţă şi alimentează în ei năzuinţa spre Dumnezeu. Se roagă pentru ca toţi să fim introduşi într-o comuniune din ce în ce mai profundă cu familia lui Dumnezeu. De fapt, toată viaţa pământească a Bisericii este o căutare continuă a feţei lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica în căutarea adevăratei lumini şi o susţine în luptele şi persecuţiile care reînnoiesc în ea patima şi moartea Domnului. Credem cu apostolul Paul că Dumnezeu „ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru (…) harul care acum a fost descoperit prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Cristos, care a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa şi nemurirea prin evanghelie” (2Tim 1,8b-10 lectura a doua). Credinţa ajută Biserica să recunoască chipul lui Cristos în sfânta scriptură, în slujbele liturgice, în cei săraci şi în cei persecutaţi. În timpul peregrinării noastre pământeşti chipul cu care Cristos se arată de cele mai multe ori este cel al pătimirii şi morţii. Este chipul omului în suferinţă, sărac şi oprimat; este un chip al contradicţiei. Aspiraţia supremă a Bisericii în căutarea feţei Domnului rămâne viziunea beatifică în care el se va arăta iar noi „vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,3). În fiecare zi suntem chemaţi să fim credincioşi „chemării sfinte” pe care Dumnezeu ne-a adresat-o în Isus Cristos.

1. Abraham: curajul de a-şi schimba viaţa
Astăzi în prima lectură se vorbeşte despre „chemarea lui Abram (cf. Gen 12,1-4). Istoria acestui patriarh biblic, dar într-un anumit fel toată istoria mântuirii şi orice drum de întoarcere la Dumnezeu, începe cu o chemare. Abram, primul mare patriarh al poporului lui Israel, este considerat de creştini şi de musulmani, ca prototipul credinţei omului în voinţa lui Dumnezeu. În realitate, numele Abraham, deşi de origine lingvistică incertă, a fost folosit cu înţelesul de „părinte al unei mulţimi” (cf. Gen 17,5). Momentul în care Dumnezeu l-a chemat pe Abram cerându-i să-şi lase casa pentru un pământ necunoscut constituie prima mare cotitură în istoria biblică. În primele povestiri ale cărţii Genezei – de la Adam şi Eva la Noe şi la turnul lui Babel – Dumnezeu pare să trateze mereu cu întreaga umanitate. Chiar când salvează persoane individuale, ca în cazul lui Noe şi al familiei lui, le salvează de la o pedeapsă ce implică întreaga lume. Cu chemarea lui Abram situaţia se schimbă. Dumnezeu alege un om anumit şi familia sa ca depozitari de revelaţii şi de promisiuni speciale. La început nu se spune nimic, pentru ce este ales Abram. Cartea Genezei se limitează la a povesti istoria, marcând începutul unei poveşti de familie, istoria poporului ales care continuă în toată Biblia. Cu înaintarea povestirii, Abram se dovedeşte un om de mare credinţă şi ascultare, care se străduieşte să devină demn de favorurile lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu se decide să-l cheme pe Abram, îl conduce spre o ţară nouă pe care o promite urmaşilor săi, îl salvează de erorile şi de păcatele lui, îi dă un fiu şi îi pune la încercare credinţa. Apoi reînnoieşte legământul său cu urmaşii lui Abram. Patriarhul primeşte toate aceste daruri, promisiunile şi provocările, cu credinţă, gratitudine şi nobilă supunere, meritând astfel să fie numit „părintele nostru al tuturor” (cf. Rom 4,16).

2. Chemarea lui Abram: un început
Abram trăia în oraşul Ur al Caldeilor. Tribul său este de origine semită, trăieşte din păstorit, agricultură şi comerţ, şi se închină la divinităţile Mesopotamiei. Geneza, prima carte a Bibliei, povesteşte istoria lui Abram şi a întâlnirii lui cu Dumnezeu. Într-o zi, pe neaşteptate, Dumnezeu îi vorbeşte lui Abram şi îi face promisiuni. Dacă va lăsa ţara şi se va încrede în cuvântul său, Dumnezeu îi va da un pământ în care să se stabilească şi unde urmaşii săi vor prospera. După o lungă călătorie, Abram se stabileşte în ţara Canaanului şi aici soţia Sara îi dă, în sfârşit, pe fiul atât de dorit şi de aşteptat, Isaac, care înseamnă „Dumnezeu a surâs”. Totul pare să decurgă cât se poate de bine: Abram posedă un pământ, îl are pe fiul său care îi dă numai bucurie şi multă satisfacţie. Acum chiar ar putea să moară în pace. Dar Dumnezeu îl pune din nou la încercare printr-o cerere pe cât de dură pe atât de neînţeles. Îi cere să-l jertfească pe fiul său Isaac. Abram nu ezită pentru că ştie că Dumnezeu nu-l poate trăda şi nu poate cere ceva care ar fi împotriva binelui său. Când era pe punctul de a-l jertfi pe unicul său fiu, Dumnezeu îl opreşte: acum Dumnezeu ştie că Abraham îi este într-adevăr credincios. În toată istoria lui Abram iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu. Totul porneşte de la această intervenţie a lui Dumnezeu descrisă cu simplitate şi fără acele fenomene grandioase - fulgere, tunete, lumină orbitoare - care însoţesc de obicei descrierea manifestărilor divine. În mod simplu „Dumnezeu a spus”. Abram are deja în urmă o viaţă de om, căci este bătrân; avea şaptezeci şi cinci de ani când a părăsit cetatea Haran (cf. Gen 12,.4); are soţie, rude, servitori, un teritoriu şi un trecut. Cu toate acestea este ca şi cum viaţa lui abia ar începe. Adevărata lui istorie începe când Dumnezeu îi vorbeşte. Chemarea produce o cotitură în viaţa lui. Înainte umbla fără direcţie purtat de grijile obişnuite zi de zi fără să ştie ce caută. Acum drumul vieţii lui are o ţintă şi un scop. Cuvântul lui Dumnezeu se prezintă ca poruncă şi ca promisiune. Porunca este aceasta: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta!” (v.1). Iată şi promisiunea: „Şi eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare” (v.2). Porunca cere de la om ascultare iar promisiunea comportă încredere. La poruncă se ascultă, iar la promisiune se aderă cu încredere.

3. Viitorul garantat de Dumnezeu
Abram e chemat la o schimbare de viaţă. Domnul îi spune: „lasă ţara şi mergi”. Părăseşte lumea pe care o cunoşti – casa, ţinutul, rudele -  şi porneşte spre un viitor în care singura garanţie este cuvântul Domnului. Aceasta înseamnă ascultare, şi mai cu seamă încredere. Înseamnă că cel chemat trebuie să se deprindă să trăiască nu cu grija disperată de a păstra ceea ce deja are, dar de a merge înainte cu încredere spre ceea ce nu are; înseamnă a ieşi din ceea ce este deja cunoscut şi a porni spre o lume pe care Domnul o garantează dar pe care noi încă nu o vedem. Pentru ce Dumnezeu l-a chemat pe Abraham? Dacă este Dumnezeul tuturor, pentru ce cheamă un om singur? Nu există decât un răspuns: Dumnezeu nu-l cheamă pe Abram ca să-l salveze doar pe el, dar îl cheamă la un serviciu şi la o responsabilitate ce vizează beneficiul tuturor. Acesta este înţelesul afirmaţiei: „Şi prin tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului” (v.3). Asta înseamnă că pe lângă ascultare şi încredere noul drum la care cheamă Dumnezeu comportă slujire. Dar există şi o a patra componentă a acestui drum nou. Este perseverenţa. În continuarea povestirii se arată că după cotitura vieţii, Abraham a fost pus continuu la încercare. Anii trec, copiii nu vin iar promisiunile lui Dumnezeu par să se îndepărteze tot mai mult. Dumnezeu nu se grăbeşte să-şi menţină promisiunile. Se mulţumeşte să le reînnoiască. Este impresionant colocviul de noapte dintre Abraham şi Dumnezeu. Abraham i se plânge: „Iată, nu mi-ai dat fii (…)”. Atunci Dumnezeu l-a scos afară şi i-a zis: „Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!” Şi a adăugat: „Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!”(cf. Gen 15,3-5). Toată viaţa lui Abraham este calificată de credinţa în Dumnezeu: „Şi a crezut Abraham pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate” (Gen 15,6). Dar episodul cel mai pregnant este un altul. Este povestirea jertfei lui Isaac (cf. Gen 22). Dumnezeu l-a încercat pe Abraham şi i-a zis: "Abraham, Abraham!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!" (v.1). Dumnezeu i-a promis urmaşi cât nisipul mării şi stelele de pe cer  iar acum îi cere să-l jertfească pe singurul său fiu, speranţa bătrâneţilor lui. Dumnezeul nostru este misterios şi pune la încercare. Căile lui nu sunt căile noastre. Până aici istoria lui Abraham, părintele tuturor celor care cred. Abraham apare ca o persoană total disponibilă la voia lui Dumnezeu; o persoană dispusă să colaboreze cu toată viaţa la planul de mântuire voit de Dumnezeu. El reprezintă mulţimea tuturor celor care se încred în Domnul.

4. Transfigurare, cruce, înviere
Evanghelia duminicală (cf. Mt 17,1-9) completează istoria patriarhului Abraham povestind călătoria lui Isus care însoţit de discipoli se îndreaptă spre Ierusalim. La orizont se zăreşte crucea ridicată pe colina din afara cetăţii. Şi asta trezeşte teamă şi nelinişte în cei care îl urmează pe Isus. E nevoie de o privire mai pătrunzătoare pentru a-şi da seama că dincolo de cruce se află învierea. Şi tocmai acesta este înţelesul episodului schimbării Domnului la faţă. Isus le arată celor trei discipoli care-l însoţesc, ce-i aşteaptă cu adevărat la capătul drumului. Nu crucea, dar învierea. Ştim că pe drumul convertirii există loc pentru ispitiri din partea diavolului. Satana încearcă să ne abată de la calea lui Dumnezeu  făcându-ne să mergem pe alte drumuri ce nu duc la Dumnezeu. Ne amintim de încercarea lui Abraham şi încercarea lui Isus în pustiu. Pe calea convertirii sunt şi încercările care vin de la Dumnezeu. Ele urmăresc purificarea, aprofundarea credinţei şi întoarcerea noastră efectivă. Dar în viaţa de credinţă, trebuie să recunoaştem, nu lipsesc luminile, mângâierile, clipe de pregustare a comuniunii cu Dumnezeu, confirmări că Dumnezeu îşi ţine cuvântul. Sunt momente în care credinciosul ar vrea să repete cuvintele lui Petru pe munte: „Doamne, e bine că suntem aici!” (Mt 17,4). Astfel, transfigurarea nu este doar revelarea identităţii profunde a lui Isus şi a destinului său de moarte şi de înviere. Schimbarea la faţă a lui Isus este şi o revelare a identităţii discipolului. Şi viaţa celor care îl urmează pe Isus se îndreaptă spre cruce şi înviere. Pe drumul credinţei nu lipsesc momente luminoase, de bucurie, chiar în mijlocul greutăţilor zilnice. E nevoie să ne dăm seama de ele. Sunt bucurii momentane, căci trec repede. Dar discipolul învaţă să se mulţumească şi cu puţin. Ele nu sunt ceva definitiv, ci doar o anticipare profetică a bucuriei în Paştele cel veşnic. Şi Ziua Domnului este o pregustare a Învierii.

5. Cei drepţi vor străluci ca soarele
Evenimentul schimbării lui Isus la faţă pe munte nu este amintit doar de evangheliştii sinoptici (Mt 17,1-8; Mc 9,2-8 şi Lc 9,28-36), dar chiar de către unul dintre martorii oculari, adică de Petru în a doua sa scrisoare (cf. 2Pt 1,16-18). Aceste date sunt toate prezente în povestirea transfigurării. Evanghelistul Luca vorbeşte despre Isus în rugăciune şi menţionează că Moise şi Ilie vorbesc despre „ieşirea (plecarea) lui Isus care urma să aibă loc la Ierusalim”. Fireşte, plecarea sau exodul se referă la patimă şi moarte, adică la sfârşitul vieţii sale pământeşti. Povestirea transfigurării urmează imediat după învăţătura lui Isus despre condiţiile urmării. Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învăţătorul "a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere, (...) să fie dat morţii şi a treia zi să învie" (Mt 16, 21). Petru refuză această înştiinţare, iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg. În acest context se situează episodul luminos al schimbării lui Isus la faţă în versiunea evanghelistului Matei. Începe astfel: ”După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor”.  Luca vorbeşte de opt zile, în schimb la Matei şi Marcu avem expresia:”După şase zile”. Evenimentele ce sunt povestite marchează deopotrivă încheierea unei istorii şi începutul unei noi ere. Ştim că timpul creaţiei este ritmat pe zilele săptămânii, se încheie şi se deschide cu ziua sâmbetei, ca repetare eternă a Zilei lui Dumnezeu. Evenimentul capătă deci un înţeles profetic; devine anunţ al unei glorii viitoare. Dumnezeu îi descoperă încă o dată lui Petru iar acum şi celorlalţi doi cine este Isus. Isus ia cu sine pe munte pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Ei vor fi prezenţi şi în grădina Măslinilor (cf. Mt 26,37). Aceştia sunt martorii speciali atât ai gloriei cât şi ai agoniei lui Isus. Dar iată că în timp ce se aflau singuri cu Isus pe munte, li se alătură alte personaje. Înainte de toate Tatăl, care în mod invizibil îl transfigurează înaintea celor trei pe Fiul său. Atunci, „faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina”. Isus spusese mai înainte că „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13,43). Aici se anunţă gloria lui Isus aşa cum este descrisă în cartea Apocalipsului unde se spune că „faţa lui se asemăna cu soarele când străluceşte în toată puterea” (Ap 1,16). Şi e bine să observăm că discipolii nu se înspăimântă. Toţi, dar mai cu seamă Petru, vor să-l vadă pe Isus. Cum e posibil să se vorbească despre suferinţă?

6. Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea
Lucrurile minunate continuă. Textul spune: „Iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus!”  Pentru ce Moise şi Ilie? În versiunea sfântului Matei se face referinţă la un text anterior în care Isus le spune discipolilor: „Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Mt 5,17). Isus împlineşte „Legea” reprezentată aici de Moise şi  „Profeţii” reprezentaţi pe munte de Ilie. Încă o dată Petru se opune împlinirii. Puterea tradiţiei iniţiate cu Moise, continuate de profeţi şi susţinute de cărturari şi farisei este atât de înrădăcinată încât nu poate fi tratată în mod superficial. Tradiţia dă siguranţă în viaţă. Petru s-a entuziasmat în contemplaţie şi luând cuvântul i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici!” Probabil îşi dă seama că greşeşte, căci imediat, omiţând menţionarea că „nu ştia ce zice”, adaugă: „Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. „Dacă vrei”. Petru simte gravitatea prevestirii patimii, dar lasă ca Isus să aleagă. El este deja pregătit să primească cuvântul Tatălui, de a cărui prezenţă şi-au dat seama abia „când un nor luminos i-a învăluit iar din nor s-a auzit un glas”. Acum, da că le-a fost teamă: „s-au înspăimântat”. De câte ori au auzit citindu-se povestirile despre muntele Sinai şi cum într-o zi „norul a acoperit muntele timp de şase zile… şi gloria Domnului s-a arătat fiilor lui Israel” (cf. Ex 24,16-17). Acum ei sunt pe munte, ca Moise odinioară. Îndată discipolii au căzut cu faţa la pământ, în timp ce auzeau acel glas. Era Tatăl care le descoperea celor trei discipoli cine era Isus: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea”. Acesta este Fiul meu, acela pe care îl iubesc. Eu l-am ales ca să-l trimit… (cf. Mt 3,17). Scena  trimite la momentul botezului, când Isus a ales să împlinească „toată dreptatea” pe calea umilinţei, ca slujitorul lui Dumnezeu anunţat de Isaia (cf. Is 53).

7. Chemare generală: „Ascultaţi de el!”
Revelaţia de pe muntele Tabor este urmată de un imperativ: „Ascultaţi de el!”. De fapt, acum Tatăl nu ne mai vorbeşte prin profeţi, acum vrea să ne vorbească prin Fiul său (cf. Evr 1,1-2). Cine vrea să facă voia Tatălui, acela trebuie să asculte de Fiul său, chiar când vorbeşte despre suferinţă, persecuţie şi moarte. Acum însă ştim că totul se preschimbă în glorie. Imperativul Tatălui este pentru fiecare discipol o chemare. Cuvântul lui Dumnezeu se prezintă ca poruncă şi promisiune întocmai ca în cazul patriarhului Abram. Porunca este aceasta: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta!” (Gen 12,1). Iată şi promisiunea: „Şi eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare” (Gen 12,2). Discipol este acela care ascultă de Isus. Cu Isus timpul Legii şi al Profeţilor s-a încheiat. Acum totul se centrează pe Isus. „Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur” (Mt 17,8). Faptul că Moise şi Ilie au dispărut, anunţă această noutate: necesitatea de a asculta de Isus. Afirma asta şi ultimele versete ale povestirii. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” Isus se apropie de ucenici. Aceştia era prea înspăimântaţi, căci nu îndrăzneau să-şi ridice capul. Isus se apropie de ei cu bunătate şi îi atinge zicându-le: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Evanghelistul Marcu încheie povestirea schimbării la faţă notând că discipolii nu au văzut pe nimeni decât pe Isus care era singur cu ei (Mc 9,8); Luca încheie episodul spunând că „Isus era singur (Lc 9,36). Ceva mai complexă este încheierea povestirii la evanghelistul Matei: „Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur” (Mt 17,8). Încheierea cuprinde imperativul: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”.

8. Schimbarea la faţă, realitate pentru viitor
Această frază conţine deja un limbaj de înviere. Cei trei discipoli erau acolo pe munte, cu faţa la pământ, fiindu-le frică să şi-o ridice. Ştiau că se află în prezenţa lui Dumnezeu. Şi Moise şi-a acoperit faţa îndată ce şi-a dat seama că este în prezenţa lui Dumnezeu (cf. Ex 3,6). Atunci Isus îi cheamă la realitate, la viaţa normală. Ceea ce au văzut nu era pentru ziua de azi, ci pentru viitor. De fapt, fraza, mai ales în finalul ei: „Isus era singur”, nu se prezintă ca o încheiere. Ultimele cuvinte ale povestirii schimbării la faţă duc gândul la o altă idee reluată de evanghelistul Matei în povestirea agoniei lui Isus în grădina Măslinilor: Isus va trebui să trăiască singur patima sa. Toţi ceilalţi vor fugi şi-l vor părăsi. De altfel, pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit celor trei discipoli: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!” (Mt 17,9). Şi unul dintre aceştia trei, apostolul Petru va aminti asta după înălţarea lui Isus la cer: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea". „Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt. Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre (cf. 2Pt 1,16-19).

9. Rugăciunea Bisericii
Schimbarea la faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Fil 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14, 22). De fapt, „Isus Cristos după ce le-a prevestit ucenicilor moartea sa, le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa Liturghiei). „Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 11 martie 2017)

11/03/2017 09:20