”A crede nu înseamnă a repeta Crezul, ci a reînnoi credința inimii”: a doua predică din Post cu pr. R. Cantalamessa

RV 17 mar 2017. A avut loc vineri, 17 martie 2017, cea de-a doua predică din Postul Mare în Cetatea Vaticanului, prezentată de predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa în capela ”Redemptoris Mater” din Palatul Apsotolic. Continuând reflecțiile despre ”rolul Duhului Sfânt în cunoașterea lui Cristos”, predicatorul a vorbit despre parcursul teologic și spiritual care a dus la formularea crezului de la Niceea despre Isus Cristos: ”… care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toți vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o ființă cu Tatăl”.

Încă din Noul Testament, ”a-l numi pe Isus Domn însemna a-l proclama Dumnezeu”. O contribuție decisivă la proclamarea dumnezeirii lui Isus a avut-o Sfântul Atanasiu, episcopul Alexandriei, care a rămas în istorie drept ”campionul indiscutabil al credinței de la Niceea”. Cu toate acestea, a remarcat predicatorul, Atanasiu ”este convins că nu este el, nici Biserica timpului său, cei care au descoperit dumnezeirea lui Cristos. Întreaga lui operă va consta, dimpotrivă, în a arăta că aceasta a fost dintotdeauna credința Bisericii; că nou nu era adevărul, nouă era erezia contrară”. Drept care, ”credința în dumnezeirea lui Cristos exista deja” înainte de Niceea și ”numai ignorând complet istoria unii au putut să afirme că dumnezeirea lui Cristos este o dogmă voită și impusă de împăratul Constantin la conciliul din Niceea”. Contribuția Părinților de la Niceea și, în particular, a Sfântului Atanasiu a fost mai degrabă aceea de ”a îndepărta obstacolele care au împiedicat până atunci o recunoaștere deplină și fără reticențe a dumnezeirii lui Cristos în dezbaterile teologice”.

Ce putem învăța, însă, din bătălia epică prin care credința adevărată s-a afirmat prin articolul despre credința în dumnezeirea lui Isus?
R. Cantalamessa: ”Dumnezeirea lui Cristos este piatra unghiulară care sprijină cele două mistere principale ale credinței creștine: Treimea și Întruparea. Acestea sunt ca două uși care se deschid și se închid împreună. Există edificii sau structuri metalice făcute în așa fel încât dacă se atinge un anumit punct sau se scoate o anumită piatră, totul se prăbușește. Așa este edificiul credinței creștine iar această piatră unghiulară este dumnezeirea lui Cristos. Dacă aceasta este scoasă, totul se năruie și, mai înainte de toate, Treimea”.

”Nu este mare lucru”, observa deja Sfântul Augustin, ”a crede că Isus a murit; aceasta o cred și păgânii, și evreii și reticenții; toți o cred. Dar e lucru cu adevărat mare a crede că el a înviat. Credința creștinilor este învierea lui Cristos” (Comentariu la Psalmi, 120,6; CCL 40, p. 179). Același lucru, a continuat predicatorul, trebuie spus și despre umanitatea și dumnezeirea lui Cristos: ”Toți cred că Isus este om; deosebirea dintre cei care cred și cei care nu cred este credința că el este Dumnezeu. Credința creștinilor este dumnezeirea lui Cristos”. De aici, decurge o întrebare ce nu poate fi evitată:
R. Cantalamessa: ”Ce loc ocupă Isus Cristos în societatea noastră și în însăși credința creștinilor? Mă gândesc că în această privință se poate vorbi de o prezență-absență a lui Cristos. La un anumit nivel – spectacole și mass-media în general – Isus Cristos este foarte prezent. Într-o serie interminabilă de povestiri, filme și cărți, scriitorii manipulează figura lui Cristos, uneori sub pretextul unor noi documente istorice imaginare despre el. A devenit, de acum, o modă, un gen literar. Se speculează pe seama vastei rezonanțe pe care o are numele lui Isus și a tot ceea ce el reprezintă pentru o mare parte a omenirii, pentru a-și asigura o vastă publicitate la preț redus. Eu numesc toate acestea parazitism literar”.

Dacă dintr-un anumit punct de vedere se poate spune că Isus Cristos este foarte prezent în cultura noastră, a mai spus predicatorul, trebuie să ne îndreptăm atenția spre domeniul credinței, la care el aparține în primul rând, ”unde notăm, dimpotrivă, o absență îngrijorătoare, dacă nu chiar refuzul persoanei sale”.
R. Cantalamessa: ”În ce cred, de fapt, cei care se definesc credincioși în Europa și în altă parte? Cred, de cele mai multe ori, în existența unei Ființe supreme, a unui Creator; cred că există un dincolo. Aceasta, însă, este o credință deistă, nu încă o credință creștină. Diferite sondaje sociologice relevă această realitate chiar și în țări și regiuni cu o veche tradiție creștină. Isus Cristos este, practic, absent în acest fel de religiozitate”.

Mai mult, a continuat pr. Cantalamessa, ”dialogul dintre credință și știință duce, fără să vrea, la o punere în paranteze a lui Cristos. Dialogul îl are ca obiect pe Dumnezeu, creatorul. Persoana istorică a lui Isus din Nazaret nu are nici un loc. Se întâmplă la fel și în dialogul cu filosofia căreia îi place să se ocupe de concepte metafizice și nu de realități istorice, pentru a nu mai vorbi de dialogul interreligios în care se discută de pace, ecologism, dar nicidecum de Isus. E suficientă o privire la Noul Testament pentru a înțelege cât de departe suntem, în acest caz, de semnificația originară a cuvântului credință în Noul Testament. Pentru Paul, credința care îi îndreptățește pe cei păcătoși și îl conferă pe Duhul Sfânt (Gal 3,2), cu alte cuvinte, credința care mântuiește, este credința în Isus Cristos, în misterul său pascal de moarte și înviere”.
R. Cantalamessa: ”Încă din timpul vieții pământești a lui Isus, cuvântul credință arată credința în el. Isus spune: «Credința ta te-a mântuit», iar când îi dojenește pe apostoli numindu-i «oameni cu puțină credință», nu se referă la credința generică în Dumnezeu care era scontată printre evrei, vorbește de credința în el. Aceasta dezminte singură teza potrivit căreia credința în Cristos începe numai cu Paștele și mai înainte este numai Isus al istoriei. Isus al istoriei este deja unul care postulează credința în el și dacă discipolii l-au urmat este tocmai pentru că aveau o anumită credință în el, chiar dacă foarte imperfectă înainte de venirea Duhului Sfânt la Rusalii”.

Prin urmare, a spus predicatorul, trebuie să ne confruntăm fățiș cu întrebarea pe care Isus a pus-o într-o zi discipolilor săi, după ce aceștia i-au transmis ce crede lumea despre el: ”Dar voi, cine credeți că sunt eu?”. Tot la fel, cu întrebarea și mai personală: ”Crezi tu aceasta?” Crezi cu adevărat? Crezi din toată inima? ”Cu inima se crede”, spune Sfântul Paul, ”pentru a obține justificarea și cu gura se dă mărturie pentru a obține mântuirea” (Rm 10,10). Iar Sfântul Augustin adaugă: ”Din rădăcinile inimii se înalță credința omului”. În trecut, a mai observat pr. Cantalamessa, ”cel de-al doilea moment al acestui demers – mărturisirea dreptei credințe, ortodoxia – a căpătat uneori o importanță atât de mare încât a lăsat în umbră acel prim moment care este cel mai important și care se desfășoară în adâncurile nevăzute ale inimii”.

De aceea, ”trebuie să refacem condițiile pentru o credință în dumnezeirea lui Cristos fără rezerve și fără reticențe. Să reproducem elanul credinței din care s-a născut formularea credinței”. ”Nu e îndeajuns a repeta crezul de la Niceea; este necesar să reînnoim avântul credinței care a existat atunci în dumnezeirea lui Cristos și care n-a mai avut egal în decursul secolelor. De acesta este din nou nevoie”, ”mai ales în vederea unei noi evanghelizări”.

Pr. Cantalamessa a încheiat cu un dialog dintr-o piesă de teatru a scriitorului Paul Claudel, intitulată ”Tatăl înjosit” (Le père humilié). Acțiunea se desfășoară la Roma în timpul Fericitului Pius al IX-lea și cuprinde o scenă deosebit de sugestivă. O tânără evreică, foarte frumoasă dar oarbă, se plimba sera în parcul unei vile romane cu nepotul papei, Orian, îndrăgostit de ea. Jucând pe dubla semnificație a luminii, cea fizică și cea a credinței, tânăra evreică îl întreabă pe prietenul creștin: ”Dar voi, cei care vedeți, ce faceți cu lumina? […] Voi, cei care spuneți că trăiți, ce faceți cu viața?”. ”Este o întrebare”, a încheiat predicatorul, ”pe care nu o putem lăsa să cadă în gol: ce facem noi, creștinii, cu credința noastră în Cristos? Mai mult, ce fac eu cu credința mea în Cristos?”. Odinioară, Isus le-a zis apostolilor: ”Fericiți ochii care văd ceea ce vedeți voi!” (Lc 10,23). ”Dacă nu ne-am gândit niciodată în mod serios la cât de norocoși suntem noi, cei care credem în Cristos, poate aceasta este ocazia să o facem.  De ce «fericiți», dacă creștinii nu mai au desigur motive să se bucure în această lume și, dimpotrivă, în multe regiuni ale pământului sunt mereu în pericol de moarte tocmai din cauza credinței în Cristos? Răspunsul ni-l dă el însuși: «Pentru că vedeți!». Pentru că știți care este sensul vieții și al morții, pentru că «a voastră este Împărăția cerurilor».

(rv – A. Dancă)