2017-03-17 10:25:00

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare (A): Isus şi samariteana


(RV - 19 martie 2017) E Ziua Domnului. Astăzi Liturghia vorbeşte despre apa cea vie pe care Isus ne-o dă ca forţă a Duhului Sfânt ca să putem tinde spre viaţa veşnică. Datorită acestui Duh putem creşte ca fii ai lui Dumnezeu în stare să mărturisim şi altora iubirea sa milostivă. Începem celebrarea euharistică cu o rugăciune din psalmii biblici: “Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Întoarce-te spre mine şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit” (Ps 24/25,15-16 Ant. la Intrare). În orice împrejurare a vieţii am fi, suntem susţinuţi mereu de speranţă deoarece ştim „că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat… Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (cf. Rom 5, 1-2.5-8 lectura a doua). Evanghelia întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob ne ajută astăzi să înţelegem dorinţa înflăcărată a Mântuitorului de a ne dărui apa sa vie, adică pe sine însuşi (cf. In 4,5-42). Poarta cea mai potrivită pentru a intra în mesajul extraordinar al acestei pagini evanghelice este episodul provocator din timpul călătoriei poporului evreu spre ţara făgăduită. Dintr-odată îndoielile pun stăpânire pe inimile izraeliţilor şi ei încep zică: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” Îndoielile apar când în oameni se trezeşte spiritul critic. Poporul a ieşit din sclavia Egiptului stimulat de Moise care trezise în ei speranţa eliberării. Aşa sunt profeţii, alimentează speranţele poporului şi atunci toţi privesc spre viitor. Asta comportă a lăsa în urmă ţară şi casă, asemenea lui Abraham, pentru a-şi asuma riscul vieţii. Aflat în pustiu şi constatând că în loc să-i  meargă mai bine, se îndreaptă spre mai rău, simte nostalgia după cele lăsate în urmă. Era mult mai sigură starea de sclavie, unde totul era reglementat: somnul şi munca, mâncarea şi adăpostul. Acum în pustiu trebuie să-şi caute toate. Libertatea e prea costisitoare. Poporul, însetat de apă, murmura împotriva lui Moise şi zicea: „De ce ne-ai făcut să urcăm din Egipt? Ca să ne faci să murim de sete, pe noi, copiii noştri şi turmele noastre?” Moise a strigat către Domnul, zicând: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi mă vor bate cu pietre”. Domnul i-a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva dintre bătrânii lui Israel; ia în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi mergi! Iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea”. Moise a făcut aşa în văzul bătrânilor lui Israel. El a dat locului numele de „Masa şi Meriba” din cauza certei fiilor lui Israel şi pentru că l-au pus la încercare pe Domnul, zicând: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (Ex 17,3-7 prima lectură). Însă Domnul şi-a manifestat încă o dată faţa milostivă şi le-a dat apă pe săturate. În apă izvorâtă din stâncă se întrevede milostivirea minunată a lui Dumnezeu faţă de lumea îndărătnică, răzvrătită şi neîncrezătoare.

1. Isus aşteaptă la fântână în amiaza mare
Isus anunţase discipolilor că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe… să fie ucis, iar a treia zi să învie (cf. Mt 16,21). Ca să ajungă din Galileea la Ierusalim trebuia să treacă prin ţinutul Samariei. A venit, aşadar, într-o cetate din Samaria, numită Sihar. Acolo era o străveche fântână, numită fântâna lui Iacob. Obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea (cf. In 4,5). Locul este bine precizat sub aspect geografic. Ne găsim aproape de oraşul Sihar care, probabil, se identifică cu oraşul Sihem situat în teritoriul dintre muntele Ebal şi muntele Garizim, pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. La aceste detalii evanghelistul adaugă faptul că Isus, obosit de călătorie s-a aşezat să stea la fântână. Era aproape ceasul amiezii. Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. În cartea Genezei se povesteşte că patriarhul Iacob, după o lungă călătorie, a ajuns în ţara orientală aproape de o fântână (cf. Gen 29,1-15). Era în ziua mare, când s-a întâlnit cu Rahela care apoi a devenit soţia lui. Şi despre slujitorul lui Abraham se citeşte că a găsit-o pe tânăra Rebeca, viitoarea soţie a lui Isaac şi mama lui Iacob, tot la o fântână (cf. Gen 24). Mai târziu şi Moise, tot la o fântână, a întâlnit-o pe Sefora, care apoi va deveni soţia lui (cf. Ex 2,16-22). Vedem de aici că în literatura despre patriarhii biblici fântâna este pusă în legătură cu ideea logodnei, a întâlnirii mirelui cu mireasa şi a încheierii unui legământ de viaţă. Isus folosise de două ori imaginea mirelui pentru a vorbi despre sine (la Cana cf. In 2,1-11 şi apoi în 3,29-30). Acum este la o fântână. Îndată soseşte o femeie. El care este „iudeu” va întâlni o femeie care este „samariteană”. Este ştiut că între iudei şi samariteni exista un conflict cu rădăcini istorice adânci de peste opt sute de ani. Ne mărginim deocamdată la aceste date. Textul face să descoperim dezvoltările ulterioare.

2. Isus cere de băut: "Dă-mi să beau!”
A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: "Dă-mi să beau!” (In 4,7). Să privim personajele. Un „reprezentant” al iudeilor întâlneşte o samariteană ca „reprezentantă” a samaritenilor. Nu este întâmplător faptul că a fost aleasă o femeie ca reprezentantă a unui popor: un bărbat aşezat lângă o fântână îi cere de băut unei femei care venise să ia apă. „Dă-mi să beau!” În simbolismul oamenilor de rând din vremea lui Isus asta însemna a cere în căsătorie o femeie. Mai multe exemple biblice confirmă această uzanţă. Astfel Eliezer, slujitorul lui Abraham, Iacob şi Moise şedeau la o fântână pentru a găsi viitoarele soţii. Şi aici, este ca şi cum Domnul i-ar cere femeii din Samaria să se mărite cu el şi, prin ea, ne-ar cere şi nouă tuturor să fim părtaşi la viaţa lui. Isus nu se uită la aparenţe, nici la valoarea umană şi morală a persoanelor. A ales ca apostoli oameni simpli, păcătoşi, neinstruiţi. Iar acum se opreşte să vorbească cu cea mai dezmăţată dintre femeile cetăţii (satului). Dacă s-ar fi aflat acolo un fariseu, fără îndoială ar fi zis în inima sa despre Isus: „Dacă omul acesta ar fi un profet, ar şti cu siguranţă ce soi de femeie este aceea de la care cere de băut: este o păcătoasă”. Tocmai acestei femei care nu mai ştia numărul bărbaţilor pe care-i avusese, acestei eretice samaritene dispreţuite de iudei, Isus îi dezvăluie ceea ce nu a spus încă nici unuia dintre discipoli, şi anume că el este Mesia. În ochii lui Isus, mai mult decât corectitudinea morală, contează disponibilitatea cuiva de a se examina în mod critic şi a se recunoaşte aşa cum este pentru a începe o nouă viaţă. În acea prostituată Isus vede o inimă însetată de adevăr; vede dorinţa înflăcărată de a se închina cu adevărat lui Dumnezeu.

3. Adevăraţi închinători
Tocmai acestei femei Isus îi spune un lucru pe care nici noi încă nu l-am înţeles: că Tatăl nu vrea să fie adorat aici sau acolo, după această sau după acea tradiţie religioasă, de către oameni care se simt în regulă cu toate. Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim! Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. În fine, samariteana era atât de dispreţuită în cetate, încât decide să se ducă la fântână în arşiţa amiezii pentru a nu se întâlni cu alte femei. Dovadă că era conştientă de mizeria ei, dar şi nefericită. Tocmai ea devine o mesageră convingătoare pentru că era extraordinar de autentică. Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?” (In 4,28-29). Cine mai bine decât ea, a cărei viaţă dezordonată o cunosc toţi, poate vesti mai convingător bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu care „nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17). Cine mai bine decât omul marginalizat şi dispreţuit chiar de el însuşi, este capabil să primească inima lui Dumnezeu, acea inimă străpunsă de iubire pentru întreaga umanitate de la cel mai mic până la cel mai mare?  Aceasta este închinarea în duh şi adevăr pe care o vrea Dumnezeu. Să-i permitem Domnului să ne primească în adevărul inimii căite şi smerite. Duhul scrutează cămările inimii noastre, gândurile şi dorinţele cele mai tăinuite şi mai tainice. Să le expunem la lumina iubitoare a Duhului lui Isus. El ne va sugera cum să ne schimbăm viaţa. Pentru o meditaţie personală, comentez pe larg Evanghelia zilei dintr-o prismă mai puţin uzuală.

4. Apa din fântână şi apa vie dată de Isus
Drumul pentru a pătrunde în misterul lui Cristos nu a fost uşor pentru femeia samariteană; şi nu este nici pentru noi. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă şi Isus i-a spus: "Dă-mi să beau!” Femeia i-a răspuns: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. Isus şi samariteana aparţin la două popoare diferite aflate într-un conflict secular. Femeia nu pare intenţionată să-i dea de băut lui Isus, care era obosit de drum şi în plus nu avea cu ce scoate apă. Este de-ajuns un schimb de cuvinte şi barierele cad. Şi continuă să cadă. Însă Isus vorbeşte despre o altă apă căci i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”, adică apă de izvor. Isus o face pe femeie să înţeleagă că nu ştie cine este cel care îi vorbeşte; o face să-şi de-a seama că cel care îi vorbeşte vrea să-i dea darul lui Dumnezeu. Dacă l-ar cunoaşte şi l-ar asculta, ar primi de la el apă vie, pentru că este cea însetată. De aceea a venit la fântână. Ea are urciorul de scos apă, iar Isus nu. Dar femeia continuă să se gândească la apa din fântână: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie?” Îndată însă îi vin în minte cuvintele lui Isus: darul apei este legat de cunoaşterea celui care le-a rostit. Isus vrea să-i îndrepte atenţia spre acest dar. Dar în realitate, cine este cel cu care vorbeşte? Singura comparaţie posibilă pentru ea este cea cu patriarhul Iacob, strămoşul la care fac referinţă samaritenii, în timp ce iudeii se referă la patriarhul Abraham: „Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi au băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?” Din tonul întrebării se deduce că femeia vrea explicaţii. Isus răspunde comparând cele două tipuri de apă, apa fântânii lăsate de Iacob şi cea pe care o poate da el. Prima potoleşte setea doar pentru puţin timp, cealaltă pe care o va da el potoleşte setea pentru totdeauna: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. Apa pe care o dă Isus face să tindem spre adevărata viaţă: pune în comuniune cu izvorul vieţii care este Dumnezeu. Însă această apă se primeşte doar cu o condiţie. Trebuie să ştim cine este Isus şi să-l primim ca Revelator al lui Dumnezeu. Pentru femeia samariteană cuvintele lui Isus sună ciudat, cum ciudat i s-a părut lui Nicodim când a auzit că trebuie să se nască din nou, din apă şi Duh ca să poată avea viaţa veşnică. Se vede că samariteana se opreşte la aspectul material al apei. Spune: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!” (In 4,9-15). Nu cere apă pentru a tinde spre viaţa veşnică, ci doar ca să nu mai meargă la fântână. Astfel nici Isus nu a primit de bătut de la samariteană, nici samariteana nu a primit apa pe care o oferă Isus. Distanţa care îi separă pe iudei de samariteni nu a fost depăşită de convorbirea despre apă. Şi totuşi Isus „trebuia să treacă prin Samaria”, iar acest „trebuia” cere un punct de întâlnire cu samaritenii. Lăsând să cadă discuţia despre apă, în mod imprevizibil Isus relansează dialogul.

5. Relansarea dialogului: un nou personaj, bărbatul
Isus deschide un al subiect şi îi zice femeii samaritene: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!” Femeia a răspuns şi i-a zis: „Nu am bărbat”. Isus i-a spus: „Bine ai zis «Nu am bărbat», pentru că ai avut cinci bărbaţi, şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privinţa asta ai spus adevărul”. Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu eşti profet. (In 4,16-19). Situaţia femeii s-a schimbat radical după cei Isus i-a povestit viaţa fără a o umili. Însă, de-acum nu se mai poate opri la înţelesul superficial al cuvintelor. Trebuie să se arate aşa cum este şi să recunoască deschis că nu are bărbat, ci se prostituează. Cine recunoaşte adevărul despre sine, adică recunoaşte situaţia proprie de păcat, devine capabil să se deschidă şi mai mult în direcţia adevărului. Poate să treacă dincolo de înţelesul material al cuvintelor lui Isus. Cine începe să se cunoască pe sine în adevărul inimii, începe să cunoască cine este realmente cel care vorbeşte în Evanghelie: „Doamne, văd că tu eşti profet”. Titlul „Domn” este aici o formă de politeţe în timp ce cuvântul „profet” este o dovadă că femeia recunoaşte în Isus pe „Revelatorul lui Dumnezeu”, unul care vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Recunoscând asta femeia samariteană este acum disponibilă să-şi deschidă şi mai mult inima spre darul lui Dumnezeu. Pe plan simbolic, femeia, reprezentanta Samariei sau a lumii păgâne, este fără bărbat. S-a închinat la prea mulţi idoli, încât a uitat şi numărul lor. În limbajul simbolic al evanghelistului Ioan cei 5 bărbaţi ar putea să însemne 5 zeităţi păgâne. Samaria era populată de coloni provenind din alte naţiuni care purtaseră cu ele divinităţile lor. Pe cinci munţi din împrejurimi se aflau cinci temple închinate la cinici divinităţi. Samaritenii, deci, se închinau lui Dumnezeu (Jahwe) pe muntele Garizim, dar totodată şi la alte divinităţi. Se pare că în dialogul cu Isus femeia samariteană înţelege că şi-a deschis inima la atâţi alţi idoli. După atâtea idei false despre Dumnezeu n-a reuşit să-l întâlnească pe bărbatul adevărat, pe adevăratul Dumnezeu. S-a legat afectiv de multe forme religioase, căutând împlinirea, dar n-a reuşit să afle fericirea. Aşa se întâmplă, când în viaţă deschidem inima spre idoli. Mărturisim că Isus este Domnul şi Stăpânul nostru, dar pe lângă el sunt banii, viaţa dezordonată, aparenţele, religiozitate ritualistă lipsită de faptele de caritate. Acum femeia samariteană, ca reprezentantă a omenirii, se îndreaptă spre lumină, spre o adevărată întâlnire cu bărbatul ei.

6. Două locuri de cult: pe muntele acesta sau la Ierusalim
Samariteana i-a zis lui Isus: „Părinţii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore”. Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim! Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!” (In 4,20-26). Iată motivul pentru care iudeii îi socoteau „eretici” pe samariteni. Samariteana îi spune lui Isus că părinţii poporului ei se închină lui Dumnezeu pe muntele acesta păstrând tradiţia strămoşească. Sunt deci legaţi de trecut. În timp ce vorbea samariteana putea să arate cu mâna spre muntele din apropiere, Garizim, unde cu patru secole în urmă fusese construit un templu care a fost distrus în anul 128 îdC. Totuşi samaritenii au continuat să se închine lui Dumnezeu pe acel munte şi asta în contrast cu iudeii care se închină lui Dumnezeu la Ierusalim. Samariteana ştie că aşa se spune, dar nu este în măsură să decidă care cult este adevărat şi care este fals. Asta i-o poate spune numai acela care este pentru ea un „profet”. Şi Isus îi spune adevărul depăşind problema locurilor de închinare: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim!” Adevăratul contrast nu stă în locurile de cult, ci pe planul cunoaşterii: „Voi (samaritenii) adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi (iudeii) adorăm ceea ce cunoaştem”. Adică, Dumnezeu a continuat să umble cu poporul său în istorie şi să se reveleze prin profeţi, precizând din ce în ce mai bine promisiunile care duc la mântuire. Revelaţia lui Dumnezeu nu s-a limitat la Moise şi nu este cuprinsă doar în Pentateuh (în primele cinci cărţi ale Bibliei), cum cred samaritenii. Iudeii posedă ceea ce Dumnezeu a continuat să reveleze şi de aceea Isus poate spune că „mântuirea vine de la iudei”. Să notăm că Isus nu-i defineşte pe iudei ca „adevăraţi adoratori ai lui Dumnezeu” şi că opoziţia dintre cei care i se închină pe muntele Garizim şi cei care merg să i se închine la Ierusalim este acum depăşită, pentru că „vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”.

7. Adevăraţii adoratori în Duh şi Adevăr
S-a scris foarte mult despre această expresie: adevăraţii adoratori ai lui Dumnezeu sunt doar cei care îl adoră în Duh şi Adevăr. Avem impresia că există o anumită teamă de se pronunţa pentru o poziţie clară. Oricum, şi Evanghelia după Ioan nu este o antologie, dar expunerea coerentă şi logică a unei perspective. Evanghelistul spune că „celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, adică să se nască din Dumnezeu” (cf. In 1,12-13) sau cum se spune în In 3,3.5 „să se nască de sus… din apă şi Duh” (cf. In 3,3.5). De aceea, dacă Dumnezeu este Duh, atunci îl poate adora în Duh şi Adevăr cine s-a născut din Dumnezeu prin faptul de a-l fi primit pe Fiul său Isus şi de a-l fi recunoscut ca Revelator adevărat şi definitiv al Tatălui. În alte cuvinte, ca Adevăr. Fiul este unicul loc adevărat al întâlnirii dintre Tatăl şi fii. În faţa acestui adevăr cade motivul de contrast dintre locurile de cult şi dintre diferiţii adoratori. Orice privilegiu bazat pe naţionalitate, rasă, sex este anulat. E clar că femeia samariteană nu putea înţelege tot ceea ce evanghelistul poate lămuri acum mai bine în lumina Paştelui. Dar în momentul în care s-a pus într-o situaţie de adevăr, samariteana manifestă o deschidere unică spre cuvântul lui Isus. În mod cert ea a înţeles că Isus îi vorbea despre timpurile mesianice şi de aceea despre Mesia pe care şi samaritenii îl aşteptau ca Revelator definitiv. De aceea femeia samariteană îi spune lui Isus: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!” Astfel Isus s-a revelat. Cine îl primeşte, trebuie să-l vestească altora. Asemenea lui Andrei şi Filip care au simţit nevoia să spună altora: „L-am găsit pe Mesia!", la fel va face şi femeia samariteană, şi o va face manifestându-şi îndoielile ei.

8. A lăsat urciorul şi a plecat în cetate să-i cheme pe locuitori
După cum înainte de sosirea femeii la fântână, discipolii lui Isus plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare (In 4,7-8), la fel acum, la întoarcerea discipolilor, pleacă femeia. Tocmai atunci au ajuns discipolii lui şi se mirau că vorbeşte cu o femeie, dar nimeni nu i-a zis: „Ce cauţi?” sau: „De ce vorbeşti cu ea?” Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?” (In 4,27-29). Aceste două informaţii introduc povestirea a doua evenimente simultane: reacţia samaritenilor la vestea dată de femeie şi reacţia lui Isus la mirarea discipolilor. Noi ne oprim succint doar la prima. Femeia samariteană se comportă ca Andrei şi Filip: le spune locuitorilor cetăţii: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut!”  Motivul pentru care se pun în mişcare este faptul că acel om este în mod cert „un profet”. Ar putea fi şi un altul: „Oare nu este acesta Cristos?” Femeia nu spune ca Andrei: „L-am aflat pe Cristos” (In 1,41) sau ca Filpip: „L-am aflat pe acela despre care a scris Moise”(In 1,45). Isus i-a spus samaritenei că este Mesia, dar ea nu îndrăzneşte să afirme asta. Din felul cum e pusă întrebarea se aşteaptă mai degrabă un răspuns negativ. Contextul sugerează o îndoială. Femeia vrea ca răspunsul clar şi definitiv să fie dat de concetăţenii ei. Ca samariteni sunt şi ei în aşteptarea lui Mesia şi îl aşteaptă ca pe acela care va explica orice lucru: „Când va veni, el ne va învăţa toate” (cf. In 4,25). De aceea au pornit imediat la invitaţia femeii. „E mai bine să controlăm şi să verificăm noi”, şi-au zis înaintând spre locul unde era Isus care discuta cu discipolii săi.

9. Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii
Dar când samaritenii au ajuns la fântână, mulţi dintre ei credeau deja în Isus. Conclude evanghelistul: Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. Aşadar, când au venit la el, samaritenii i-au cerut să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4,39-42). Femeia, prin mărturia ei, l-a prezentat pe acel om ca „un profet” dotat cu o ştiinţă prodigioasă. Ceea ce îi convinge pe samariteni este faptul că Isus a pătruns toate secretele acelei femei, nu doar faptul celor cinci bărbaţi, dar şi situaţia sa de credinţă şi capacitatea a plănui depăşirea oricărei bariere. Au pornit să vadă şi pentru faptul că femeia le-a lansat întrebarea: „Să fie el oare Mesia?” Şi într-adevăr se întâlnesc cu Isus. Textul nu spune dacă au discutat cu el sa nu despre opoziţia dintre samariteni şi iudei. Oricum, orice opoziţie dispare din moment ce îl invită pe Isus să rămână la ei. Samaritenii sunt între cei care îl primesc (cf. In 1,12). Isus acceptă şi a rămas acolo două zile. Nu ştim ce a făcut în acel timp, cum nu ştim ce s-a întâmplat când s-a întâlnit cu Andrei şi cu tovarăşul său Filip. Cunoaştem însă mereu rezultatul unei întâlniri cu Isus. Samaritenii au trecut de la o credinţă bazată pe mărturia unei femei, la o credinţă întemeiată pe însăşi cuvântul lui Isus. Nu ştim acel cuvânt, ci doar actul lor de credinţă: „Ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”. Acum toate barierele sunt depăşite. Acum este confirmat că Dumnezeu i-a iubit nu doar pe iudei şi pe samariteni, dar că „atât de mult a iubit lumea”, adică întreaga umanitate. Nu l-a trimis pe Fiul său doar pentru iudei şi samariteni, dar pentru toţi oamenii. Întreaga omenire este mireasa aşteptată la întâlnirea cu Mirele ei pentru a începe ospăţul de nuntă a noului şi veşnicului Legământ.

10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea si îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 17 martie 2017) 








All the contents on this site are copyrighted ©.