A patra predică din Post în Cetatea Vaticanului: învierea lui Cristos și a noastră

RV 31 mar 2017. Lucrarea Duhului Sfânt în misterul învierii lui Cristos și al învierii noastre a fost în centrul celei de-a patra predici din Post prezentată azi, în prezența papei Francisc și a unor membri ai Curiei Romane, de predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa, în capela ”Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic. După primele două meditații din Post, despre lucrarea Duhului Sfânt care conduce la ”tot adevărul” despre persoana lui Cristos, și după cea de-a treia, despre moartea sa răscumpărătoare, predicatorul s-a oprit la cea de-a patra predică la modul în care Duhul Sfânt ne introduce în misterul morții lui Cristos.

Sfântul apostol Paul atribuie deschis învierea lui Cristos din morți lucrării Duhului Sfânt. Spune că Isus Cristos ”a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți” (Rom 1,4). În Cristos a devenit realitate marea profeție a lui Ezechiel despre Duhul Sfânt, care intră în oasele uscate, le învie din mormintele lor și face dintr-o mulțime de morți ”o armată mare, nenumărată” de oameni înviați la viață și la speranță (cf. Ez 37, 1-14). Pe de altă parte, a reluat predicatorul, ”a face din Duhul Sfânt principiul inspirator al întregii teologii (scopul așa zisei Teologii a celui de-al treilea articol) nu înseamnă a-l face să intre cu forța pe Duhul Sfânt în orice afirmație, repetându-i numele întruna. Nu ar fi în natura Mângâietorului care, ca natura luminii, este să lumineze totul rămânând el însuși, pentru a spune astfel, în umbră, ca în spatele cortinei. Mai mult decât a vorbi «despre» Duhul Sfânt, Teologia celui de-al treilea articol constă în a vorbi «întru» Duhul Sfânt, cu tot ceea ce comportă această mică schimbare de prepoziție”.

Pr. Cantalamessa a vorbit apoi despre învierea lui Cristos ca fapt ”istoric”. Putem defini învierea lui Cristos, s-a întrebat predicatorul, ”un eveniment istoric în sensul obișnuit al acestui cuvânt, adică realmente întâmplat, în sensul în care istoric se opune miticului și legendarului? Pentru a ne exprima în termenii dezbaterii recente: Isus a înviat numai în «kerygmă», adică în vestirea Bisericii (după cum afirmă unii pe urmele lui Rudolf Bultmann) sau a înviat și în realitate și în istorie? Mai departe: a înviat el, persoana lui Isus, sau a înviat doar cauza lui, în sensul metaforic în care a învia înseamnă a supraviețui, sau reîntoarcerea victorioasă a unei idei după moartea celui care a propus-o?” Este important să ne dăm seama de semnificația acestei abordări pentru ca, după cum spune Sf. Luca la începutul evangheliei sale (cf. Lc 1,4), ”să ne convingem de temeinicia învățăturilor pe care le-am primit” și pe care le transmitem mai departe.

”Credința discipolilor”, a spus predicatorul, ”nu rezistă în fața sfârșitului tragic al lui Isus. Odată cu patima și moartea sa, întunericul acoperă totul. Starea lor sufletească se observă din cuvintele celor doi discipoli de la Emaus: ”Noi speram că el este cel care… dar de acum este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri” (Lc 24,21). Suntem într-un punct mort al credinței. Cazul Isus este considerat închis. Acum, tot dintr-o perspectivă istorică, să mergem câțiva ani mai târziu sau chiar câteva săptămâni. Ce întâlnim? Un grup de oameni, același care a fost alături de Isus, care merge și repetă cu glas tare că Isus din Nazaret este Mesia, Domnul, Fiul lui Dumnezeu; că este viu și că va veni să judece lumea. Cazul Isus nu este doar redeschis, dar este dus în scurtă vreme la o dimensiune absolută și universală. Acel om are a face nu doar cu poporul lui Israel, ci cu toți oamenii din toate timpurile. «Piatra pe care au aruncat-o constructorii – cum spune Sfântul Petru - a devenit piatră unghiulară» (1 Pt 2,4), adică principiul unei noi umanități. De atunci încoace, dacă se știe sau nu, nu există un alt nume sub cer dat oamenilor în care să fie mântuiți decât cel al lui Isus din Nazaret (cf. Fap 4,12). Ce anume a dus la o schimbare atât de mare încât aceeași oameni, care mai înainte l-au renegat pe Isus sau au fugit, spun acum în public aceste lucruri, întemeiază Biserici și se lasă de-a dreptul încătușați, biciuiți, uciși pentru El? Ei ne dau, în cor, următorul răspuns: «A înviat! Noi l-am văzut!». Ultimul act pe care îl poate face un istoric, înainte de a ceda cuvântul credinței, este să verifice acel răspuns”.

Învierea, însă, este un eveniment istoric într-un sens foarte particular al cuvântului, a recunoscut predicatorul. ”Aceasta este la limita istoriei, ca firul care unește marea cu pământul. Este înăuntru și în afară în același timp. Prin înviere, istoria se deschide spre ceea ce stă dincolo de istorie, spre escatologie. Este, deci, într-un anumit sens, ruperea istoriei și depășirea acesteia, după cum creația este începutul ei. Acest lucru face în așa fel încât învierea să fie un eveniment pentru care, în sine, este imposibil de dat mărturie și impalpabil cu ajutorul categoriilor noastre mentale, legate de experiența timpului și a spațiului. Într-adevăr, nimeni nu asistă la clipa în care Isus învie. Nimeni nu poate să spună că l-a văzut pe Isus înviind, ci numai că l-a văzut înviat. Învierea, așadar, poate fi cunoscută a posteriori, mai târziu. După cum prezența fizică a Cuvântului în Maria dovedește faptul că s-a făcut om, tot la fel prezența spirituală a lui Cristos în comunitate, atestată de aparițiile sale, dovedește că a înviat”.

În ce sens, atunci, putem vorbi de o abordare istorică a învierii? ”Ceea ce se poate aduce în atenția istoricului și îi permite să vorbească de înviere sunt două fapte: primul, credința neașteptată și inexplicabilă a discipolilor, o credință atât de convinsă încât rezistă chiar și la încercarea martiriului; al doilea, explicația pe care au dat-o cei interesați despre această credință”. Care este, prin urmare, punctul de sosire al cercetării istorice despre înviere? Acesta poate fi redat prin cuvintele discipolilor de la Emaus. Unii discipoli au mers în dimineața Paștelui la mormântul lui Isus și au găsit că lucrurile stăteau așa cum au spus femeile, care au mers înaintea lor, ”dar pe el nu l-au văzut” (Lc 24, 24). Tot la fel, a remarcat predicatorul, istoria merge la mormântul lui Isus și trebuie să constate că lucrurile stau așa cum au spus martorii. Dar pe el, pe cel Înviat, nu-l vede. Nu este îndeajuns a constata faptele cu o privire istorică, e nevoie a-l vedea pe cel Înviat, și aceasta nu o poate da istoria, ci numai credința. Cine ajunge alergând dinspre țărm pe malul mării trebuie să se oprească din loc: poate să meargă mai departe numai cu privirea, nu cu piciorul”.

Predicatorul a încheiat cu o comparație din domeniul maritim pentru a ilustra legătura dintre învierea lui Cristos și învierea noastră, dar și misterul care planează asupra vieții de dincolo. ”Când unul vrea să traverseze un braț al mării, observa Sfântul Augustin (De trinitate IV, 15,30; Confessiones VII, 21), lucrul cel mai important nu este să stea pe mal și să-și încordeze ochii pentru a vedea ce este pe malul celălalt, ci să se urce într-o barcă ce duce pe malul acela. La fel și pentru noi, lucrul cel mai important nu este să facem speculații despre cum va fi viața noastră veșnică, ci să facem lucrurile care știm că ne vor conduce la ea”.

(rv – A. Dancă)