(RV - 2 aprilie 2017) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânii, în care este celebrată biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Să ne deschidem timpul înaintea lui Cristos pentru ca el să-l poată lumina şi orienta. Isus este izvor de viaţă pentru cei care cred în el. Domnul cunoaşte tainele timpului şi ale veşniciei, şi ne încredinţează „ziua Lui” ca pe un dar întotdeauna nou al iubirii sale: „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2 Ant. la intrare). Astăzi lecturile liturgice vorbesc despre înviere şi viaţă. În Evanghelie (cf. In 11,1-45) este povestită învierea lui Lazăr, fratele Martei şi al Mariei. Totul s-a petrecut în Betania, un mic sat de la poalele Muntelui Măslinilor, aproape de Ierusalim. Familia lui Lazăr la care Isus găsea bucuros ospitalitate, este oglinda comunităţii discipolului iubit dar poate fi şi a comunităţii noastre. Betania înseamnă „Casa săracilor”. Marta înseamnă „stăpână sau gospodină” iar Lazăr, „Dumnezeu ajută”. Suntem într-o comunitate de săraci care aşteaptă totul de la Dumnezeu.. S-a întâmplat că Lazăr, prietenul lui Isus, se îmbolnăvise. Marta şi Maria trimit să-l cheme pe Isus care se află departe. Când Isus soseşte, Lazăr era mort de patru zile şi se afla în mormânt. În casa din Betania era numai plâns şi jale. Plângeau surorile lui Lazăr, rudele dar şi iudeii care veniseră se le mângâie pentru fratele lor. Isus însuşi se emoţionează şi „izbucneşte în plâns”. Una dintre surori îi spune cu un oarecare reproş: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!” (In 11,21). Atunci Isus îi zice: „Fratele tău va învia”. Marta, gândindu-se că vorbeşte despre învierea finală, i-a zis: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de pe urmă”. Isus precizează imediat: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Ea, răspunzând, a zis: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”. Apoi se duc la mormânt. Isus porunceşte să fie ridicată piatra şi strigă către cel mort: „Lazăr, vino afară!”. Mortul se întoarce la viaţă şi este redat surorilor. Aceasta este foarte pe scurt povestirea evanghelică.
1.
Învierea lui Lazăr şi învierea lui Isus
Vedem aici două moduri de a înţelege învierea. Modul
vechi de a crede în învierea care are loc doar la sfârşitul timpurilor şi noutatea
purtată de Isus, care încă de acum, învinge moartea. Marta, fariseii şi majoritatea
poporului credeau deja în înviere. Însă credeau doar în învierea finală şi nu în învierea
prezentă în istorie, aici şi acum. Modul vechi de a concepe învierea nu reînnoia viaţa.
Era nevoie încă de un salt. Viaţa nouă se arată odată cu Isus, de aceea moartea şi
învierea lui Lazăr ne interesează îndeaproape pe toţi. Peste nu mult timp va muri
şi va învia şi Isus. Isus vine să învingă moartea cu moartea sa. În acest sens observăm
că învierea lui Lazăr este diferită de cea a lui Isus. Isus învie spre viaţa veşnică.
Lazăr în schimb se întoarce la viaţa de mai înainte. Isus înviat lasă această lume.
Lazăr rămâne în această lume. Odată înviat, Isus nu mai moare. Lazăr va trebui să
moară din nou. Învierea lui Lazăr este o întoarcere provizorie la viaţa pământească.
Oricum Lazăr înviat este dat celor dragi ai săi. Este un om nou, „un om înviat”. Acum
Lazăr ştie că există cineva care este mai tare decât moartea. Ştim asta şi noi. Evanghelia
nu este doar pentru a fi citită, ci şi pentru a fi trăită. Povestirea învierii lui
Lazăr a fost scrisă că să înţelegem că există o înviere a trupului şi o înviere a
inimii. Dacă învierea trupului va avea loc „în ziua cea din urmă”, învierea inimii
are sau poate avea loc în fiecare zi. Chiar astăzi. Acesta este înţelesul învierii
lui Lazăr.
2. Învierea actuală a inimii la speranţă
Semnificaţia aceasta de „înviere a inimii” se desprinde
şi din prima lectură (cf. Ez 37,12-14) care pregăteşte înţelegerea Evangheliei. Profetul
Ezechiel are o viziune. Vede un câmp imens de oase uscate şi înţelege că ele reprezintă
starea de dezolare morală a poporului evreu în exilul babilonian. Evreii deportaţi
în Babilon erau ca morţi pentru că îşi pierduseră orice speranţă de întoarcere în
patrie. Continuau să repete: „Speranţele noastre s-a spulberat, suntem pierduţi”.
Profetul anunţă că Dumnezeu îi va face să reînvie şi îi va conduce din nou în pământul
dăruit părinţilor: „Veţi cunoaşte că eu sunt Domnul când voi deschide mormintele voastre
şi vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu!”, căci „voi pune duhul
meu în voi şi veţi trăi” (Ez 37,13-14). Şi în acest caz nu este vorba despre învierea
finală a trupurilor, dar de învierea actuală a inimilor la speranţă. Textul spune
că acele cadavre s-au însufleţit, s-au ridicat în picioare şi erau „o armată mare,
fără număr”. Era poporul lui Israel care începea să spere după eliberarea din exil.
Din toate se deduce un lucru pe care îl cunoaştem şi din experienţă. Se poate ca cineva
să fie mort, chiar înainte de… a muri, pe când este încă în această viaţă. Şi nu-i
vorba doar de moartea sufletească din cauza păcatului. E vorba de acea stare de absenţă
totală de energie, de vlagă, de speranţă, de voinţă de a lupta şi de a trăi. Această
stare se poate numi „moartea inimii”.
3.
Clopote de Paşti pentru învierea spirituală
Nenumărate sunt situaţiile în care oamenii trăiesc
o adevărată „moarte a inimii”: destrămarea unei căsătorii, rătăcirea sau boala unui
fiu, crize depresive, faliment financiar, lupta cu nevoile vieţii, incapacitatea de
a ieşi din vicii, din alcoolism, neputinţa de a depăşi dependenţa de droguri. Pentru
toţi cei care din raţiunile cele mai diverse s-ar afla în asemenea situaţii, Evanghelia
învierii lui Lazăr poate fi ca sunetul clopotelor din dimineaţa Paştelui. În această
privinţă, este renumită „noaptea Nenumitului” din romanul istoric „Logodnicii” scris
de italianul Alessandro Manzoni. Într-o dimineaţă, Nenumitul, personajul care înspăimântase
prin cruzimea şi nelegiuirile sale un ţinut întreg, se scoală după ce conştiinţa l-a
chinuit toată noaptea din cauza crimelor lui. Aude de departe clopote care sună a
sărbătoare şi trimite aghiotanţii să se informeze ce se întâmplă. Aflând că era în
vizită cardinalul Federico Borromeo, a coborât în sat, doar să vadă, spune, „ce au
de sunt atât de vesele toate acele canalii”. Abia s-a aflat în prezenţa omului lui
Dumnezeu, strigă mai degrabă mâniat pe sine decât căit de crimele comise: „Simt iadul
în inimă!”. Atunci, se spovedeşte, primeşte iertarea, este îmbrăţişat de păstor, varsă
lacrimi şi se ridică repetând: „Simt o uşurare, o bucurie, da, o bucurie pe care n-am
trăit-o niciodată în toată viaţa mea îngrozitoare!”. Trimite imediat să fie eliberată
tânăra Lucia pe care o ţinea sechestrată în castelul său. Începe o viaţă nouă. Nu
se putea descrie mai bine ce înseamnă o înviere a inimii.
4.
O nouă faptă de milostenie: Înviaţi-i pe cei morţi!
Cine poate să ne dea această înviere a inimii? Pentru
anumite rele, ştim bine că nu există remediu omenesc. De multe ori cuvintele de încurajare
nu schimbă situaţia. Şi în casa Martei şi Mariei se aflau „iudei veniţi ca să le mângâie”,
dar prezenţa lor n-a schimbat nimic. A fost nevoie „să-l cheme pe Isus”. Au trebuit
să-l invoce aşa cum fac persoanele îngropate sub dărâmături la un cutremur de pământ,
care cu gemetele lor atrag atenţia celor veniţi în ajutor. De observat un lucru. Adesea
persoanele care se află în această situaţie nu sunt în stare să facă nimic, nici să
se roage. Sunt ca Lazăr în mormânt. E nevoie ca alţii să facă ceva pentru aceşti năpăstuiţi.
Între recomandările date de Isus apostolilor la trimiterea în misiune găsim şi această
poruncă: „Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi” (Mt 10.8). Ce voia să
spună Isus? Cum să-i înviem cu trupul pe cei morţi? În istoria creştinismului au fost
foarte puţini sfinţi care au pus în practică această poruncă a lui Isus. Asta înseamnă
că Isus nu se referea la moartea fizică, ci la moartea spirituală; îi avea în gând
pe cei morţi în inimă. Despre fiul mai mic întors acasă după ce a dus o viaţă dezordonată
printre străini, Tatăl din parabolă spune: „Era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut
şi a fost găsit” (Lc 15,32). Nu era vorba de moartea fizică, ci de întoarcerea la
casa părintească. Porunca „înviaţi-i pe cei morţi” este adresată tuturor discipolilor
lui Cristos. Deci tuturor creştinilor. Putem contribui în multe feluri la învierea
cu inima a semenilor noştri. Avem la îndemână faptele de milostivire corporală şi
spirituală. Cel mai grav caz de moarte este, fără îndoială, situaţia celui care trăieşte
în păcat grav. Este vorba de moarte spirituală, de moartea inimii. Evanghelia învierii
lui Lazăr poate sădi în inimi dorinţa de a învia în sărbătoarea Paştelui care este
aproape. Revenind la romanul „Logodnicii” al scriitorului italian Alessando Manzoni,
iată cuvintele pe care Lucia i le-a spus Nenumitului cu o seară înainte de începutul
convertirii lui: „Dumnezeu iartă atâtea lucruri pentru o faptă de milostivire…”.
Între faptele de milostivire pe care le-am învăţat de mici la catehism, era una care
zicea: „A-i îngropa pe cei morţi”. Acum ştim că este şi aceea de „a-i învia pe cei
morţi”. Să încercăm poate reuşim să facem ceva!
5.
Părtaşi încă de acum la viaţa lui Cristos înviat
Cristos care este viaţa însăşi are putere de a da
viaţă celor morţi: „După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, la fel şi Fiul dă
viaţă celor cărora vrea să le dea” (cf. In 5,21). Apostolul Paul învaţă că cei botezaţi
sunt sub stăpânirea Duhului dătător de viaţă. De aceea, „dacă Duhul celui care l-a
înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos
din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte
în voi” (Rom 8,11; cf Rom 8,8-11 lectura a doua). Evanghelia învierii lui Lazăr este
un semn anticipat al biruinţei lui Isus asupra morţii. Nu-i vorba doar de o speranţă
viitoare. Eliberarea de moarte este o realitate ce ne priveşte acum. Acum suntem invitaţi
să ascultăm chemarea lui Isus: „Lazăr, vino afară!”, deoarece toţi suntem marcaţi
de moarte. Domnul nu se resemnează înaintea mormintelor pe care le-am construit prin
fapte de răutate şi moarte. Ne cheamă să ieşim din întunericul în care ne-am închis,
mulţumindu-ne cu o viaţă mediocră, şi ne invită la adevărata libertate. Învierea începe
aici şi acum. Are loc în momentul în care alegem să ascultăm de porunca lui Isus de
a ieşi la lumina vieţii. Cristos care este viaţa nu vrea ca păcătosul să moară, ci
să se convertească şi să fie viu. Prin înviere înţelegem participarea la viaţa lui
Cristos, la acea viaţă care are un caracter definitiv. Această viaţă este prezentă
ca o sămânţă în fiecare om din momentul botezului şi se dezvoltă din momentul în care
a crezut în Isus. Apostolul Paul afirmă că din acel moment „noi începem să umblăm
într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). Şi în altă parte acelaşi apostol învaţă: „Aşadar, dacă
aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şede la dreapta lui
Dumnezeu” (Col 3,1). Acestea nu sunt simple metafore. Este realitatea vieţii creştine
care încă de acum înseamnă participare la viaţa veşnică, adică la viaţa de înviaţi.
Desigur, moartea fizică nu este înlăturată, însă ea îşi schimbă înţelesul şi devine
Paşte, adică trecere treptată spre manifestarea totală a adevăratei vieţi, deja prezente
în noi.
6.
Părtaşi prin credinţă la viaţa lui Cristos
Isus vrea să ne facă pe noi şi pe Marta să înţelegem
această schimbare. Când o întreabă pe Marta: „Crezi tu aceasta?”, ea, răspunzând,
a zis: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine
în lume” (In 11,27). Răspunsul Martei este un act de credinţă desăvârşită. Este acel
act de credinţă care, potrivit evanghelistului, dă viaţa (cf. In 20,30). Cu Isus au
început timpurile din urmă. De aceea Domnul poate spune: „Cel care crede în mine,
chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci”
(In 11,25-26). Acesta este cuvântul celui care are viaţa la originea ei şi înaintea
căruia se deschid mormintele celor morţi. Se deschid şi mormintele noastre pentru
că în Lazăr cel mort sunt reprezentaţi toţi oamenii. Şi noi. Lazăr este numit „prietenul
lui Isus” (v.3). Afirmaţia lui Isus: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri
în veci” (v.26) trebuie pusă în legătura cu această prietenie. Perseverând în credinţa
în Cristos şi păşind pe urmele lui putem spera că vom trăi în veci. În Evanghelii,
a crede în Isus, a păzi cuvintele sale şi a fi prieten al său sunt expresii echivalente.
De aceea, la ultima cină Isus le-a spus apostolilor că nu-i numeşte „servitori”, ci
„prieteni” (cf. In 15,15) şi că este gata să-şi dea viaţa pentru ei. De la un astfel
de prieten ne putem aştepta orice. Apostolul Paul a înţeles bine acest lucru. Cine
are în el Duhul lui Cristos, îi aparţine lui Cristos pentru totdeauna şi din acest
motiv nu va putea fi separat niciodată de el nici în viaţă nici în moarte (cf. Rom
8,8-11 prima lectură). Pentru el Dumnezeu nu este o abstracţie filozofică sau teologică,
dar un Dumnezeu personal, un Dumnezeu prieten. În concluzie, cu un Dumnezeu de acest
fel nici un om nu se poate simţi singur în nici un moment al vieţii. Nici în ceasul
morţii.
7.
Învierea şi viaţa: răspunsuri lămuritoare
Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos este un
Dumnezeu care vine în ajutorul oamenilor invitându-i să iasă din mormintele lor spirituale
sau morale în care au ajuns din cauza unor întâmplări tragice şi imprevizibile ale
vieţii. Cine va duce celor învinşi de soartă mesajul învierii lui Isus? Este sarcina
creştinilor ca prieteni ai lui Cristos. Povestirea învierii lui Lazăr din Betania,
privită în sine, este o lungă cateheză de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui.
Pentru simplificare, răspundem la câteva întrebări. Cu ce putere Isus l-a readus pe
Lazăr din mormânt la viaţă? Ce legătură are învierea lui Lazăr cu învierea lui Isus
şi cu cea a noastră? Ce se înţelege prin asigurarea dată de Isus: „oricine trăieşte
şi crede în mine nu va muri în veci”? (v.26). La prima întrebare Isus răspunde: „Eu
sunt învierea şi viaţa” (v.25). Această autoproclamare divină este coerentă cu tot
ceea ce Isus a spus mereu despre sine, dar a fost picătura care a făcut să se reverse
paharul indignării potrivnicilor săi care au decis să-l dea la moarte. Ar fi putut
raţiona în aceşti termeni: „Acest om face să învie oamenii din morţi la fel ca profeţii
Ilie şi Elizeu” (cf. 1Rg 17,17-23; 2Rg 4,32-38) şi să tragă concluzia că este sfânt
ca şi ei, şi că Dumnezeu este cu el. Acum el susţine că este „învierea şi viaţa”.
În urechile potrivnicilor afirmaţia lui Isus sună ca o blasfemie. A doua întrebare.
Care este legătura învierii lui Lazăr cu învierea lui Isus şi învierea noastră? Episodul
învierii lui Lazăr este situat înainte de povestirea evenimentelor pascale. Asta înseamnă
că învierea lui Lazăr anticipă profetic învierea lui Isus din morţi, şi prin aceasta,
învierea noastră. Există totuşi câteva diferenţe între aceste învieri. Cum s-a spus
deja, învierea lui Lazăr este o întoarcere la viaţa de dinainte, în timp ce învierea
lui Isus marchează începutul vieţii sale noi. În raport cu învierea noastră, învierea
lui Isus este învierea unui trup care nu a cunoscut descompunerea datorită legăturii
sale speciale cu divinitatea. Învierea noastră va fi o reconstituire ex integro (totală)
a fiinţei noastre umane descompuse de moarte. Modul în care se va întâmpla asta este
un adevăr cunoscut numai lui Dumnezeu. Scriind creştinilor din Corint de cultură greacă,
de aceea mai înclinaţi să accepte nemurirea sufletului, apostolul Paul foloseşte imaginea
trupului spiritual şi a trupului material: „Se seamănă trup material, învie trup spiritual”
(1Cor 15,44). Ce vrea să spună? În alte cuvinte apostolul vrea să atragă atenţia:
„Fiţi atenţi, prietenii mei, că învierea pe care a anunţat-o Isus şi pe care eu vi-o
predic, deşi este un adevăr de acceptat din credinţă, nu este ceva absurd sau împotriva
raţiunii cum pretind unii dintre voi”. A treia întrebare. Ce înseamnă afirmaţia lui
Isus: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci”? Răspunde sfântul Ioan
care afirmă că cine crede în Isus are deja în sine viaţa veşnică, pentru că Dumnezeu
locuieşte în el şi el în Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu locuieşte în noi şi noi în Dumnezeu,
putem privi cu siguranţă la ziua judecăţii (cf. 1In 5,13.15.17).
8.
Înviaţi în speranţă
Isus nu explică modul în care se va realiza învierea
trupurilor, şi nici noi nu o putem explica. Când vorbeşte în parabole, Isus descrie
viaţa viitoare fie ca fiind departe ca în alegoria judecăţii universale (cf. Mt 25,31-46),
fie ca fiind deja prezentă (cf. Lc 16,19-31). Tâlharului căit îi spune direct: „Astăzi
vei fi cu mine în rai” (Lc 23,43). Bazându-se pe această nedeterminare sau „înţelepciune
a-temporală, Biserica vesteşte împărtăşirea actuală a sfinţilor în Dumnezeu şi învierea
finală. Orice explicaţie în plus ar fi inadecvată pentru a reda certitudinea celor
care s-au încredinţat cuvântului lui Dumnezeu. Ştim că „înaintea lui o zi valorează
o mie de ani” (cf. 2Pt 3,8), şi că nimic în lume, „nici viaţa, nici moartea, nici
prezentul, nici viitorul, nici vreo altă făptură nu vor putea niciodată să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu care este în Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 8,38-39).
9.
Cântarea psalmistului
Conştient de propria vinovăţie, credinciosul îşi deschide
inima spre speranţă şi aşteaptă îndurare: „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne,
Doamne, ascultă glasul meu! Pleacă-ţi urechea ta la glasul rugăciunii mele! Dacă te-ai
uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine
însă este iertare, şi ne temem de tine. Eu nădăjduiesc în Domnul; sufletul meu speră
în cuvântul său. Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii
ivirea zorilor. Să nădăjduiască Israel în Domnul, căci la Domnul este îndurare şi
belşug de mântuire! El îl va mântui pe Israel de toate fărădelegile sale” (Ps 129/130,1-8
psalmul responsorial).
10.
Rugăciunea Bisericii
Vino în ajutorul nostru, Părinte milostiv, ca să putem
trăi şi acţiona în dragostea care l-a făcut pe Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire
pentru lume.
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 31 martie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |