2017-04-11 09:33:00

Consideraţii omiletice la solemnitatea Paştelui (A): Învierea cu Cristos


(RV – 16 aprilie 2017) E Sărbătoarea luminoasă a Paştelui. Adunaţi în sfintele biserici îi aducem laudă lui Dumnezeu cu aclamaţia „Aleluia”: „Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui”, care s-a arătat nouă în Fiul său Isus Cristos. „Mielul a răscumpărat turma; Cristos cel nevinovat i-a împăcat pe oamenii păcătoşi cu Tatăl ceresc. Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat: Stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte” (din Secvenţa pascală). Biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii este şi biruinţa noastră. Domnul a învins boldul morţii şi ne-a dat speranţa învierii la o viaţă nouă. Participarea la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este momentul cel mai potrivit pentru întâlnirea cu Domnul înviat. Comuniunea de viaţă cu Cristos devine pentru noi un dialog cu Dumnezeu.: „Am înviat şi de acum sunt pururi cu tine; ai pus peste mine mâna ta; minunată este pentru mine înţelepciunea ta” (cf. Ps 138/139,18.5-6). „Dreapta Domnului a făcut lucruri minunate, dreapta Domnului m-a înălţat. Nu voi muri, ci voi trăi şi voi istorisi faptele Domnului. Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri” (cf. Ps 117/118,1-2.16-17.22-23 psalmul responsorial). A povesti faptele Domnului înseamnă a-l lăuda.

1. Bucuria Paştelui: să uităm amarul, plânsul!
Paştele este bucurie, Paştele este înviere din morţi pentru că Isus Cristos a înviat realmente iar noi cei morţi sufleteşte putem învia cu el în virtutea iertării izvorâte din jertfa Crucii. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (Ps 117/118,24). „Să ştergem ochii de lacrimi şi să strângem în mâini măslinul iertării care ne reînnoieşte viaţa. Să ne lăsăm purtaţi de bucuria Învierii. Este Paştele Domnului, nu o figură, nu o poveste, nu o umbră, ci adevărata trecere la viaţă. Cine a lucrat de la prima oră, să primească plata dreaptă… Cine a ajuns doar acum, să nu se teamă că a întârziat. O, Paşte, lumină a noii străluciri, să nu se mai stingă candelele sufletelor noastre! Să strălucească în toţi focul Harului!”. Scria acestea în secolul al III-lea un credincios grec cu numele de Hipolit care venit la Roma a devenit îndrumătorul spiritual al comunităţii. Invitaţia de a sărbători Paştele ajunge până la noi însufleţită de elanul credinţei: „Intraţi toţi în bucuria Domnului nostru. Ospăţul este gata; bucuraţi-vă toţi de el. Nimeni să nu se întristeze din cauza păcatelor. Iertarea s-a ridicat din mormânt, moartea nu mai înspăimântă. Cristos a înviat şi nimeni care a murit nu rămâne în mormânt. A lui este mărirea şi puterea în vecii vecilor. Amin” (Prelucrare din Imnurile lui Hipolit din Roma, mort în 235, Omilii pascale VI, PG 59, 741şu).

2. Părtaşi la învierea Domnului
Ce putem face ca să devenim realmente părtaşi cu Cristos la învierea sa? Îndemnul pascal al lui Hipolit se uneşte cu cel al apostolului Paul: „Fraţilor, curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o frământătură nouă fără aluat, pentru că Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit! Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului!” (1Cor 5,6b-8 lectura a doua). Să aruncăm din inimi fermentul păcatului. Dacă se află vreo piatră pe inima noastră, să o îndepărtăm. Să rupem legăturile care ţin sufletul ca trupul în mormânt şi ne împiedică să umblăm în noutatea vieţii cu Domnul înviat.

3. Precum tăierea de primăvară a viţei de vie
Într-o predică ţinută în jurul anilor ’50, preotul italian Primo Mazzolari a surprins credincioşii comunităţii parohiale din Bozzolo, când în ziua de Paşti le-a vorbit despre tăierea viei. Încerc să actualizez şi să întregesc cele scrise de „don Primo”. Din cele mai vechi timpuri s-a observat că tăierea viei stimulează producţia de struguri din anul în curs, regenerează viţa şi împiedică degenerarea ei. Ceva similar trebuie făcut şi în viaţa noastră de creştini. E nevoie de o tăiere a ramurilor uscate dar şi a celor neproductive pentru a ne face părtaşi la viaţa nouă cu Cristos. Domnul însuşi a trecut la viaţă prin moartea pe cruce. Pentru ca viaţa lui Cristos să fie în noi, pentru ca viaţa Bisericii să fie în noi, nu-i de-ajuns să îndepărtăm doar ramurile uscate, e nevoie şi de tăierea unor ramuri vii. Tăierea se face ori de câte ori este nevoie pentru a îndepărta vlăstarele lacome ce nu rodesc. Lucrarea e delicată, costisitoare, sângeroasă. Dacă aşteptăm puţin, vedem că viţa de vie plânge, lăcrimează. Plânsul viţei de vie mi-a făcut şi mie o anumită impresie. La tăierile de primăvară, poate puţin prea târziu, din ramuri începe să curgă un lichid. Planta pare că suferă pentru că este rănită şi despuiată. Unii zic că o sărăcesc şi o mutilează. Sunt cei care vin de la oraş. Ei nu cunosc taina viţei de vie aşa cum o cunosc cei de la ţară. Ajung poate să spună că aceştia sunt nepricepuţi pentru că le tăie. Există înlăuntrul nostru nu numai crengi uscate, sunt şi unele inutile şi „lacome”, sunt lucruri ce ne pot face rău, sunt sentimente, sunt patimi care trebuie să fie tăiate, pentru că altminteri pun în pericol viaţa noastră morală, viaţa noastră spirituală. Atunci are de pierdut omul de treabă, omul cumsecade care este în noi, pierde creştinul. Când aud vorbindu-se despre tăiere, despre ceva care este în plus înăuntrul nostru şi care poate reprezenta un pericol, unii pot avea impresia că religia noastră, credinţa noastră creştină supune la chinuri, mortifică, diminuează, le ia ceva. Nu, nu ia nimic!

4. Tăiaţi-vă împrejur inima!
În Sfânta Scriptură se vorbeşte despre două tipuri de tăiere împrejur: cea în carne şi cea a inimii, adică una vizibilă şi fizică iar cealaltă invizibilă şi spirituală. Ştim că circumcizia în carne ca semn al legământului a fost abolită în Noul Testament (cf. Fap 15,1-12), accentul fiind pus pe cea a inimii (cf. Gal 5,6; 6,15; Rom 4,9-12). Circumcizia inimii recomandată de profeţii Ezechiel şi Ieremia şi apoi de apostolul Paul înseamnă dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti şi îmbrăcarea în Cristos. Revenim la preotul Mazzolari: „Nu vă temeţi că religia noastră vă mortifică inima şi vă ia capacitatea de a iubi; vă ia doar acele manifestări care pot pune în primejdie adevăratul sentiment al inimii noastre. Există manifestări ale inimii noastre care nu au capacitatea de a rodi, ci ne împrăştie, câteodată ne usucă sufleteşte. Există ramuri crescute rău pe plantă şi în inima noastră. Costă, desigur, a spune nu, costă a ne purifica gândurile inimii, raporturile noastre cu celelalte persoane, în special cu acelea către care suntem purtaţi. Uneori confundăm aspectul corporal, care are importanţa sa, cu aspectul afectiv. Atunci rămânem copleşiţi, nu ne mai regăsim şi devenim de-a dreptul uscaţi la inimă, devenim pietre. Există surplusuri de manifestare a simţirii, care reduc inima la ceva atât de dur încât pare o piatră. Ne este greu să mai gândim drept şi să simţim cum trebuie, când am lăsat să crească în noi anumite porniri, instincte nestăpânite şi neîndreptate la timp, anumite poziţii în viaţa morală cărora nimeni nu le dă atenţie, ci dimpotrivă le exaltă. Sunt oameni care spun: „Bucuraţi-vă de viaţă, vai vouă dacă spuneţi nu, deoarece odată sunteţi tineri, iar viaţa trece”.  Ajungem atunci să ne întrebăm ce mai rămâne din sentimentele sacre şi din fidelitatea sacră a familiei, pentru că la un moment dat sărmana voastră inimă, sărmana noastră inimă, nu mai răspunde la chemarea sacră a iubirii. Viaţa pe care o aflăm în Cristos înviat ne ajută să vedem ce nu este cum trebuie, ce este în plus sau deviat înlăuntrul nostru, ce devine un obstacol în inimă, în minte şi peste tot, pentru că, în fond, viaţa este simplitate, este probitate, este un mers spre înalt, pentru că, vedeţi bine, toate plantele tind spre înalt şi spre ceva superior.

5. Reînnoirea vieţii: tratamentul spiritual al inimii
Misterul pascal, viaţa lui Cristos mort şi înviat continuă în Biserica sa. Însă, cum putem pretinde ca Domnul să reînsufleţească înăuntrul nostru anumite lucruri care nu sunt conforme cu viaţa? De exemplu, dacă dimineaţa aceasta purtăm cu noi în biserică sentimente de ură, de răzbunare, de ranchiună, cum am putea crede că Domnul acceptă toate acestea care sunt contrare vieţii? Căci, gândiţi-vă bine, ura nu este viaţă, răzbunarea nu este viaţă, violenţa nu este viaţă, ranchiuna nu este viaţă. Dar dacă noi simţim nevoia de iertare, atunci Cristos înviat preia această dorinţă, oricât de slabă, şi o face să crească. Dacă în această dimineaţă de Paşti sunteţi dispuşi lăuntric să iertaţi, atunci veţi simţi că viaţa lui Cristos înviat izbucneşte înăuntrul vostru; dacă suntem în stare să uităm ceva ce ne-a deranjat în raporturile cu fraţii, vom simţi îndată reînflorind în noi comuniunea cu Dumnezeu, care este expresia cea mai frumoasă a vieţii în Cristos. Însă, dacă nu suntem oameni de pace, cum am putea înţelege salutul de pace al lui Cristos înviat: „Pace vouă”? (Lc 24,36). Dacă dăm frâu liber manifestărilor de intoleranţă, de violenţă şi de prepotenţă, nu vom înţelege niciodată că Isus Cristos a acceptat de bunăvoie pătimirea şi moartea. Cum am putea înţelege că moartea sa sfârşeşte în triumful asupra oricărei forme de prepotenţă şi violenţă a oamenilor? Aceste semne ale vieţii lui Cristos în sufletul nostru trebuie să continue. Nu este doar regula lumii supranaturale, dar şi regula lumii vegetale, a lumii naturale. Există lucruri moarte ce pot prinde viaţă numai cu darul Domnului. Dacă doriţi şi urmăriţi doar bunăstarea materială, dacă dimineaţa aceasta cineva dintre voi nu reuşeşte să distingă glasul care vorbeşte înlăuntrul fiecăruia dintre noi şi ne recheamă la destinul nostru spiritual şi veşnic, ce poate să mai existe viu în noi? Ce poate să ne facă vii?

6. Binecuvântarea muncii pentru cele pământeşti
Bineînţeles, Domnul nu este împotriva aspiraţiilor legitime şi a dorinţelor cinstite. Domnul face să cadă binecuvântarea sa ca roua şi ploaia binefăcătoare peste truda câmpului şi muncile casei, peste îndeletnicirile comerciale, peste munca de birou, în fabrici şi în ateliere. Domnul ştie că aveţi nevoie, că toţi avem nevoie de binecuvântare şi în cele pământeşti, pentru că suntem sărmane făpturi care se întreţin mâncând şi muncind, bucurându-se de rodul propriei munci. Dar dacă cineva dintre voi crede că poate ajunge la asta pe căi necinstite, prin şiretenie şi fraudă, prin acte de corupţie căutând pe orice cale să sustragă din truda şi dreptul altuia, cum vreţi ca Domnul să ne însoţească pe drumul vieţii? Îmi vine în minte o ştire care în mod cert nu v-a scăpat nici vouă. Cu câteva zile în urmă au ieşit rezultatele câştigătoare la pronosport. Unii poate s-au simţit prinşi puţin de invidie, chiar dacă neexprimată, faţă de cel care câştigase 245 milioane. Alaltăieri a murit. Voi ziceţi: „O întâmplare!”. Nu-i simplă întâmplare, ci un fapt din Evanghelie. Există ceva similar povestit de Domnul în termeni foarte simpli şi identici. Era unul căruia ogorul i-a rodit în acel an o recoltă foarte bogată. Zicea în inima lui: „Acum îmi măresc hambarele şi depozitele şi apoi mă voi bucura de hambarele pline şi de cantinele neîncăpătoare”. Dar un glas îi zice: „Nebunule, noaptea asta vei muri!” (cf. Lc 12,18-20). Evanghelia este pentru orice timp, este ca foaia de parcurs. De aceea vă zic să folosim ziua de Paşti pentru ca viaţa lui Cristos să fie în noi.

7. Căutaţi cele de sus, cugetaţi la cele de sus!
„Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie” (Col 3,1-4 lectura a doua). Nu vom avea ochii îndreptaţi doar spre cele pământeşti, dacă nu uităm că, mai presus de pâine, trebuie să căutăm şi omul cumsecade, omul cinstit şi muncitor care nu pretinde să fie întreţinut de alţii, fără a-şi da aportul său. Dacă pretindem ca societatea (Statul) să ne asigure totul, când ştim că mâinile pironite ale lui Cristos, înainte de a se lăsa răstignit, erau mâini ce agoniseau pâinea cu trudă, atunci ne dăm seama că nu avem în noi viaţa lui Cristos. Atunci n-am înţeles viaţa nouă în Cristos, deoarece tot ceea ce-i frumos este creştinesc, tot ceea ce-i cinstit este creştinesc, tot ceea ce-i nobil este creştinesc, tot ceea ce-i adevărat este creştinesc, tot ceea ce-i curat este creştinesc.

8. Păstraţi viaţa reînnoită în Taina mărturisirii
Zilele trecute v-aţi deschis în taina mărturisirii printr-o tăiere pe care numai Domnul o cunoaşte şi doar el ştie cât sacrificiu v-a costat şi ce propuneri v-au însufleţit. Lăsaţi ca viaţa harului să continue în sufletele voastre. Bucuria Paştelui stă în capacitatea de reînnoire. Rămâneţi în bucuria Paştelui. Şi ce este această bucurie, ce este această noutate? Este viaţa omului încrezător în Dumnezeu, a omului cumsecade şi sincer care trăieşte în împăcare cu fraţii, care a rupt din propria inimă orice sentiment de ură şi de violenţă. Dacă trăiţi în iubirea lui Dumnezeu sunteţi în bucuria Paştelui: Cristos trăieşte, Biserica trăieşte, trăiesc fraţii mei, trăiesc şi eu, şi privesc înainte cu speranţa învierii.

9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care, prin biruinţa Fiului tău unul-născut asupra morţii, ne-ai deschis astăzi porţile vieţii veşnice, dă-ne, te rugăm, harul, ca, sărbătorind învierea Domnului, să înviem, prin înnoirea Duhului tău, în lumina vieţii.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de marţi 11 aprilie 2017)








All the contents on this site are copyrighted ©.