Calea Crucii. Papa Francisc: rușine, îndurare și speranță

RV 15 apr 2017. În Vinerea Sfântă, 14 aprilie 2017, papa Francisc a prezidat la ora 17.00, în bazilica San Pietro, Comemorarea Patimii Domnului, cu predica prezentată de pr. Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale. Ceremonia a început și s-a terminat în tăcere, cu gestul impresionant al Sfântul Părinte care s-a prosternat la pământ în fața altarului. Celebrarea a cuprins Liturgia Cuvântului, cu proclamarea integrală a Patimii și Morții Domnului după Sfântul Ioan, Adorația Sfintei Cruci și ritul Sfintei Împărtășanii.

În seara Vinerii Sfinte, la ora 21.15, Pontiful Roman a condus rugăciunea ”Calea Crucii” de la Colosseum. Meditațiile, rugăciunea și alocuțiunea papei au fost transmise în mondoviziune. Textele meditațiilor au fost pregătite anul acesta, la solicitarea Sfântului Părinte, de premiul Ratzinger pentru teologie, dna. teolog Anne-Marie Pelletier. La finalul devoțiunii, Pontiful Roman a prezentat o intensă meditație în fața Crucii, ca o amplă și concretă mărturisire a păcatelor Bisericii și ale omenirii, dar și o mărturisire a speranței în milostivirea divină. 

Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, Rugăciunea papei Francisc la Calea Crucii de la Colosseum:

”O, Cristoase, lăsat singur şi trădat chiar de ai tăi şi vândut la preţ redus.
O, Cristoase, judecat de păcătoşi, dat pe mâna altora de conducători.
O, Cristoase, sfâşiat în trup, încununat cu spini şi acoperit cu o haină de purpură.
O, Cristoase, pălmuit şi pironit cu cruzime.
O, Cristoase, străpuns de suliţa care ți-a sfâşiat inima.
O, Cristoase, mort şi îngropat, tu care eşti Dumnezeul vieţii şi al existenţei.

O, Cristoase, unicul nostru Mântuitor, ne întoarcem la tine şi în acest an cu ochii plecaţi de ruşine şi cu inima plină de speranţă:
Ruşine pentru toate imaginile de devastare, distrugere şi naufragiu care au devenit obişnuite în viaţa noastră.
Ruşine pentru sângele nevinovat care zilnic este vărsat de femei, copii, imigraţi şi de cei prigoniți pentru culoarea pielii, apartenenţa etnică şi socială şi pentru credinţa lor în tine.
Ruşine pentru multele momente când, ca Iuda şi Petru, te-am vândut şi te-am trădat şi te-am lăsat singur ca să mori pentru păcatele noastre, fugind ca laşii de responsabilităţile noastre.
Ruşine pentru tăcerea noastră în faţa nedreptăţilor; pentru mâinile noastre leneşe în a da şi lacome în a smulge şi a cuceri; pentru glasul nostru gata să se facă auzit când e vorba de apărarea intereselor noastre şi timid când e vorba de a apăra interesele altuia; pentru picioarele noastre repezi pe calea răului şi înțepenite pe calea binelui.
Ruşine pentru fiecare dată când noi - episcopi, preoţi, persoane consacrate - am scandalizat şi am rănit Biserica, trupul tău; şi când am uitat iubirea noastră de la început, primul nostru entuziasm şi disponibilitatea noastră deplină, lăsând să ruginească inima şi consacrarea noastră.

Multă ruşine, Doamne, dar inimii noastre îi este dor şi de speranţa încrezătoare că tu nu ne tratezi după meritele noastre, ci numai după belşugul îndurării tale; că trădările noastre nu înlătură imensitatea iubirii tale; că inima ta, maternă şi paternă deopotrivă, nu uită de noi din cauza împietririi noastre lăuntrice.
Speranţa sigură că numele noastre sunt întipărite în inima ta şi că suntem puși în pupila ochilor tăi.
Speranţa că crucea ta transformă inima noastră de piatră în inimă de carne capabilă să viseze, să ierte şi să iubească; transformă această noapte întunecată a crucii tale în zori luminoși ai Învierii tale.
Speranţa că fidelitatea ta nu se bizuie pe fidelitatea noastră.
Speranţa că ceata de bărbaţi şi femei credincioși crucii tale continuă şi va continua să trăiască credincioasă ca plămada care dă gust şi ca lumina care deschide noi orizonturi în trupul omenirii noastre rănite.
Speranţa că Biserica ta va căuta să fie glasul care strigă în deșertul omenirii pentru a pregăti calea întoarcerii tale biruitoare, când vei veni ca să-i judeci pe cei vii şi pe cei morţi.
Speranţa că binele va învinge în pofida aparentei sale înfrângeri!

Doamne Isuse, Fiul lui Dumnezeu, victimă nevinovată a răscumpărării noastre, în faţa stindardului tău regesc, în faţa misterului tău de moarte şi de glorie, în faţa crucii tale, îngenunchem ruşinaţi şi plini de speranţă şi îţi cerem să ne cureți în baia sângelui şi apei care au țâșnit din Inima ta străpunsă, să ierţi păcatele şi greşelile noastre.
Îţi cerem să-ţi aminteşti de fraţii noştri răpuşi de violenţă, indiferenţă şi război.
Îţi cerem să sfărâmi lanţurile care ne ţin prizonieri în egoismul nostru, în orbirea noastră voluntară şi în vanitatea calculelor noastre lumeşti.
O, Cristoase, îţi cerem să ne înveţi să nu ne ruşinăm niciodată de crucea ta, să nu o instrumentalizăm, ci să o cinstim şi să o adorăm, pentru că tu ai arătat prin ea grozăvia păcatelor noastre, măreţia iubirii tale, nedreptatea judecăţilor noastre şi puterea milostivirii tale. Amin”.

Printre cei care au dus crucea de la o stațiune la alta se aflau cardinalul Agostino Vallini, vicarul papei pentru dieceza Romei, o familie din Roma, o persoană cu handicap, o studentă din Polonia, o pereche de tineri din Rimini, trei călugărițe din India, alte două din Africa (Burkina Faso și R. D. Congo), o familie de creștini din Egipt, o pereche de soți din Portugalia, o familie din Columbia, o familie din Franța, o familie din China și, ca întotdeauna, doi Frați din Custodia Franciscană a Țării Sfinte.

(rv – A. Dancă)