2017-04-22 08:38:00

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a a Paştelui (A): L-am văzut pe Domnul!


(RV – 23 aprilie 2017) E Ziua Domnului. Perioada celor cincizeci de zile de la sărbătoarea Paştelui până la duminica Rusaliilor constituie Timpul pascal şi este considerată ca o singură zi, „ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne înveselim în ea”. Liturghia acestui timp este dominată de Evanghelia învierii. Cristos înviat se arată discipolilor întărindu-le convingerea că El este viu şi trăieşte. Pe acest fapt al întâlnirii ucenicilor cu Cristos înviat se întemeiază credinţa noastă creştină, credinţa Bisericii. Ascultând lecturile care povestesc despre cele petrecute după învierea lui Isus, ne familiarizăm şi noi cu prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru. Astăzi, Evanghelia (cf. In 20,19-31) propusă la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie prezintă două manifestări ale lui Cristos înviat. De fiecare dată Isus îi salută pe discipoli dăruindu-le pacea sa. Astfel, „în seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”… Însă Toma, unul dintre cei doisprezece nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!” (cf. In 20,19.24-26). Cele două momente ale arătării lui Isus, „în seara aceleiaşi zile” şi exact „după opt zile” stabilesc ritmul întâlnirii speciale a Domnului cu discipolii săi. Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii”. Fiind „prima zi”, ziua învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie şi fiind „a opta zi”, după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată prin învierea Domnului. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate sărbătorile, Ziua Domnului. Celebrând duminică de duminică memorialul morţii şi învierii Domnului se reînsufleţeşte credinţa noastră în Cel Înviat, se reaprinde în inimile noastre flacăra speranţei în ziua de mâine şi se desăvârşeşte în noi dragostea prin darul Duhului Sfânt.

1. Duminica „in Albis”, Duminica „Divinei Milostiviri”
Liturghia acestei duminici se deschide cu un îndemn al apostolului Petru: „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire” ( cf. 1Pt 2,2 Ant. la intrare). După o veche tradiţie, a doua duminică a Paştelui era numită Duminica „in Albis”. În această zi, credincioşii botezaţi în privegherea pascală îmbrăcau încă o dată haina lor albă, ca simbol al luminii pe care Domnul le-o dăruise în taina Botezului. Lăsau apoi această tunică albă, însă noua lumină ce le fusese comunicată trebuiau să o introducă în viaţa de fiecare zi; flacăra delicată a adevărului şi a binelui pe care Domnul o aprinsese în ei, trebuiau să o păzească cu grijă pentru a purta astfel în lumea noastră ceva din strălucirea şi din bunătatea lui Dumnezeu. Din anul 2000, papa Ioan Paul al II-lea a voit ca această duminică să fie celebrată ca Sărbătoarea Divinei Milostiviri: în cuvântul „milostivire”, el găsea rezumat şi interpretat în formă adecvată pentru timpul nostru tot misterul Răscumpărării. El trăise sub două regimuri dictatoriale şi, în contact cu sărăcia, cu nevoile şi cu violenţa, a experimentat profund puterea întunericului de care este ameninţată lumea şi în vremea noastră. Însă a experimentat, şi nu mai puţin intens, şi prezenţa lui Dumnezeu care se opune la toate aceste forţe cu puterea sa total diferită şi divină: cu puterea milostivirii. Milostivirea este forţa care pune o limită răului. În ea se exprimă natura cu totul specială a lui Dumnezeu: sfinţenia sa, puterea adevărului şi a iubirii. Sunt de acum 12 ani de când, sâmbătă seară, după prima rugăciune vesperală  a acestei festivităţi, Ioan Paul al II-lea îşi termina existenţa pământească. Murind el a intrat în lumina Milostivirii Divine despre care, de dincolo de moarte şi pornind de la Dumnezeu, ne vorbeşte acum în mod nou. Aveţi încredere – ne spune – în Milostivirea Divină! Deveniţi zi de zi oameni ai milostivirii lui Dumnezeu! Milostivirea este haina de lumină pe care Domnul ne-a dat-o la Botez. Nu trebuie să lăsăm ca această lumină să se stingă; dimpotrivă, ea trebuie să crească în noi în fiecare zi şi astfel să ducem lumii vestea cea bună a milostivirii lui Dumnezeu.

2. Stăruitori în învăţătura apostolilor
Cartea „Faptele Apostolilor” este singura scriere a Noului Testament care povesteşte în mod expres viaţa primilor creştini. Firul ei conducător este noutatea vieţii. Dar, care sunt trăsăturile ce caracterizează viaţa nouă pe care Cristos mort şi înviat o dăruieşte creştinilor? Prima lectură (cf. Fap 2,42-47) ne sugerează că această viaţă nouă se desfăşoară în jurul a trei piloni de bază. Primul este învăţătura apostolilor, adică ascultarea Cuvântului: „Erau stăruitori în învăţătura apostolilor” (v.42). Nu există creştere creştină, nici vreo altă reînnoire, fără o ascultare constantă a cuvântului Domnului. Creştinii de la Ierusalim erau „stăruitori”, deci nu practicau o ascultare ocazională, fragmentară, improvizată, ci o ascultare constantă şi sistematică a Scripturilor, şi mai presus de toate comunitară, adică sub îndrumarea apostolilor. Prin urmare, nu o căutare individuală, ci una condusă împreună, corală; nu o cercetare a Scripturilor lăsată pe seama unor grupuri, ci sub îndrumarea autorităţii apostolilor. Acestea sunt condiţii pentru o ascultare corectă a Cuvântului. Ea cere angajare serioasă şi continuativă. Ascultarea fragmentară nu duce la nimic, după cum nu duce la nimic, sau de-a dreptul duce la abateri, o lectură care caută interpretări personale în detrimentul interpretării date de Biserică.

3. Asiduitatea în rugăciune
Al doilea pilon care susţinea viaţa creştinilor din Ierusalim era asiduitatea în rugăciune: „Şi în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor şi primeau hrana cu bucurie şi cu inimă curată” (v.46). Şi aici trăsătura pusă în evidenţă este statornicia: „în fiecare zi”. Aceşti primi creştini se simţeau legaţi încă de poporul lui Israel, de serviciul liturgic şi de sărbătorile sale şi de aceea frecventau templul. Totuşi credinţa lor se exprima mai cu seamă în celebrarea Euharistiei în case. Textul nu spune mai multe despre aceste celebrări, dar subliniază simplitatea lor şi bucuria celor prezenţi, lăsând să se înţeleagă că erau celebrări intense, nu doar de mare credinţă, dar şi de frăţietate şi căldură umană.

4. Comuniunea fraternă
În fine, al treilea pilon - între ascultarea Cuvântului şi rugăciune, o atenţie specială era acordată comuniunii fraterne. Nu era o fraternitate redusă la momente de socializare sau culturale. Fraternitatea lor implica toată viaţa, relaţiile zilnice. Era o comuniune concretă în ansamblul vieţii. Nu doar o relaţie spirituală, nici doar o simplă relaţie a celor de aceeaşi credinţă, ci un raport de ajutor reciproc şi de împărtăşire la toate nivelurile: „îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (v. 45). Aceşti creştini nu renunţau la bunurile lor din dorinţa de a fi săraci, ci pentru că voiau să trăiască între ei ca fraţi; idealul este frăţietatea, nu sărăcia. Ascultarea constantă a Cuvântului, perseverenţa în rugăciune şi efortul de frăţietate zilnică: iată trăsăturile ce caracterizează comunitatea oamenilor care au făcut Paştele, a oamenilor care au trecut („Pesach”  înseamnă „trecere”) de la un mod vechi la unul nou de a trăi.

5. Depăşirea fricii
Evanghelia duminicală (cf. Ioan 20,19-31) ne sugerează un al patrulea semn al reînnoirii. Este vorba de trecerea de la frică la bucurie şi la curaj. Povestirea îi prezintă pe discipoli mai întâi cuprinşi de frică iar apoi plini de bucurie şi însufleţiţi de elanul manifestării credinţei. Motivul fricii nu era nou în a patra Evanghelie. Se vorbise despre frica mulţimii care nu îndrăznea să vorbească în public despre Isus („nimeni însă nu vorbea despre el în public de frica iudeilor”, In 7,13). Există frica părinţilor orbului din naştere în faţa autorităţilor (cf. In 9,22). Există frica unor conducători care de teama fariseilor de a nu fi alungaţi din sinagogă nu îndrăznesc să se declare de partea lui Isus (cf. In 12,42). Este o frică de care lumea profită şi o exploatează pentru a-i şantaja pe discipoli şi a-i face să tacă şi să împiedice răspândirea Cuvântului. Această frică află complicitate chiar în inima discipolului, adesea prea dornic de stima lumii şi preocupat de sine în mod excesiv. Şi comunitatea apostolului era combătută de sinagogă şi de lumea ostilă. Este aceeaşi teamă pe care pentru un motiv sau altul o au mulţi creştini de azi. Este o teamă ce ne face orbi şi şovăielnici. Credinţa în Cristos înviat învinge frica. Depăşirea fricii este o condiţie indispensabilă pentru a prim darul bucuriei şi al păcii. Acestea sunt date omului care s-a dezlipit de sine şi atunci nu mai este şantajabil din partea lumii. Pacea şi bucuria ca daruri ale lui Cristos înviat se dezvoltă doar în libertate şi în dăruirea de sine, fără a mai fi sclavul „respectului omenesc”. A face Paştele înseamnă şi a învinge frica, a elibera inima de frica şi de şantajările lumii. Acest miracol îl poate săvârşi doar Cristos înviat. Curajul adevărului, al fidelităţii faţă de Evanghelie, al mărturiei este un dar şi un semn al prezenţei lui Cristos înviat în viaţa noastră.

6. Darul iertării păcatelor
În pericopa evanghelică, Isus înviat suflă peste discipoli şi le dăruieşte Duhul său, pe Duhul Sfânt: „Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate… „. Duhul lui Isus Cristos este putere de iertare. Este putere a Milostivirii Divine. Dă posibilitatea de a începe de la capăt, încă şi încă o dată. Prietenia lui Isus Cristos este prietenie cu Acela care face din noi persoane care iartă, cu Acela care ne iartă şi nouă. Domnul ne ridică mereu din slăbiciunea noastră, şi în felul acesta ne educă, face să se nască în noi conştiinţa îndatoririi lăuntrice de a iubi, de a corespunde la încrederea sa cu fidelitatea noastră. În aceeaşi pericopă evanghelică am ascultat povestirea întâlnirii apostolului Toma cu Domnul înviat. Apostolului îi este dat să-i atingă rănile şi astfel îl recunoaşte – îl recunoaşte, dincolo de identitatea omenească a lui Isus din Nazaret, în identitatea sa adevărată şi mai profundă: „Domnul mei şi Dumnezeul meu!” (In 20,28). Domnul a purtat cu el rănile sale în veşnicie. El este un Dumnezeu rănit; s-a lăsat rănit de iubirea faţă de noi. Rănile sale sunt pentru noi semnul că el ne înţelege şi că se lasă rănit de iubirea faţă de noi. Cum putem atinge aceste răni ale Domnului în istoria timpului nostru? De fapt, el se lasă mereu rănit de noi. Câtă certitudine a milostivirii sale şi câtă mângâiere înseamnă asta pentru noi! Ele sunt pentru nou o îndatorire de a ne lăsa răniţi la rândul nostru pentru Domnul. Îndurările Domnului ne însoţesc zi de zi. Este de-ajuns să avem o inimă vigilentă pentru a le percepe. Suntem prea înclinaţi să sesizăm doar oboseala zilnică impusă nouă ca fii ai lui Adam. Dacă însă ne deschidem inima, deşi cufundaţi în treburile zilnice, putem constata continuu şi cât de bun este Dumnezeu cu noi. că se gândeşte la noi chiar în lucrurile mici, ajutându-ne treptat să ajungem la cele mari.

7. Garanţiile religioase
Apostolul Toma cere garanţii pentru a crede în învierea lui Isus, şi Isus ia în serios cererea lui. Nu ştim cum au primit-o ceilalţi apostoli. Probabil l-au făcut „necredincios”, cum o vor face apoi toţi cei care vor citi această pericopă evanghelică. A-i face pe „necredincioşi” pe cei care n-au avut fericirea să se nască şi să fie educaţi într-o comunitate religioasă, au făcut-o cu dezinvoltură extremă de-a lungul secolelor aproape toţi cei care aparţin unei comunităţi creştine. Adesea este un mod de a simplifica actul credinţei în viaţa oamenilor. Însă pentru Dumnezeu nu există impuls spiritual şi moral al omului care să fie banal, aşa cum nu e banală nici cererea făcută de Toma de a-şi pune mâna în rana coastei lui Isus pentru a crede. Dumnezeu ştie câtă confuzie, câtă nesiguranţă şi câtă voinţă de a crede sau de a nu crede se alternează în inima fiecărui om. De aceea Domnul respectă timpul de creştere al fiilor săi. Nu se teme că îşi compromite paternitatea cu discursurile zadarnice şi uneori pline de inepţii pe care le ţin oamenii.

8. În prima dintre zile: importanţa Duminicii
Revenim la importanţa Zilei Domnului. Cererea lui Toma este ascultată, nu imediat, ci „după opt zile” (v.26). Nu era o pedeapsă aplicată datorită cererii lui bizare. Pentru a înţelege această amânare de opt zile, trebuie să punem în legătură această precizare temporală cu cea care deschide episodul arătărilor lui Isus înviat cu fraza care urmează: „în seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (v.19). Isus se arată ca Cel Înviat în ziua după sabat, care pentru creştini a deveni prima dintre zile. În această zi Isus dă garanţiile învierii sale apostolilor, lui Toma şi tuturor celor care se consideră discipolii săi. Trebuie să fie însă clar că Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Domn înviat, nu este legat de niciuna dintre zile pentru că toate îi aparţin. Totuşi Domnul a ales una ca să învie din morţi, şi în această zi discipolii săi se adună ca să-şi întărească credinţa în El. Experienţa milenară arată că în afara adunării duminicale este greu să ne păstrăm şi să facem să crească propria credinţă.

9. Misiunea Paştelui
Ce se întâmplă în prima dintre zile, Duminica, în care comunitatea discipolilor se adună ca să celebreze amintirea Domnului său înviat? Evanghelistul Ioan scrie că Domnul le arată mâinile rănite şi coasta deschisă de suliţă, şi îl toarnă în ei pe Duhul Sfânt (vv. 20-23). Scrie de asemenea că Isus îi invită pe cei care s-ar îndoi de el, să-i atingă rănile pentru a nu rămâne în necredinţă (v. 27). Prin urmare se face o legătură între Duhul Sfânt şi rănile lui Isus. În această formă expresivă evanghelistul Ioan arată că din coasta străpunsă a lui Isus iese darul Duhului Sfânt pentru oameni şi pentru Biserică. Se realizează ceea ce Isus anunţase înainte de moartea sa: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea; cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, «râuri de apă vie vor curge din pieptul lui». Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el; căci încă nu venise Duhul, pentru că Isus nu fusese încă glorificat” (In 7,37-39). În singurătate, izolat de comunitatea de credinţă, creştinul va putea trăi Paştele ca o dramă psihologică personală  de profundă participare la misterul lui Cristos. Însă numai dacă va sărbători Paştele în comunitatea sa „vor curge râuri de apă vie” pe care să le împartă altora. Paştele, şi în consecinţă Duminica, nu este un dar de trăit în solitudine, ci o veste de purtat celorlalţi oameni. Beneficiem de darul Paştelui săptămânii când îl vestim altora. Isus a murit şi a înviat pentru ca nimeni să nu rămână singur în suferinţele sale, în păcatele sale şi în chinul şi neliniştea sa.

10. Nu este de-ajuns comunitatea
Comunitatea nu este totul pentru un om. Toma trăia într-o comunitate şi cu toate acestea era derutat. Trăise trei ani în comunitate. Trăise cu entuziasm şi având spirit de iniţiativă. Era comunitatea întemeiată şi condusă de însuşi Isus şi care a cunoscut experienţa extraordinară a învierii. Era deci o comunitate ideală. Înseamnă că pentru a se salva de derutări, nu-i de-ajuns să trăieşti într-o comunitate religioasă. Într-o comunitate se poate trăi la diferite niveluri. Depinde de felul cu se ia parte la viaţa comunităţii.  Comunitatea de credinţă devine înfloritoare dacă fiecare împărtăşeşte altora darurile sale. Toma nu era prezent când Isus înviat s-a arătat apostolilor. Pentru ce era absent şi unde se afla? Întrebarea nu este fără temei. Cineva poate fi prezent cu trupul dar inima şi gândul îi sunt în altă parte. Sunt creştini care merg la biserică dar care, la fel ca Toma, declară altora că nu pot crede toate adevărurile propuse de Biserică.

11. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui, tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 21 aprilie 2017) 








All the contents on this site are copyrighted ©.