Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Papa Francisc \ Audiențe generale

Dacă inima noastră se răcește, inima lui Dumnezeu rămâne mereu incandescentă: papa Francisc, la audiența generală

Papa Francisc, la audiența generală de miercuri 26 aprilie 2017 - AFP

26/04/2017 12:02

RV 26 apr 2017. «Promisiunea dătătoare de speranță» este tema catehezei prezentată de papa Francisc la audiența generală de miercuri în Piața Sfântul Petru, continuând seria reflecțiilor dedicate speranței creștine. Audiența, la care au participat peste 20 de mii de pelerini de pe toate continentele, a început cu proclamarea lecturii biblice din Evanghelia după Matei (28,16-20) în care Isus spune după învierea sa din morți: ”Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit. Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii”.

Redăm mai jos în traducerea noastră de lucru cateheza Sfântului Părinte:

«”Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Ultimele cuvinte ale Evangheliei după Matei recheamă vestirea profetică pe care o găsim la început: ”Îi vor pune numele Emanuel, care înseamnă Dumnezeu cu noi” (Mt 1,23; cf. Is 7,14). Întreaga Evanghelie este cuprinsă între aceste două citate, cuvinte care comunică misterul unui Dumnezeu al cărui nume, a cărui identitate este ”a fi cu”, în particular ”cu noi”, cu creatura umană. Dumnezeu nu este unul absent, prins de un cer foarte îndepărtat; este, în schimb, un Dumnezeu ”pasionat” de om, are o iubire atât de blândă încât este incapabil să se despartă de el. Noi, oamenii, suntem abili în a rupe legăturile și punțile. El, în schimb, nu. Dacă inima noastră se răcește, inima sa rămâne incandescentă. Dumnezeul nostru ne însoțește întotdeauna, chiar dacă din nefericire noi am uita de El. Pe muchia care desparte necredința de credință, decisivă este descoperirea de a fi iubiți și însoțiți de Tatăl nostru, de a nu fi lăsați niciodată singuri de El.

Existența noastră este un pelerinaj, un drum. Chiar și cei care sunt mișcați de o speranță doar omenească, percep seducția orizontului care îi mână să exploreze lumi pe care încă nu le cunosc. Sufletul nostru este un suflet migrator. Biblia este plină de istorii cu pelerini și călători. Chemarea lui Avram începe cu această poruncă: ”Ieși din țara ta!” (Gen 12,1). Patriarhul lasă în urmă acel petic de lume pe care îl cunoștea bine și care era unul din leagănele civilizației timpului său. Toate conspirau împotriva sensului acelei călătorii. Cu toate acestea, Avram pornește la drum. Oamenii nu devin bărbați și femei maturi dacă nu percep atracția orizontului: acea limită dintre cer și pământ care cere să fie atinsă de un popor de drumeți.

În drumul său prin această lume, omul nu este niciodată singur. Mai ales creștinul nu se simte niciodată părăsit pentru că Isus ne asigură nu doar să ne aștepte la capătul lungii noastre călătorii, dar și să ne însoțească în fiecare din zilele noastre.

Până când va continua grija lui Dumnezeu față de om? Răspunsul Evangheliei nu lasă loc îndoielii: până la sfârșitul lumii! Cerul va trece, pământul va trece, speranțele omului vor dispărea, dar Cuvântul lui Dumnezeu este mai mare decât toate și nu va trece. Nu va fi zi din viața noastră în care vom înceta să fim o preocupare pentru inima lui Dumnezeu. Și cu siguranță, Dumnezeu va avea grijă de toate necesitățile noastre, nu ne va părăsi în ceasul încercării și al întunericului. Această certitudine cere să-și găsească loc în sufletul nostru pentru a nu se stinge niciodată. Unii îi atribuie numele de ”Providență”.

Nu întâmplător, printre simbolurile creștine ale speranței se află ancora. Ea spune că speranța noastră nu este vagă; nu trebuie confundată cu simțământul schimbător al celui care vrea să amelioreze starea de lucruri din această lume de o manieră veleitară, bizuindu-se numai pe puterea voinței sale. Speranța creștină, într-adevăr, își găsește rădăcina sa nu în atracția față de viitor, ci în siguranța a ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit și a împlinit în Isus Cristos. Dacă el ne-a garantat că nu ne abandonează niciodată, dacă începutul oricărei vocații este un ”Urmează-mă!”, prin care El ne asigură că rămâne întotdeauna înaintea noastră, atunci de ce să ne temem? Cu această promisiune, creștinii pot merge oriunde. Chiar dacă vom trece prin porțiuni de lume rănită, unde lucrurile nu merg bine, noi suntem printre cei care chiar și acolo continuă să aibă speranță. Spune psalmul: ”Chiar dacă merg printr-o vale întunecată, nu mă tem de nici un rău, pentru că tu ești cu mine” (Ps 23,4). Tocmai unde întunericul este mai mare, acolo trebuie să ținem aprinsă lumina. Revenind la ancoră: ancora este instrumentul pe care navigatorii îl aruncă pe țărm și apoi se agață de coardă pentru a apropia barca de mal. Credința noastră este ancora din cer. Noi avem viața noastră ancorată în cer. Ce trebuie să facem? Să ne agățăm de coardă: este mereu acolo. Și să mergem înainte pentru că suntem siguri că viața noastră este ca o ancoră care se află în cer, pe acel țărm unde vom ajunge.

Desigur, dacă ne-am pune încrederea numai în puterile noastre, am avea motiv să ne simțim dezamăgiți și învinși, pentru că deseori lumea se arată refractară la legile iubirii. Dar dacă supraviețuiește în noi certitudinea că Dumnezeu nu ne abandonează, că Dumnezeu ne iubește cu blândețe pe noi și această lume, atunci perspectiva se schimbă numaidecât: ”Homo viator, spe erectus” (omul este un călător susținut de speranță – tr. n.), spuneau cei din vechime. De-a lungul drumului, promisiunea lui Isus ”Eu sunt cu voi!” ne face să stăm în picioare cu speranță, încrezători că Dumnezeu cel bun este deja la muncă pentru a împlini ceea ce omenește vorbind pare imposibil, pentru că ancora este pe țărmul din cer.

Sfântul popor al lui Dumnezeu este lume care stă în picioare și merge în speranță. Și oriunde merge, știe că iubirea lui Dumnezeu l-a precedat: nu există parte a lumii în care să nu ajungă biruința lui Cristos cel înviat. Și care este biruința lui Cristos cel înviat? Este biruința iubirii”.

La saluturile adresate pelerinilor din diferite țări, papa Francisc a menționat grupul Operelor Pontificale Misionare din Franța, însoțit de arhiepiscopul de Lyon, cardinalul Philippe Barbarin, precum și grupul numeros de pelerini polonezi, amintind că duminica trecută a fost sărbătoarea Milostivirii Divine dar și comemorarea liturgică a Sfântului Adalbert, patronul Poloniei. ”Ocrotirii acestui mare episcop și martir, care a dus mesajul Evangheliei și mărturia vieții creștine în ținuturile voastre”, a spus pontiful în salutul său, ”îi încredințez pe toți păstorii și credincioșii Bisericii din Polonia. Păstrați vie pentru generațiile viitoare tradiția voastră spirituală și culturală care a crescut pe sângele său!”.

În fine, salutând pelerinii de limba italiană, papa a subliniat prezența copiilor din dieceza de Treviso care se pregătesc la sacramentul Mirului, dorindu-le ca ”vizita la Mormintele Apostolilor să susțină în toți simțul apartenenței la familia bisericească”.

Primiți la final Binecuvântarea apostolică a papei Francisc.

(rv – A. Dancă)

26/04/2017 12:02