(RV – 30 aprilie 2017) E Ziua Domnului, un nou popas duminical în timpul liturgic al Paştelui. În atmosfera de bucurie a Învierii ne reunim, ca de obicei, pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Ascultăm mai întâi câteva fragmente din Scripturi prin care Domnul continuă să ne vorbească prim martorii Învierii. Dacă inimile noastre sunt greoaie în a crede că Isus este viu în mijlocul nostru, ascultarea atentă a lecturilor biblice ne face să-l recunoaştem la frângerea pâinii, asemenea celor doi ucenici la prima liturghie celebrată la Emaus chiar în ziua învierii.
1. Rememorarea evenimentelor
În prima lectură (cf. Fap 2,14.22-33), apostolul Petru, ca martor al învierii Domnului,
aminteşte evenimentele. Inima predicii sale este Paştele lui Cristos: patima, moartea
şi învierea. În ziua de Rusalii, Petru vorbeşte mulţimii: „Bărbaţi iudei şi voi toţi
care locuiţi în Ierusalim… fiţi atenţi la cuvintele mele!... Pe Isus Nazarineanul,
bărbat adeverit de Dumnezeu între voi prin fapte puternice, minuni şi semne… pe care
voi l-aţi răstignit şi ucis prin mâinile celor fărădelege, pe acesta, Dumnezeu l-a
înviat, eliberându-l de durerile morţii, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub
puterea ei” (Fap 2, 14.22.24). ”Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem
martorii acestui fapt” (Fap 2,32). Mai târziu, tot Petru, în prima sa Scrisoare (cf.
1Pt 1,17-21) precizează sensul acestor evenimente prin care se înfăptuieşte mântuirea
noastră: „Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi
din purtarea voastră fără sens moştenită de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui
Cristos, care, ca un miel fără cusur şi neprihănit” (1Pt 1,18-19). „Prin el voi credeţi
în Dumnezeu, care l-a înviat din morţi şi i-a dat gloria, aşa încât credinţa şi speranţa
voastră să fie în Dumnezeu” (1Pt 1,21).
2. La Emaus împreună cu Isus
Despre toate acestea Isus înviat a vorbit cu doi ucenici, dintre care unul numit Cleopa
iar altul rămas anonim, cărora li s-a alăturat pe drum în timp ce se întorceau de
la Ierusalim în satul Emaus. Erau trişti şi abătuţi deoarece Isus fusese ucis şi îngropat.
Îşi văd spulberate toate speranţele. O spun ei înşişi: „Noi speram că el este cel
care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de
când s-au petrecut aceste lucruri!” (Lc 24,21). Întrebările călătorului necunoscut
par să le mărească durerea şi zbuciumul care le apăsa sufletul. Ochii lor erau ţinuţi
să nu-l recunoască pe Isus, notează Luca în Evanghelia zilei (cf. Lc 24,13-35). Nu-l
recunosc nici când Isus înviat le explică pe larg Scripturile care prevestiseră că
Mesia trebuia să sufere pentru ca astfel să intre în slavă. Pentru ce această orbire?
Starea sufletului lor este ca o piatră grea ce nu le permite să-şi ridice privirea
dincolo de durere şi descurajare. Nu este oare acesta un mesaj pentru noi toţi? Conflictul
dintre dorinţa de a crede în înviere şi temerile omeneşti că ar putea doar fi o iluzie,
nu se rezolvă decât la sfârşitul călătoriei. Doar la celebrarea Euharistiei cei doi
ucenici află lumina care le redă vederea. Aşa se întâmplă şi cu noi dacă îl rugăm
să facă să ne ardă inimile când ne explică Scripturile. Îl recunoaştem la frângerea
pâinii dacă îl rugăm insistent la fel ca ucenicii: „Rămâi cu noi, pentru că este seară
şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea
la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci
li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor (Lc
24,29-31). Pentru primele comunităţi creştine, gestul „ruperii pâinii” era atât de
bogat în înţelesuri încât Euharistia a fost numită mult timp „fractio panis – frângerea
pâinii”. Ne întrebăm unde şi cum putem recunoaşte prezenţa lui Isus după învierea
sa din morţi? Reflectând pe larg asupra textului din Evanghelia după Luca 24,13-35,
chiar repetându-ne, aflăm răspunsul la aceste întrebări.
3. Liturghia de la Emaus
Evanghelistul Luca a găsit în Evanghelia după Marcu o notiţă despre arătarea lui Isus
la doi dintre ucenicii săi care se întorceau la ţară. Isus se arătase Mariei Magdalena.
„Ea a plecat şi a povestit celor care fuseseră cu el, care acum se tânguiau şi plângeau.
Dar când au auzit că trăieşte şi că fost văzut de ea, n-au crezut-o. După acestea,
a apărut la doi dintre ei, sub o altă înfăţişare, în timp ce mergeau la câmp, iar
ei s-au întors şi au povestit celorlalţi, însă nu i-au crezut nici pe aceştia” (Mc
16,12-13). Acest ultim amănunt a fost dezvoltat de către Luca într-o amplă povestire,
făcând din ea o capodoperă a Evangheliei şi a literaturii din toate timpurile. Este
episodul celor doi ucenici în drum spre Emaus (cf. Lc 24,13-25). Trebuie să descoperim
aici finalităţile catihetice ale lui Luca. Asemenea evanghelistului Ioan, şi Luca
se întreba cum ar putea vorbi despre învierea lui Isus creştinilor din vremea sa,
încât prin explicaţii catehetice să facă să crească în ei credinţa şi să alimenteze
evlavia. Nu este greu de intuit cine se află în spatele celor doi ucenici care abătuţi
sufleteşte se întorc în satul lor. Prin ei, Luca a înţeles să-i prezinte pe acei creştini,
cărora slăbindu-le entuziasmul religios iniţial, decid dintr-o dată să se desprindă
de comunitatea creştină fără să-şi pună problema dacă ceea ce fac este sau nu rezonabil.
4. Liturghia cuvântului
Pericopa evanghelică se deschide cu o menţiune care aparent este doar cronologică:
„În aceeaşi zi, cea dintâi a săptămânii” (Lc 24,13). Sublinierea este însă strict
liturgică deoarece pentru comunitatea creştină, deja din vremea apostolilor, prima
zi a săptămânii, fără vreo altă precizare, era ziua convocării adunării pentru a rememora
învierea lui Isus. Liturghia, povestită în Evanghelia de azi, se desfăşoară în doi
timpi. Slujitorul celebrării este însuşi Isus. După ce le-a reproşat celor doi ucenici
dezamăgiţi şi derutaţi de ultimele evenimente, „începând de la Moise şi toţi profeţii,
Isus le explică din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27). Avem aici
modul Bisericii creştine de a citi şi interpreta scrierile lui Moise şi ale profeţilor,
în care la tot pasul „este semănat Isus Cristos”, cum spun vechii părinţi ai Bisericii.
Metoda este cea a vechilor rabini ai lui Israel, care se sforţau să înţeleagă sensul
profund al Scripturilor de demult şi să-l aplice la evenimentele din prezent. Isus
îi ajunge din urmă sub înfăţişarea unui călător necunoscut şi misterios. Le ascultă
mai întâi destăinuirile şi apoi îi asigură că ceea ce vorbesc între ei despre moartea
învăţătorului şi viziunile ciudate ale femeilor care se duseseră la mormânt, corespunde
cu prevestirile din Scripturi despre suferinţele lui Mesia şi despre preamărirea lui.
În timp ce îl ascultă pe drumeţul misterios, cei doi ucenici puţin câte puţin sunt
cuceriţi lăuntric. Cine este acesta? - se întreabă. Unde am auzit noi vocea asta,
sau un glas asemănător? Cine este necunoscutul care cunoaşte Scripturile într-un mod
ieşit din comun, şi stă în mod clar de partea lui Isus. Să-l credem ori să nu-l credem?
Spune lucruri extraordinare, dar sunt verosimile, sunt adevărate? Ne putem imagina
frământările sufleteşti ale celor doi ucenici care se întorc la lumea de dinainte
dar cu sufletul împărţit. Cine a fost odată de partea lui Isus şi apoi se îndepărtează
de el, este întotdeauna ca unul ajuns la jumătatea vadului, asemenea patriarhului
Iacob, care la râul Jabbòk s-a luptat de la începutul nopţii până în zori, chiar cu
Dumnezeu, fără să ştie (Gen 32,23-33).
5. Liturghia pâinii
Îndemnul insistent pe care cei doi ucenici de la Emaus l-au adresat lui Isus: „Rămâi
cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” (Lc 24,29), şi constatarea
făcută de ei că le ardea inima, în timp ce misteriosul drumeţ le explica Scripturile
(cf. Lc 24,32) focalizează Evanghelia acestei duminici în sens strict euharistic.
Ajunşi în satul Emaus, cei doi ucenici îl invită pe misteriosul călător să rămână
cu ei, căci este de-acum seară, şi el acceptă. Le arde inima de simpatie pentru el,
dar nu-l recunosc, căci sunt greoi la inimă. Atunci el se decide să se dezvăluie.
În timp ce sunt la masă, „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o.
Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut” (Lc 24,30-31). Înţelesul ultim al
acestei povestiri este că recunoaşterea lui Isus are loc în Euharistie, la frângerea
pâinii. Acolo Isus îşi dezvăluie identitatea, şi tot acolo creştinul se recunoaşte
pe sine cine este. Nu se ajunge la aceste concluzii raţionând de-a lungul drumului
spre Emaus, deoarece raţionând nu se ajunge la capăt, nu se ajunge la nimic, nici
chiar citând toate scrierile acestei lumi. În ce priveşte Euharistia lăsată neterminată,
- orice euharistie celebrată ca un bun privat nu poate fi decât incompletă - ea este
completată de cei doi ucenici în comunitate. Acolo sunt cei Unsprezece şi cu ei Simon
(Petru, Chefa), căruia, mai înainte de a se arăta la toţi, Isus îi apăruse lui singur
(Lc 24,34). Lecţia este foarte clară şi în privinţa acestor amănunte din finalul povestirii:
Isus este în mod stabil acolo unde sunt cei Unsprezece, şi mai ales unde se află Petru.
Fără el nu se poate vorbi de Euharistie, de înviere şi nici chiar de Biserică: acesta
este adevărul Evangheliei, şi nu putem inventa un altul.
6. Credinţa matinală
Ajungem la momentul esenţial al pericopei. Invitat de cei doi ucenici să rămână împreună,
Isus „pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a
dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut
dinaintea lor” (Lc 24, 30-31). Li s-au deschis ochii la fel ca primilor strămoşi în
grădina Edenului (Gen 3,7), aşa cum se pot deschide ochii noştri dacă trecem de la
o „cunoaştere vesperală a lui Dumnezeu la una matinală”. În ea omul este cufundat
în însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi din ea se poate privi pe sine, poate să-şi dea sieşi
forma, să fie cauza ultimă a existenţei proprii conform fiinţei veşnice şi nu doar
conform devenirii în timp. Nu-i o alunecare în panteism dar o adeverire a afirmaţiei
apostolului Paul: „Nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Din
păcate, credinţa noastră este adesea „vesperală”, motiv pentru care „adevărata Lumină
străluceşte în întuneric, dar noi nu suntem conştienţi”. Aşa s-a petrecut la început
cu cei doi ucenici de la Emaus. Călătoreau vorbind cu Isus pe acelaşi drum, dar nu
l-au recunoscut. E trist să călătorim toată viaţa prin Biblii şi sacramente şi să
nu reuşim să înţelegem cine este Isus şi cum poate intra în viaţa noastră.
7. Cuvânt şi pâine
Există în povestirea episodului de la Emaus două fraze şi două gesturi fundamentale:
„începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare
la el” (Lc 24,27)… şi „pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o,
a frânt-o şi le-a dat-o lor” (cf. Lc 24,30). Se află aici un cuvânt şi o pâine a lui
Isus. Cu aceste două semne experienţa lui Cleopa şi a tovarăşului rămas anonim devine
posibilă şi pentru noi. Cristos înviat care a celebrat Euharistia în seara Paştelui
cu cei doi ucenici, săvârşeşte astăzi cu noi sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, cea
a Cuvântului şi cea a Pâinii euharistice.
8. Un Emaus spiritual
Este semnificativ faptul că cercetătorii biblici nu au ajuns la un acord asupra identificării
satului Emaus. În originalul grecesc al versetului 3 se spune că localitatea era situată
„cam la şaizeci de stadii de Ierusalim”, adică la vreo 11 kilometri. În prezent s-au
înmulţit locurile care pretind să corespundă localităţii Emaus din episodul pascal.
De fapt, pe lângă localitatea Emaus care rămâne topografic necunoscută, există un
Emaus spiritual în care intrăm în fiecare duminică pentru a-l asculta pe Cristos care
vorbeşte, pentru a frânge cu el pâinea sa şi pentru a-l „recunoaşte” în credinţă şi
în iubire. Emaus este un mare simbol al întâlnirii continue a Bisericii cu Domnul
său. O asemenea întâlnire are loc şi duminica aceasta prin ascultarea Scripturii şi
prin frângerea Pâinii euharistice. O întâlnire ce poate se petrece după o săptămână
de şovăieli şi descurajări, de umbre şi aşteptări. Întâlnirile cu Cristos înviat sunt
evenimente de credinţă, dar ele nu trebuie reduse la ceva pur subiectiv, intimist
şi personal. În arătările pascale, Isus înviat merge alături de ai săi sau stă în
mijlocul lor iar ei reacţionează, simt că le arde inima şi simt gustul pâinii de la
Cina cea de Taină şi îl recunosc pe Cristos. Se petrece întâlnirea dintre două voinţe
libere, cea a lui Cristos Înviat şi cea a omului. Aşa cum s-a petrecut cu Cleopa şi
celălalt ucenic anonim, întâlnirile cu Domnul marchează o cotitură a vieţii. Aşa se
va întâmpla cu Paul din Tars. Aşa se întâmplă şi cu noi.
9. Al doilea ucenic
Semnificativ este şi faptul că unul dintre ucenicii de la Emaus rămâne anonim. Asta
înseamnă că fiecare dintre noi poate fi personal martorul întâlnirii cu Cristos care
păşeşte continuu împreună cu noi, umblă pe străzile satelor şi oraşelor, prin cătune
şi periferii şi bate la uşile noastre. Ne revine nouă să fim atenţi pentru a-l recunoaşte
şi primi în casa noastră, la masa noastră, în viaţa noastră.
10. Rugăciunea Bisericii
Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea
sufletească. Dăruieşte credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai
redat demnitatea de fii, harul, să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită,
ziua învierii lor.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 aprilie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |