Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui (A): Promisiunea Duhului

"Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi. Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui”.

20/05/2017 07:11

(RV - 21 mai 2017) E Ziua Domnului. „Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului că Dumnezeu a eliberat poporul său, aleluia!” (cf. Is 48,20). Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie vestim moartea Domnului şi mărturisim învierea sa până când va veni în slavă. Cristos ne-a iubit până la sfârşit şi ne-a salvat „ca un iubitor de oameni”. Apropiindu-se sărbătoarea Înălţării şi apoi cea a Rusaliilor, lecturile acestei duminici ne introduc în aşteptarea Duhului Sfânt. Evanghelia (cf. In 14,15-21) ne conduce din nou în locul sfânt în care Isus a celebrat ultima cină pascală cu discipolii săi. Suntem invitaţi şi noi să stăm la masă cu Isus, să-i ascultăm ultimele destăinuiri şi recomandări, să primim porunca sa cea nouă a iubirii şi să ne pregătim să intrăm împreună cu El în misterul pătimirii şi al învierii. Isus s-a prezentat deja spunând: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin mine” (In 14,6). Înainte de a trece din această lume la Tatăl, Isus promite discipolilor: „Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi”. Promite o prezenţă certă, mângâietoare; promite că-l va trimite pe Duhul Sfânt care să-i apere şi să-i susţină în timpul absenţei sale fizice. Mai mult, aflăm că Tatăl şi Isus însuşi vor veni în inima celor care cred în El şi îi păzesc poruncile: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele”. Este prima dată când Isus vorbeşte despre iubirea pe care discipolii trebuie să o aibă faţă de acela pe care îl numesc domn şi învăţător. Nu se referă la o iubire centrată pe sine. Ştim că nu putem să-l iubim pe Domnul Isus, dacă nu păzim porunca cea nouă dată de El, după ce le-a spălat picioarele apostolilor: „Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unii pe alţii” (In 13,34). Iubirea faţă de aproapele este dovada concretă că-l iubim pe Isus; este semnul că suntem iubiţi de Tatăl şi că Duhul locuieşte în noi. Darul Duhului Sfânt din partea Tatălui este rodul acestei iubiri, al păzirii poruncii celei noi. Dăruirea Duhului este garantată de rugăciunea continuă a lui Isus: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea. Voi, însă, mă veţi vedea; pentru că eu trăiesc, veţi trăi şi voi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi. Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui”. Ceea ce s-a petrecut cu primii chemaţi şi aleşi de Isus ca să-l urmeze, se întâmplă cu oricine crede în El. Isus stabileşte legătura de iubire cu Tatăl. Rămânând în Cristos, noi suntem cunoscuţi şi iubiţi şi de Tatăl. În fine, celor care îl iubesc Isus le garantează revelarea sa, adică o manifestare neîntreruptă a iubirii sale. După această prezentare sumară, să aprofundăm comuniunea discipolilor cu Persoanele divine, cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

1. Întâlnirea cu Tatăl
Prezenţa Tatălui este punctul de referinţă al lui Isus. Fiul îl roagă pe Tatăl. Relaţia de iubire a lui Isus cu Tatăl este alimentată şi menţinută vie de rugăciunea făcută în timpul nopţilor, dis de dimineaţă, singur, pe munte, într-un loc retras, în momentele decisive, în cerere de ajutor, în necazuri, în durere, în încercări. Aceasta este calea de întâlnire cu Dumnezeu şi pentru noi. Isus a parcurs-o până la capăt, până pe cruce, când a strigat: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”. Isus ne-a lăsat exemplu, o dâră luminoasă ca să mergem pe ea. Şi eu sunt fiu al Tatălui, şi eu îl pot ruga. Isus îl prezintă pe Tatăl ca pe Cel care dăruieşte. Dumnezeu este darul neîntrerupt, fără măsură, fără calcule, făcut tuturor în orice timp. Dumnezeu este iubire. Ni l-a dat pe Isus, unicul său Fiu. Acum vrea să ne dea viaţă din belşug şi ni-l trimite pe Duhul. „El care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat pentru noi toţi, oare nu ne va da orice lucru împreună cu el? (cf. Rom 8,32). Mai mult încă: Tatăl ne iubeşte (cf. In 14,23). Şi această iubire a Tatălui ne face să trecem de la moarte la viaţă, de la tristeţea păcatului la bucuria comuniunii, pentru că dragostea lui Dumnezeu poartă inevitabil la dragostea pentru fraţi.

2. Întâlnirea cu Fiul
În Evanghelia zilei Isus apare ca rugătorul prin excelenţă; îl roagă pe Tată în favoarea noastră; înalţă mâinile în rugăciune pentru noi, aşa cum le ridică în oferirea pe cruce. Isus nu pleacă pentru totdeauna, nu ne lasă orfani, dar se întoarce: „Voi veni la voi”. Dacă pare absent, nu trebuie să disperăm, ci să credem că El, se va întoarce cu adevărat, ne va lua cu sine ca să fim şi noi acolo unde este El (cf. In 14,3). Isus este viu pentru totdeauna, este învingătorul morţii. El este în Tatăl şi este în noi cu o forţă atotputernică pe care nimeni şi nimic nu o poate învinge. El este în Tatăl, dar şi înăuntrul nostru, locuieşte în noi, rămâne în noi. Nu există altă posibilitate de viaţă adevărată şi deplină pentru noi, decât în această întrepătrundere existenţială oferită de Cristos Domnul. El ne iubeşte, aşa cum Tatăl ne iubeşte şi se arată nouă prin darul iubirii. Se dăruieşte şi se oferă lăsându-se cunoscut de noi în iubire. Ne face să trăim, să atingem, să pregustăm prezenţa sa. Însă este o manifestare ce trebuie dorită şi aşteptată cu iubire.

3. Întâlnirea cu Duhul.
În pericopa evanghelică Duhul Sfânt pare ca o figură ce iese în evidenţă şi îmbrăţişează toate. Duhul îl uneşte pe Tatăl cu Fiul, îl poartă pe Tatăl şi pe Fiul în inima discipolilor; creează o legătură de iubire vitală indestructibilă. Este chemat cu numele „Paràclitus”, adică Mângâietorul, Apărătorul, acela care rămâne cu noi mereu, nu ne lasă singuri, lipsiţi de apărare, părăsiţi, uitaţi. El vine şi ne adună din cele patru vânturi, din orice dispersare şi suflă înăuntrul nostru puterea de a ne întoarce la Tatăl, la Iubire. Duhul este degetul, este mâna lui Dumnezeu care şi azi scrie pe praful inimii noastre cuvintele Legământului, ale Alianţei celei noi spre a nu uita. Este Duhul adevărului, adică al lui Isus (calea, adevărul şi viaţa). În El nu este înşelăciune, nu există minciună, ci numai lumina sigură a Cuvântului divin. Duhul şi-a construit locuinţa în noi ca un templu de închinare. A fost trimis să facă trecerea de la poziţia „lângă noi, înlăuntrul nostru”, în inimile noastre. S-a făcut una cu noi, accentuând unirea nupţială. El este prietenul oamenilor, însăşi Iubirea. De aceea se dăruieşte umplându-ne de bucurie. Să nu-l întristăm, să nu-l alungăm din inima noastră înlocuindu-l cu alte prezenţe, alte legăminte de iubire. În acest caz vom muri şi nimeni altul nu ne va mai mângâia şi apăra în locul său.

4. Discipolii Domnului
Cuvintele adresate de Isus discipolilor la ultima cină în ajunul pătimirii ne interesează pe toţi. Ele intră în viaţa noastră de fiecare zi; ajung la inimă, în gândurile, în dorinţele noastre cele mai tainice. Isus ne se cere o iubire adevărată. Nu avem cum să minţim, să ne amăgim pe noi înşine! Isus ne cere o iubire care se transformă în gesturi concrete şi verificabile prin păzirea poruncilor. Suntem atenţi la acela pe care spunem că-l iubim? Discipolul ştie să-l aştepte pe Domnul său care se întoarce la miezul nopţii, la cântatul cocoşului, în zori, sau când este deja dimineaţă. Nu importă când, căci este sigur că El se întoarce. Trebuie să-l aşteptăm, fiind gata. Ce iubire este aceea care nu veghează, nu păzeşte, nu protejează?  Discipolul este unul care cunoaşte. Are o cunoaştere primită de sus ce se realizează în inimă, adică în partea cea mai intimă a fiinţei noastre, acolo unde înţelegem realitatea, unde se nasc şi se formează gândurile, unde vedem şi iubim. Este o cunoaştere biblică ce se naşte dintr-o experienţă prelungită de dăruire reciprocă. Aceasta se petrece între Duhul Sfânt şi adevăratul discipol al lui Isus. O atare cunoaştere neîntreruptă, mereu în expansiune ne poartă la Cristos şi la Tatăl. Ea stabileşte în noi comuniunea de iubire, veşnică şi nemărginită: „În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi” (In 14,20). Discipolul este şi unul care este şi trăieşte „în”, într-o comuniune neîntreruptă cu Domnul său; nu rămâne la suprafaţă, la distanţă, la intervale, ci este înăuntrul legăturii de iubire. Se lasă atras, reţinut. Şi aşa se realizează Evanghelia: „Cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu”.

5. Lumea
Pericopa zilei oferă puţine date cu privire la lume. În Evanghelia după Ioan cuvântul „lume” indică tot ceea ce se opune lui Dumnezeu şi planului său de comuniune cu oamenii. De aceea, cine trăieşte „în lume din ceea ce oferă lumea” este unul care l-a alungat pe Dumnezeu din viaţa sa şi nu este în stare să-l primească pe Duhul lui Dumnezeu care îl poate salva. Isus are în vedere conflictul dintre cei care cunosc adevărul şi cei care nu-l cunosc. Pe de o parte, lumea care nu-l poate primi şi nu-l cunoaşte pe Duhul adevărului; pe de alta, ucenicii care îl cunosc pentru că acest Duh al adevărului rămâne la ei şi în ei. De aceea, Isus îi linişteşte pe ucenici că nu vor fi singuri în această situaţie conflictuală ci vor avea un alt Mângâietor care va sta cu ei întotdeauna. Ce-i de făcut? Mai întâi, e necesar a se elibera de modul de a gândi şi trăi al lumii care nu poate înţelege ce înseamnă Duhul lui Dumnezeu pentru că nu-l poate primi. Fireşte, convertirea minţii şi a inimii nu comportă izolarea de lume, fuga în munţi, în păduri ori în pustiu pentru a scăpa de molipsirea ideologică şi morală sau de iureşul dezvoltării mijloacelor tehnologice. Înseamnă a se lăsa iubiţi de Dumnezeu Tatăl, a iubi şi dărui iubire, a stabili dialog şi comuniune cu semenii. Pe această cale, spre acest mod de a gândi călăuzeşte Duhul adevărului, Mângâietorul. Însă lumea nu înţelege asta, pentru că nu vrea să cunoască adevărul, dimpotrivă îi opune idolii proprii întruchipaţi de felurite forme de egoism şi alienare. Lumea nu-l poate primi pe Duhul Sfânt, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte. Lumea este oarbă, cufundată în întuneric, în eroare. Nu vede şi nu cunoaşte şi de aceea nu înţelege iubirea lui Dumnezeu. Această lume rămâne departe, se întoarce înapoi, se închide şi trece. Răspunde cu ură la iubirea pe care Domnul o are pentru ea: „Tatăl a iubit atât de mult lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut”. Poate şi noi trebuie să iubim la fel de mult această lume, făptura lui Dumnezeu; să o iubim unindu-ne cu oferta, cu jertfa lui Isus pentru ea.

6. Păziţi poruncile mele
Lucrurile nu sunt atât de simple: de aici încolo se află Dumnezeu şi de aici încolo este lumea. Linia de separare dintre Dumnezeu şi tot ceea ce i se opune trece prin inima fiecărui om, şi în consecinţă prin inima fiecărui creştin. Isus precizează că sunt discipoli ai săi cei care păzesc poruncile sale. În cea de-a patra Evanghelie prin porunci se înţelege poruncile iubirii. Nu este uşor a le păzi. Este mai lesne a le proclama şi a afirma că ele sunt axa pe care se întinde relaţia adevărată dintre om şi Dumnezeu, dar apoi sunt puse de o parte şi atunci, în situaţiile concrete ale vieţii, triumfă indiferenţa şi egoismul. Acestea sunt contra-poruncile lumii. Atunci omul este lăsat în voia pornirilor proprii. Într-o asemenea situaţie trăiesc discipolii lui Isus. În mijlocul ambiguităţilor lumii, avem menirea să dăm mărturie „despre speranţa care este în noi”.

7. Daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră
Încă de la începuturile Bisericii discipolii lui Cristos au avut de înfruntat împotriviri, restricţii şi prigoane făţişe din partea lumii. Aşa a fost de-a lungul istoriei şi este până în zilele noastre. În străduinţa de a trăi şi răspândi Evanghelia, creştinii pot fi desconsideraţi de cei din jur pentru speranţa lor. Se mişcă zilnic între ademenirile lumii, indiferenţă şi ostilitate. Constatăm zilnic cât este de greu a persevera în bucuria şi speranţa învierii cu Cristos la viaţa nouă. Materialismul difuz, ateismul practic şi relativismul moral pun la grea încercare speranţa creştinilor. Să ascultăm cu atenţie invitaţia apostolului Petru la speranţă (cf. 1Pt 3,15-18 lectura a doua). Apostolul ne îndeamnă să stăruim în nădejdea pusă în Cristos cel mort şi înviat. Nu vă ruşinaţi de speranţa voastră în Cristos! Nu vă ruşinaţi de cei care vă iau în derâdere, vă calomniază şi bârfesc purtarea voastră creştinească! Apostolul ne dă o lecţie practică: „Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă, având o conştiinţă curată”. Să-l urmăm pe Cristos, „căci este mai bine să suferiţi făcând binele – dacă aşa vrea Dumnezeu –, decât făcând răul. Căci şi Cristos a suferit o dată pentru păcate, el, cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să vă ducă la Dumnezeu, dat la moarte în ceea ce priveşte trupul, dar înviat cu duhul” (cf. 1Pt 3,15-18). Nu este uşor să dai vieţii o direcţie spirituală într-o lume ce tinde spre un materialism absolut. Nu-i uşor a trăi speranţa creştină într-o lume mai bună şi fraternă. Dar nu suntem singuri. Cristos înviat este cu noi, este în mijlocul nostru, este în noi cu puterea Duhului Sfânt.

8. Alt Mângâietor
Se apropie sărbătoarea Rusaliilor iar Biserica ne pregăteşte la celebrarea ei. Prima lectură luată din Faptele Apostolilor (cf. Fap 8,5-8.14-17) vorbeşte despre Duhul Sfânt. În Samaria mulţi au primit cuvântul lui Dumnezeu predicat de Filip, unul din cei şapte diaconi. Atunci, doi apostoli de la Ierusalim, Petru şi Ioan, s-au deplasat să verifice situaţia şi au constatat îndată că persoanele fuseseră botezate, dar nu manifestau vreunul din semnele care însoţeau în mod obişnuit venirea Duhului Sfânt: bucurie, entuziasm, semne prodigioase.  Cei doi apostoli au făcut un gest care prevestea actualul sacrament al Mirului: „s-au rugat pentru ei ca să-l primească pe Duhul Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste niciunul dintre ei, ci au fost botezaţi numai în numele Domnului Isus. Atunci şi-au pus mâinile peste ei şi l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fap 8, 15b-17). În Evanghelia zilei, cum am văzut, Isus promite ucenicilor un „alt Mângâietor” numit şi „Duhul adevărului”. Fiind vorba de un „altul”, se înţelege că rolul de mângâietor era îndeplinit mai înainte de Isus. Indirect se spune că Isus era „primul Mângâietor”. „Duhul adevărului” este cerut de situaţia ucenicilor în mijlocul lumii şi contrastaţi de lume. Peste cei ce se găsesc în situaţii dificile pe pragul de a pierde speranţa, simţindu-se aproape doborâţi - şi asta se poate întâmpla oricui - coboară cuvântul lui Isus aducător de mângâiere: „eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16).

9. Duhul Sfânt: Apărătorul, Mângâietorul
Tradiţia biblică cunoaşte un personaj cu rolul de apărător care de cele mai multe ori era un om cinstit, cu vază şi apreciat. Acesta obişnuia să stea la judecată alături de cel acuzat pe care îl îmbărbăta şi susţinea cu prezenţa sa tăcută dar demnă. Vorbind despre Duhul Sfânt promis de Isus, evanghelistul Ioan foloseşte termenul redat în greacă prin „Paràcletos” iar în latină „Paràclitus” care înseamnă fie „Mângâietor”, fie „Advocatul apărării”, fie ambele înţelesuri. Dar titlul „Paraclit” îşi are originea şi importanţa în experienţa Bisericii primare. Comunitatea ucenicilor din perioada de după Paşti a cunoscut o trăire intensă şi vie a Duhului Sfânt ca mângâietor, apărător, aliat, în dificultăţile externe şi interne, în persecuţii, în procese, în viaţa de fiecare zi. În primele secole, când Biserica era supusă continuu persecuţiilor şi creştinii  înfruntau zilnic procese, sentinţe de condamnare, toţi vedeau în „Paràclitus” mai ales advocatul şi apărătorul divin împotriva acuzatorilor inumani. Duhul Sfânt este perceput ca unul care stă alături şi asistă martirii şi care înaintea judecătorilor, în tribunale, pune pe buzele lor cuvântul potrivit căruia nimeni nu poate să-i reziste. După perioada persecuţiilor, accentul s-a deplasat şi înţelesul predominant a devenit acela de mângâietor în necazurile şi încercările vieţii.

10. Mângâietori şi apărători
Nu-i de-ajuns să cunoşti înţelesul cuvintelor, nici să-l cinsteşti şi să-l invoci pe Duhul Sfânt cu numele de Mângâietor sau Apărător. Trebuie să fim şi noi mângâietori şi apărători. Duhul Sfânt care îi mângâie pe ucenicii lui Cristos, le dă puterea ca şi ei la rândul lor să-i mângâie şi să-i apere pe alţii în situaţii grele. Dacă este adevărat că fiecare creştin trebuie să fie un „alter Christus – un alt Cristos”, este la fel de adevărat că fiecare trebuie să fie şi un „alter Paràclitus -  un alt Mângâietor, un alt Apărător”. Este un titlu ce trebuie imitat şi trăit şi nu doar contemplat. Duhul Sfânt, Mângâietorul promis de Isus ucenicilor din toate timpurile este susţinătorul şi garantul iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi al iubirii reciproce care îi uneşte pe Tatăl şi pe Fiul. Duhul Sfânt ne atrage în fluxul iubirii divine ca să-i putem mângâia prin cuvânt şi faptă pe fraţii noştri în suferinţă, pe  bolnavi, săraci, neajutoraţi şi lipsiţi de apărare.

11. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic, dă-ne harul de a celebra cu însufleţire aceste zile de bucurie în care cinstim învierea Domnului, pentru ca misterul pascal pe care-l contemplăm să se manifeste necontenit în faptele noastre.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 19 mai 2017)

20/05/2017 07:11