Isus ne oferă ”terapia speranței”: papa Francisc, la cateheza audienței generale

RV 24 mai 2017. Cu o nouă cateheză despre speranța creștină, a 23-a din seria actuală, papa Francisc a vorbit zecilor de mii de pelerini prezenți în Piața Sfântul Petru la audiența generală de miercuri despre ”Emaus, drumul speranței”. La începutul tradiționalei întâlniri săptămânale cu credincioșii, a fost proclamată pagina din Evanghelia după Luca (24,28-32): «Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, Isus s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: ”Rămâi cu noi pentru că se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite”. Atunci a intrat să rămână cu ei. Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: ”Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?”».

Redăm în continuare, în traducerea noastră de lucru, cateheza Sfântului Părinte:

«Dragi frați și surori, astăzi aș vrea să mă opresc la experiența celor doi discipoli de la Emaus, despre care vorbește Evanghelia după Luca (cf. 24, 13-35). Să ne imaginăm scena: doi oameni merg pe drum dezamăgiți, triști, convinși că lasă în urma lor amărăciunea unui fapt care s-a sfârșit rău. Înainte de acel Paști erau plini de entuziasm: convinși că acele zile aveau să fie decisive pentru așteptările lor și pentru speranța întregului popor. Isus, căruia își încredințaseră viața, părea în sfârșit că a ajuns la bătălia decisivă: acum avea să-și arate puterea sa, după o lungă perioadă de pregătire și ascundere. Aceasta era ceea ce ei așteptau, dar nu a fost așa.

Cei doi pelerini cultivau o speranță doar omenească, ce acum se făcea țăndări. Acea cruce ridicată pe Calvar era semnul cel mai grăitor al unei înfrângeri pe care nu o așteptau. Dacă, într-adevăr, acel Isus era după inima lui Dumnezeu, trebuiau să tragă concluzia că Dumnezeu era nemișcat, lipsit de apărare în mâinile celor violenți, incapabil să se împotrivească răului.

Astfel, în dimineața aceea de duminică, aceștia doi fug din Ierusalim. În ochi au încă evenimentele pătimirii, moartea lui Isus; și în inimă, frământările dureroase despre acele evenimente, în timpul odihnei forțate a sâmbetei. Acea sărbătoare a Paștelui, care trebuia să dea tonul la cântarea eliberării, s-a schimbat, însă, în cea mai dureroasă zi a vieții lor. Ei pleacă din Ierusalim pentru a merge în altă parte, într-un sat liniștit. Au aspectul unor persoane intenționate să îndepărteze o amintire care arde. Se află, așadar, pe drum, și merg. Triști. Această scenă, drumul, era deja importantă în povestirile evangheliilor; acum, va fi mai importantă, în momentul în care se începe a relata istoria Bisericii.

Întâlnirea lui Isus cu cei doi discipoli pare să fie cu totul întâmplătoare: se aseamănă cu atâtea întâlniri care se întâmplă în viață. Cei doi discipoli mărșăluiesc îngândurați și un necunoscut vine lângă ei. Este Isus. Dar ochii lor nu sunt în stare să-l recunoască. Și atunci Isus începe ”terapia speranței”. Ceea ce se întâmplă pe acel drum este o terapie a speranței. Cine o face? Isus.

Mai întâi de toate, pune întrebări și ascultă: Dumnezeu nostru nu este un Dumnezeu năvălitor. Chiar dacă știe deja motivul dezamăgirii celor doi, le lasă timp ca să-și cunoască în profunzime amărăciunea care i-a învăluit. Iese de aici o confesiune care este un refren al existenței umane: ”Noi speram, dar… Noi speram, dar…” (v. 21). Câte tristeți, câte înfrângeri, câte eșecuri sunt în viața oricărei persoane! În fond, suntem un pic cu toții ca cei doi discipoli. De câte ori în viață am sperat, de câte ori ne-am simțit la un pas de fericire, dar apoi ne-am trezit la pământ dezamăgiți. Dar Isus merge, Isus merge cu toate persoanele lipsite de încredere care înaintează cu capul plecat. Și mergând împreună cu ele, cu discreție, reușește să le redea speranță.

Isus le vorbește mai întâi prin intermediul Scripturilor. Cine ia în mână cartea lui Dumnezeu nu va întâlni povestiri despre un eroism facil, campanii fulgerătoare de cuceriri. Adevărata speranță nu este niciodată la preț redus: trece întotdeauna prin intermediul înfrângerilor. Speranța celui care nu suferă, poate că nici nu este speranță. Lui Dumnezeu nu-i place să fie iubit cum ar fi iubit un comandant care își conduce poporul său la victorie nimicindu-i în sânge pe dușmanii săi. Dumnezeu nostru este o luminiță plăpândă care arde într-o zi de frig și de vânt și, oricât ar părea de slabă prezența sa în această lume, El a ales locul pe care toți îl disprețuim.

Apoi Isus repetă pentru cei doi discipoli gestul-cheie de la orice Euharistie: ia pâinea, o binecuvântează, o frânge și o dă. În această serie de gesturi nu se află, oare, toată istoria lui Isus? Și, în orice Euharistie, nu se află oare și semnul a ceea ce trebuie să fie Biserica? Isus ne ia, ne binecuvântează, ”frânge” viața noastră – pentru că nu există iubire fără sacrificiu – și o oferă celorlalți, o oferă tuturor.

Întâlnirea lui Isus cu cei discipoli de la Emaus este foarte rapidă, dar în ea se află întregul destin al Bisericii. Ne spune că o comunitate creștină nu stă închisă într-o citadelă fortificată, ci merge pe cale în ambientul ei cel mai vital, adică, pe drum. Aici întâlnește persoanele, cu speranțele și dezamăgirile lor, uneori apăsătoare. Biserica ascultă povestea de viață a tuturor, așa cum ies din scrinul conștiinței personale, pentru ca apoi să ofere Cuvântul vieții, mărturia de iubire, a iubirii credincioase până la sfârșit. Și atunci, inima persoanelor începe din nou să ardă de speranță. Noi toți, în viața noastră, am avut momente grele, întunecoase, momente în care mergeam triști, îngândurați, fără orizont, numai cu zidurile în față. Isus este întotdeauna alături de noi pentru a ne da speranță, pentru a ne încălzi inima și a spune: ”Mergi înainte, eu sunt tine! Mergi înainte!”.

Secretul drumului care conduce la Emaus este aici: chiar și prin aparențele contrare, noi continuăm să fim iubiți și Dumnezeu nu va înceta niciodată să ne iubească. Dumnezeu va merge împreună cu noi întotdeauna, chiar și în momentele cele mai dureroase, chiar și în momentele cele mai urâte, chiar și în momentele de înfrângere: acolo este Domnul. Aceasta este speranța noastră: să mergem înainte cu această speranță, pentru că El este alături de noi mergând împreună cu noi. Întotdeauna!».

La saluturile finale adresate grupurilor de pelerini, pontiful a amintit celor de limba franceză: ”În preziua sărbătorii Înălțării Domnului, fiți siguri că chiar și în mijlocul aparentelor contrarietăți, suntem întotdeauna iubiți de Dumnezeu și că iubirea sa față de noi nu va înceta niciodată”. Celor de limba germană, papa le-a spus că ”în luna mai îi încredințez Fecioarei Maria pe fiecare dintre voi, precum și dorințele și preocupările voastre”. În fine, ca de obicei la încheierea audienței generale, un salut pentru tineri, cei bolnavi și soții recent căsătoriți:
Papa Francisc: ”Astăzi celebrăm comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria, Ajutorul Creștinilor. Dragi tineri, învățați să iubiți la școala Mamei lui Isus. Dragi bolnavi, în suferințe cereți mijlocirea cerească a Sfintei Fecioare prin rugăciunea rozariului. Iar voi, dragi soți recent căsătoriți, să ascultați mereu, asemenea Fecioarei Maria, voința lui Dumnezeu cu privire la familia voastră!”.

Primiți la încheiere Binecuvântarea apostolică invocată de papa Francisc la audiența generală de miercuri, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.

(rv – A. Dancă)