Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui (A): Aşteptarea Duhului

(RV – 28 mai 2017) E Ziua Domnului. Suntem în timpul liturgic dintre sărbătoarea Înălţării Domnului şi marea duminică a Rusaliilor. „După ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor… şi au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune. Erau: Petru şi Ioan, Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacob. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui” (Fap 1,12-14 prima lectură). Biserica propune an de an această experienţă intensă de rugăciune stăruitoare pe care prima comunitate a discipolilor a trăit-o într-un cuget în aşteptarea împlinirii făgăduinţei lui Isus.

1. Promisiunea Duhului Sfânt
Despre ce făgăduinţă este vorba? Să o amintim pe scurt. Era după ultima cină pascală a lui Isus cu discipolii săi. Se aflau atunci în aceeaşi încăpere de sus din Ierusalim. Înainte de a trece din această lume la Tatăl, Isus le-a vorbit îndelung discipolilor făcând importante destăinuiri şi dându-le ultimele recomandări. I-a asigurat că nu-i va lăsa orfani, ci că va veni la ei. Le-a promis o prezenţă mângâietoare certă. A promis că-l va trimite pe Duhul Sfânt care să-i apere şi să-i susţină în timpul absenţei sale fizice. Urmau evenimentele zguduitoare ale pătimirii şi morţii, de aceea Isus i-a încurajat spunându-le: “Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe…Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna… Nu vă voi lăsa orfani. Mă duc şi voi veni la voi şi se va bucura inima voastră” (In 14,16.18). „În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi. Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi arăta lui” (In 14,20-21). „V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26).

2. Rugăciunea sacerdotală a lui Isus
Ultima parte a cuvântării lui Isus se transformă într-o lungă rugăciune către Tatăl din care Evanghelia liturgică propune primele unsprezece versete. Isus nu vorbeşte despre rugăciune, ci se roagă în prezenţa discipolilor, arătând cum trebuie să fie rugăciunea adevăraţilor fii ai lui Dumnezeu: „După ce Isus a spus acestea, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine” (In 17,1-11a).

3. Ceasul glorificării Tatălui în Fiul
Este rugăciunea sacerdotală a lui Isus numită şi rugăciunea de mijlocire pentru discipolii săi din toate timpurile, pentru cei de atunci şi cei care în viitor vor crede în El datorită mărturiei lor. Isus îşi ridică ochii spre cer la fel ca Abraham şi Moise, marii rugători şi mijlocitori pentru popor despre care se vorbeşte în Vechiul Testament. Cerul este locuinţa lui Dumnezeu de unde stăpâneşte peste lume. Dar cerul reprezintă totodată originea şi destinaţia lui Isus, locul de unde a venit şi unde se întoarce. Interlocutorul lui Isus este Tatăl. Toate rugăciunile lui Isus încep cu chemarea: „Tată!”. Invocaţia exprimă atitudinea sa de încredere deplină şi de comuniune cu Dumnezeu. Isus îi include pe discipoli în rugăciunea sa către Tatăl. Isus ca rugător ocupă poziţia centrală între Tatăl şi discipoli. Sosise ceasul glorificării Tatălui în Isus, Fiul său. Prima cerere a rugăciunii se referă la glorificarea Fiului. Prin glorificare înţelegem manifestarea puterii lui Dumnezeu în creaţie şi în istorie, iar acum şi în misiunea lui Isus, Fiul său. Această glorificare (preamărire) culminează în evenimentele  pătimirii, morţii şi învierii lui Isus (cf. In 17,5). Glorificarea lui Isus este premisa sau condiţia pentru glorificarea Tatălui iar această glorificare se realizează în moartea şi învierea lui Isus.

4. Viaţa veşnică: cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos
Glorificarea Tatălui în Fiul începe chiar „acum”, în momentul rugăciunii lui Isus şi va fi confirmată în pătimirea, moartea şi învierea sa. Preamărirea lui Isus ne priveşte îndeaproape, ne priveşte în identitatea noastră de creştini. În ce sens? Înainte de toate, în rugăciunea sa Isus vorbeşte despre puterea de a da viaţă tuturor acelora pe care Tatăl i-a încredinţat Fiului. La acest dar al vieţii se ajunge prin adeziunea de credinţă în Fiul. Dumnezeu a încredinţat lui Isus întreaga omenire pentru ca să îndeplinească pentru ea lucrarea mijlocitoare de mântuire, adică să-i dea viaţa veşnică. „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos”. Nu-i vorba de o simplă cunoaştere intelectuală sau cu mintea, ci o cunoaştere trăită în credinţă. Viaţa deplină pe care Isus o dăruieşte discipolilor săi din toate timpurile consistă deci în cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului său pe care l-a trimis în lume. În rugăciunea sacerdotală Isus exprimă dorinţa ca gloria pe care o avea când era la Tatăl să fie manifestată vizibil în istorie şi în mod  definitiv în ultimele evenimente ale misiunii sale, adică în moartea şi învierea sa.

5. Un bilanţ al misiunii lui Isus
Apoi Isus, în rugăciunea sa de mijlocire, începe să facă un bilanţ al slujirii sale. Prima lucrare îndeplinită este aceasta: „Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume” (In 17,6). Îndeplinindu-şi mandatul, Isus desfăşurat un rol esenţial. A făcut cunoscut numele lui Dumnezeu, realitatea personală şi profundă a Tatălui; l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu însuşi; pe singurul Dumnezeu adevărat. L-a făcut cunoscut şi manifestat în aşa fel încât să poată avea viaţa veşnică. În felul acesta l-a glorificat pe Tatăl. Această manifestare a numelui lui Dumnezeu era îndreptată spre acei oameni care i-au fost daţi lui Isus. Sunt oameni care trăiesc în istorie: „Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău”. Ei au păzit cuvântul lui Dumnezeu. Au păzit porunca nouă dată de Isus care este în definitiv însuşi Cuvântul Tatălui. Păzirea poruncilor date de Cuvântul lui Dumnezeu este rezultatul unei atitudini de iubire faţă de persoana lui Isus. Această atitudine manifestă în istorie glorificarea Tatălui şi a lui Isus însuşi. Ascultarea Cuvântului de către cei care cred face cu putinţă păzirea poruncilor. De fapt, relaţia discipolilor cu Isus se întemeiază pe ascultarea Cuvântului. Discipolii sunt conştienţi că tot ceea ce Isus dezvăluie şi manifestă, provine de la Tatăl: „Ei au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis” (In 17,8). Pe de o parte, Tatăl încredinţează Fiului cuvintele sale; pe de alta, Fiul încredinţează discipolilor cuvintele Tatălui şi ei le primesc. Ascultându-le, au crezut că Isus este trimisul Tatălui; primindu-le, încep să le păzească şi să le pună în practică.

6. Isus se roagă pentru discipolii săi
Isus nu se roagă pentru lumea care în Evanghelia după Ioan se identifică cu acea realitate negativă ce se opune Cuvântului lui Isus: „Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi” (In 17,9). Isus nu se roagă Tatălui ca să-i ia din lume pe discipolii lui Isus, ci ca să-i păzească de Cel Rău (cf. In 17,15). Lumea incredulă care se opune lui Isus nu are dispoziţiile potrivite să primească acel ajutor de mântuire pe care îl poartă Isus şi pe care în definitiv îl vrea Tatăl. Legătura strânsă dintre Tatăl şi Fiul îi include în ea pe destinatarii misiunii lui Isus, adică pe discipolii care îl urmează: „Toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei”. Cuvintele lui Isus de la sfârşitul pericopei exprimă o preocupare cu privire la perseverenţa grupului de discipoli: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine” (In 17,11). Chiar dacă Isus nu mai este fizic în istoria lumii, discipolii rămân în lume. Drumul lui Isus culminează în destinul său de moarte, înviere şi înălţare la cer. Isus e conştient de aceasta când afirmă: „Eu vin la tine”. Drumul vieţii lui Isus pe pământ este marcat de întoarcerea la Tatăl.  Cristos înălţat la cer este la dreapta Tatălui. Biruitorul păcatului şi al morţii a deschis cerul iar acum ne pregăteşte un loc în casa Tatălui. Rugăciunea pe care Isus a adresat-o Tatălui după ultima cină pascală este destinată să devină rugăciunea filială a discipolilor

7. Rugăciune în casa Domnului
La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne dăm silinţa să intrăm cât mai profund în rugăciunea sacerdotală a lui Isus preluată de Biserică: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem. Din partea ta îmi spune inima: «Căutaţi faţa mea». Eu caut faţa ta; nu-ţi ascunde faţa de la mine, aleluia!” (cf. Ps 26/27,7-9 Ant. la intrare ). Ajuns în templu rugătorul biblic îşi manifestă încrederea în Dumnezeu şi bucuria de a sta în lăcaşul sfânt. Să ne adresăm şi noi lui Dumnezeu care este lumină, putere, viaţă, mântuire ce împrăştie orice întuneric, slăbiciune şi ameninţare agresivă. Dumnezeu este stâncă şi cetate de apărare în care e păzită viaţa. De cine mă voi teme? În dificultăţi, în împotriviri, în primejdii aflăm mereu o cale de ieşire şi refugiu sigur în Domnul care se oferă contemplaţiei noastre: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Un lucru cer de la Domnul şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să vizitez sanctuarul său” (Ps 26/27,1.4). Înainte de a pleca din această lume Isus le-a spus discipolilor: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe… Mă duc să vă pregătesc un loc” (cf. In 14,2). Bazaţi pe promisiunea lui Isus repetăm cu încredere: „Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii” (Ps 26/27,13).

8. Rugăciunea zilei
Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află împreună cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 26 mai 2017).