2017-06-09 10:17:00

Consideraţii omiletice la solemnitatea Preasfântei Treimi (A): Mister de iubire


(RV - 11 iunie 2017) E Ziua Domnului, duminica Preasfintei Treimi. Să-l binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu în trei persoane, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi. Sunt persoanele pe care le mărturisim în Crez şi pe care le menţionăm la încheierea rugăciunilor liturgice. Dar ştim ce spunem? De câte ori repetăm cuvintele: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.? Nu este uşor să vorbeşti despre Dumnezeu. E mai uşor să vorbeşti, cum făcea filozoful Immanuel Kant, despre „cerul înstelat care este deasupra noastră şi despre legea morală care este în noi”. Acesta este un mod de a povesti prezenţa „divinului” în natură şi înlăuntrul omului, dar se opreşte în prag. Şi mai greu este să vorbeşti despre misterul lui Dumnezeu, unul în trei persoane deosebite. Omul poate să perceapă doar că Dumnezeu există şi să-i intuiască înţelepciunea (Lògos) cu care El a creat, pune în ordine şi conservă în existenţă universul şi creaturile care îl locuiesc. Oamenii percep că există ceva „divin” în ei, dar nu pot transforma această percepţie într-o cunoaştere a lui Dumnezeu. Însă, obstacolul care îl separă pe om de Dumnezeu a fost abătut. Dincolo de zid este cineva care se mişcă, deschide o breşă, trece şi spune oamenilor: „Iată-mă, sunt aici”. Acesta este înţelesul revelaţiei creştine. „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu… ne-a vorbit prin Fiul” (Evr 1,1). Misterul ascuns de veacuri a fost dezvăluit în persoana lui Isus (cf. Col 1,25-28; Ef 3,1-12). În cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit între noi, în Isus Cristos cel mort şi înviat a fost revelată omului legătura esenţială cu Dumnezeu capabilă să modifice viaţa şi istoria religioasă a lumii. Cei care avem darul să facem parte din comunitatea Bisericii am învăţat ascultând Evanghelia că Dumnezeu este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt.

1. Îl avem pe Duhul Sfânt în măsura în care iubim Biserica lui Cristos
Liturghia sărbătorii Preasfintei Treimi (mai bine „Trinitate” sau „Triadă”) ne invită să verificăm ce idee ne facem despre Dumnezeu şi să o confruntăm cu ceea ce Isus ne revelează prin Duhul său. Astăzi îl preamărim pe Dumnezeu „pentru slava sa cea mare”; îl preamărim nu doar pentru o lucrare minunată săvârşită în univers, dar pentru ceea ce Dumnezeu este în frumuseţea şi bunătatea fiinţei sale care se răsfrânge în lume prin lucrarea creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare. Cu mulţi ani în urmă, duminica, în biserica satului natal de pe valea Siretului se recita împreună o minunată rugăciune, înainte ca preotul să iasă la altar pentru sfânta Liturghie. După ce ne făceam semnul Crucii intonat de dascăl, mici şi mari recitam rugăciunea de dimineaţă cu o singură suflare: „Mărire Tatălui care m-a făcut, mărire Fiului care m-a mântuit, mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit. Încep această zi în numele Domnului nostru Isus Cristos care m-a răscumpărat prin amara sa patimă şi moarte şi prin sângele său cel scump. El să mă binecuvânteze, să mă păzească şi să mă ferească de orice rău şi să mă ducă la viaţa cea veşnică. Doamne, Dumnezeule, care m-ai lăsat să ajung la începutul acestei zile, îţi ofer gândurile mele ca să fie îndreptate către Tine, vorbele mele ca să fie despre Tine, faptele mele ca să fie după Tine, suferinţele mele ca să fie pentru Tine. Voiesc ceea ce voieşti Tu, voiesc pentru că voieşti Tu, voiesc cum voieşti Tu şi voiesc cât timp voieşti Tu”. Recitarea acestei rugăciuni era ca o pătrundere în cortul prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Şi ştim că un cort nu poate fi înălţat decât dacă dispunem de cel puţin trei tije.

2. Dumnezeu iubire
Liturghia sărbătorii pune accentul pe misterul iubirii lui Dumnezeu. Cele trei persoane sunt un singur Dumnezeu, pentru că Tatăl este iubire, Fiul este iubire, Duhul Sfânt este iubire. Tatăl dăruieşte totul Fiului; Fiul primeşte totul de la Tatăl cu recunoştinţă; Duhul Sfânt este rodul iubirii reciproce a Tatălui şi a Fiului. Textele acestui an liturgic (A) vorbesc mai cu seamă despre iubire şi mai puţin despre persoanele divine. Există doar o frază în a doua lectură care menţionează împreună cele trei Persoane divine. „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!” (2Cor 13,13). Este finalul celei de-a doua scrisori a sfântului Paul către Corintieni. Textul ne este cunoscut, deoarece cu el suntem salutaţi de preot la începutul sfintei Liturghii. Gândul la Dumnezeu-Iubire ne dă o profundă bucurie lăuntrică. Dumnezeu nu este un solitar, ci uniunea a trei persoane în iubire. Aceste persoane sunt pline de dragoste faţă de întreaga creaţie, şi în mod special faţă de oameni. Să ne lăsăm luminaţi de Cuvântul Domnului.

3. Un Dumnezeu milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr
Prima lectură luată din cartea Exodului este de-a dreptul surprinzătoare. În ea vedem că revelaţia iubirii lui Dumnezeu are loc după ce poporul a comis un păcat grav de idolatrie. Nu mult după încheierea legământului de la muntele Sinai, poporul s-a dovedit infidel faţă de Dumnezeu. Cunoaştem evenimentul. Moise, chemat de Dumnezeu, se urcase pe munte, iar poporul, văzând că nu se întoarce, i-a cerut lui Aaron să-i facă un dumnezeu care să fie vizibil şi care să poată fi onorat cu ceremonii idolatrice. Aaron a fost de acord şi le-a construit un viţel de aur. Coborând de pe Sinai, Moise îşi dă seama de păcatul grav săvârşit de popor şi sfărâmă tablele pe care erau scrise condiţiile legământului cu Dumnezeu. Însă, în ciuda acestui păcat, Dumnezeu primeşte rugăciunea de mijlocire făcută de Moise pentru popor şi decide să-l ierte. Dumnezeu îl invită pe Moise să se suie din nou pe muntele Sinai cu alte două table de piatră asemănătoare celor precedente, pentru a scrie din nou legea sa. Moise îl roagă pe Dumnezeu să se reveleze, să-şi arate chipul. Se aştepta la manifestarea geloziei divine. Însă Domnul dezvăluie fiinţa sa plină de milostivire şi de dragoste: „Domnul a coborât în nor, a stat acolo cu Moise şi el a chemat numele Domnului. Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: «Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr». Imediat Moise s-a plecat până la pământ şi l-a adorat. El a zis: «Doamne, dacă am aflat har în ochii tăi, te rog, Doamne, să mergi în mijlocul nostru; într-adevăr, acest popor este încăpăţânat, dar iartă-ne fărădelegile şi păcatele şi fă-ne moştenirea ta!»” (Ex 34,4b-6.8-9). „Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr”. Această definiţie pe care Dumnezeu o dă despre sine manifestă dragostea sa milostivă: o iubire ce învinge păcatul, acoperindu-l şi eliminându-l. Nu poate fi o definiţie a lui Dumnezeu mai frumoasă decât aceasta. Vedem aici un Dumnezeu care îi cruţă pe păcătoşi, nu-i nimiceşte, ci le arată o iubire şi mai profundă şi surprinzătoare cu ocazia păcatelor.

4. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său
Evanghelia sărbătorii (cf. In 3,16-18) completează această revelaţie, pentru că ne face să vedem în ce mod Dumnezeu şi-a revelat milostivirea. Evanghelistul Ioan meditând asupra evenimentelor pascale îl contemplă pe Isus înălţat pe cruce şi în slava cerească: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (v.16). Este un adevărat act de contemplaţie: „Atât de mult Dumnezeu a iubit lumea!” Este vorba despre o iubire ce se face dar, pentru că se concretizează în „a-l da” şi „a-l trimite”  pe Fiul său unul-născut.  Expresiile fac aluzie la parabola viticultorilor ucigaşi (cf. Mt 21,33-46; Mc 12,1-12; Lc 20,9-19). În ea se vorbeşte despre stăpânul viei, Dumnezeu, care după ce a trimis în zadar mai mulţi servitori, decide să-l trimită pe propriul Fiu: „Mai avea încă unul, pe fiul său iubit; în cele din urmă l-a trimis pe acesta la ei, zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta». Însă viticultorii aceia şi-au spus între ei: «Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem şi moştenirea va fi a noastră!» Şi, prinzându-l, l-au ucis  şi l-au aruncat afară din vie” (Mc 12,8). La începutul intrării Fiului în lume, în momentul întrupării, Dumnezeu este cel care trimite. Iubirea sa se extinde la lumea întreagă, căci este un Dumnezeu bogat în milostivire. Îi iubeşte pe oameni în situaţia lor concretă în care se află. Ei sunt departe de Dumnezeu şi riscă să „piară” şi să cadă sub osândă. Deci, lumea este rea, oamenii sunt păcătoşi. Dumnezeu ar putea interveni ca să judece lumea, şi prin asta să distrugă răul şi să-i pedepsească pe păcătoşi. În schimb, Dumnezeu iubeşte lumea în ciuda păcatelor ei şi îi trimite ceea ce are scump: îl trimite pe Fiul său unicul născut. Nu numai că-l trimite, dar îl dăruieşte lumii.

5. Dumnezeu l-a dat pe Fiul său
Ce comportă acest gest de dăruire? Sarcina pe care Dumnezeu o încredinţează Fiului este aceea de a-i salva pe oameni de la pieire şi de a-i face să aibă viaţa veşnică, adică viaţa adevărată şi definitivă. Cine are această viaţă, chiar dacă fizic moare, în realitate nu piere: continuă să trăiască viaţa lui Dumnezeu care este în el. Dar cum împlineşte Fiul sarcina primită de la Dumnezeu? Înainte de toate, prezentându-se ca „lumină”, ca acela care îi luminează pe oameni şi le dezvăluie planul Tatălui şi, totodată, situaţia lor reală. Îi face pe oameni să înţeleagă că se găsesc în afara oricărei posibilităţi de salvare, că sunt în pericolul de „a pieri”. Însă, Fiul poate să-i scape de la moarte. Pentru aceasta a fost trimis. Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască, ca fiecare să aibă viaţa şi să se salveze. Dumnezeu l-a dat pe unicul său Fiu pentru ca păcatele oamenilor să fie spălate şi şterse cu ajutorul jertfei sale pe cruce: „Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (v.17). Darul lui Dumnezeu este Isus Cristos, Fiul său, care s-a născut şi a trăit pentru noi. Fiul s-a dedicat cu toată generozitatea pentru a vindeca bolnavii, pentru a-i ierta pe păcătoşi, pentru a-i primi pe toţi, a-i învăţa adevărul divin care luminează existenţa pe pământ. Răspunzând iubirii care vine de la Tatăl, Fiul şi-a dat viaţa pentru noi, cum el însuşi spune: „Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28). În felul acesta Dumnezeu-Iubire s-a manifestat lumii.

6. M-a iubit şi s-a dat pentru mine
Unul dintre titlurile cele mai vechi şi mai frumoase pe care primii creştini l-au ales pentru a descrie misiunea lui Isus este acela de „Apărător”. În limba ebraică spuneau „Goêl”. Acest termen indica ruda cea mai apropiată, fratele mai mare, care trebuia să-i răscumpere pe fraţii săi ameninţaţi cu pierderea bunurilor sau căzuţi în sclavie (cf. Lev 25,23-55). Când în epoca robiei babiloniene, tot poporul, inclusiv ruda cea mai apropiată, a pierdut orice, Dumnezeu însuşi a devenit „Goêl”, apărătorul poporului său şi l-a răscumpărat din robie. În Noul Testament, Isus, fiul unicul născut este fratele mai mare, ruda cea mai apropiată care devine pentru noi „Goêl”, apărătorul şi răscumpărătorul nostru. Acest termen sau titlu admite mai multe traduceri: mântuitor, răscumpărător, eliberator, avocat, frate mai mare, mângâietor şi altele (cf. Lc 2,11; In 4,42; Fap 5,31). Isus asumă apărarea şi răscumpărarea familiei sale, a poporului său. S-a dat complet pe sine pentru ca noi fraţii şi surorile sale să putem trăi din nou în frăţietate. Acesta a fost serviciul pe care Isus ni l-a făcut. S-a împlinit astfel profeţia lui Isaia care prevestea venirea lui Mesia Slujitor. Isus însuşi zicea: „Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45). Apostolul Paul exprimă această descoperire cu cuvintele: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

7. Mântuire şi condamnare: a crede şi a nu crede în Dumnezeu-Iubire
Cum poate omul să intre în planul iubirii lui Dumnezeu? Cum poate deveni capabil să primească viaţa veşnică? Răspunsul este acesta: Prin credinţa în Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. Adevărata credinţă înseamnă adeziune la persoana lui Isus, primit ca Fiul unul-născut al Dumnezeu şi Revelatorul definitiv al lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan explică: „Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu” (v.18). Numai cine crede în Fiul lui Dumnezeu, numai cine îl primeşte pe Fiul, primeşte şi puterea de a deveni la rândul său fiu al lui Dumnezeu” (In 1,12). Acela are încă de acum viaţa adevărată şi definitivă. Deşi în fază incipientă este deja un salvat. Cine crede în Fiul este eliberat de păcat, şi nu ajunge la a doua moarte, ci obţine viaţa veşnică, viaţa de comuniune cu Dumnezeu. Viaţa veşnică consistă, de fapt, tocmai în a fi părtaşi la iubirea divină în cer. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a fi iubit de El şi a iubi cu El. Să ne lăsăm pătrunşi de această imensă iubire divină care se manifestă mai presus de toate cu crucea lui Isus. Pe cruce Dumnezeu ni-l dă pe Fiul său în forma cea mai generoasă posibilă. Pe cruce Isus ne iubeşte şi se dă pe sine pentru noi. Pe cruce Isus ne dobândeşte participarea la viaţa veşnică. Aceasta ne este comunicată de Duhul Sfânt. Astfel în misterul crucii sunt prezente cele trei persoane divine: Tatăl care ni-l dă cu cea mai generoasă iubire pe Fiul unicul născut; Fiul care realizează în mod desăvârşit planul Tatălui; Duhul Sfânt, rodul crucii lui Isus, care vine să transforme existenţa noastră şi să ne facă părtaşi la viaţa divină, adică la iubirea dumnezeiască. Păcătoşii care cred în Isus obţin iertarea păcatelor şi puterea pentru a nu le mai săvârşi. În schimb, cine nu crede refuză mântuirea care îi este oferită şi astfel se osândeşte singur, de la sine. În acest caz, nu se afirmă că Dumnezeu încetează să-l mai iubească pe cineva, ci înţelegem că păcătosul se împotriveşte cu înverşunare şi nu vrea să primească dragostea lui Dumnezeu, şi astfel se pierde.

8. Dumnezeul păcii şi al iubirii milostive
Omul este chemat să facă parte din bucuria lui Dumnezeu şi să intre în comunitatea sa de iubire; este invitat să dialogheze cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Asta constituie pentru om o lumină şi totodată un angajament. Omul simte nostalgia nesuprimabilă a comunităţii, solidarităţii şi dialogului; are nevoie de comunitate pentru a trăi şi a creşte. Este o constatare pe care o fac toţi, dar care capătă profunzime în lumina cuvintelor lui Isus despre iubirea lui Dumnezeu. Suntem făcuţi pentru a ne întâlni, pentru a dialoga şi pentru a iubi, fiindcă suntem creaţi după „chipul lui Dumnezeu” şi Dumnezeu este o comunitate de iubire. Nu este solitudine; nu este izolare. Vocaţia la comunitate este amprenta Trinităţii în om şi totodată angajarea. Dacă discipolii lui Isus vor să fie în lume semnul lui Dumnezeu, dacă vor să dea slavă lui Dumnezeu, atunci trebuie să construiască situaţii de dialog şi de comuniune, după cum recomandă apostolul Paul corintienilor: „În rest, fraţilor, bucuraţi-vă! Căutaţi desăvârşirea! Îmbărbătaţi-vă! Să gândiţi la fel, să trăiţi în pace şi Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi! Salutaţi-vă unii pe alţii cu sărutul cel sfânt! Vă salută toţi sfinţii. Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!” (2Cor 13,11-13 lectura a doua). Slava Trinităţii este comuniunea între oameni. Un Dumnezeu al păcii şi al iubirii: ca iubire milostivă propune păcătoşilor împăcarea, şi prin ea, pacea. Apostolul afirmă că „Dumnezeu ne-a împăcat cu sine în Cristos (cf. 2Cor 5,19). Primele cuvinte ale lui Isus înviat nu sunt cuvinte de condamnare pentru păcătoşii care l-au făcut să sufere şi să moară atât de crud, sau pentru discipolii care l-au trădat şi părăsit, ci de iertare: „Pace vouă!” (cf. In 20,19.21.26). Creştinii trăiesc în pace şi dragostea fraternă care se manifestă salutându-se cu sărutul păcii. La fiecare sfântă Liturghie suntem invitaţi să ne dăruim pacea, un semn al păcii şi unirii între noi. Apostolul Paul încheie scrisoarea a doua către corintieni cu o triplă urare în care numeşte persoanele divine. Fraza a fost preluată de Liturghie în salutul iniţial, cu o precizarea: „dragostea lui Dumnezeu Tatăl” pentru a arăta mai clar că este vorba de o formulă trinitară. În ea sunt asociate dragostea lui Dumnezeu Tatăl cu harul Domnului nostru Isus Cristos şi împărtăşirea Duhului Sfânt. Dumnezeu Tatăl este izvorul iubirii şi ne transmite dragostea sa prin Fiul pentru a-l împărtăşi pe Duhul Sfânt. Darul Fiului este ofertă gratuită. Împărtăşirea Duhului înseamnă comuniune în iubire. Duhul ne uneşte pe toţi în iubirea divină.

9. Rugăciunea Bisericii
Sărbătoarea Sfintei Treimi este sărbătoarea lui Dumnezeu-iubire. Cine crede în iubirea milostivă a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos, acela trăieşte cu speranţa mântuirii. Chemarea creştină consistă tocmai în a primi iubirea lui Dumnezeu care este turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt. Iubirea provine de la Tatăl, ne este comunicată de Isus în jertfa crucii care se actualizează la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi are ca scop împărtăşirea sau comuniunea noastră în Duhul Sfânt. Să ne rugăm cu Biserica: „Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a le descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale.

(Radio Vatican  – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 9 iunie 2017)








All the contents on this site are copyrighted ©.