(RV – 15 iunie 2017) E sărbătoarea Preasfântului Sacrament, a Sfintei Împărtăşanii. Bogăţia inepuizabilă a Euharistiei este prezentată succint de Catehismul Bisericii Catolice: „La Cina cea de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia slavei viitoare” (CBC 1323; cf. SC 47). La ultima cină pascală cu discipolii săi Isus a făcut din pâine şi din vin sacramentul prezenţei sale reale în mijlocul oamenilor. El este pâinea frântă şi împărţită ca să întreţină în noi legătura dragostei. El este vinul devenit sânge care se varsă ca să spele şi înmoaie inimile noastre aride. El este viaţa dăruită pe cruce ca să ne atragă pe toţi la sine şi să facă din noi un singur trup. Într-adevăr, potirul pe care îl binecuvântăm este împărtăşire cu sângele lui Cristos iar pâinea pe care o frângem este împărtăşire cu trupul lui Cristos. Şi pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine (cf. 1Cor 10,16-17 lectura a doua). Hrăniţi cu Trupul Domnului devenim trupul său mistic care este Biserica. Astăzi îl adorăm pe Isus Cristos şi îi mulţumim pentru darul minunat al Trupului şi Sângelui său. Primind Cuvântul şi Pâinea vieţii devenim poporul sfânt al lui Dumnezeu care anunţă tuturor mântuirea. Dumnezeu ne susţine în călătoria vieţii cu aceste daruri sublime, aşa cum în istorie a întărit poporul evreu, când călătorea prin pustiu spre ţara făgăduită: „i-a hrănit cu cel mai bun grâu şi i-a săturat cu miere din stâncă” (cf. Ps 80/81,17 Ant. la intrare). Să reflectăm bine şi să ne reamintim cuvântul de demult. Cele petrecute în vechime au fost povestite spre învăţătura noastră. Să ne amintim de trecutul nostru şi să îndreptăm paşii pe calea vieţii ca să putem intra în odihna Domnului.
1. Nu numai cu pâine trăieşte omul
Poporul primului Legământ, călătorind prin pustiu şi hrănindu-se cu mana cerească,
a înţeles că omul nu trăieşte doar cu mâncare materială, ci are nevoie de Cuvântul
lui Dumnezeu. Înainte ca poporul să intre în ţara, „unde curge lapte şi miere”, Moise
are grijă să-l prevină şi să-l pregătească: „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul
Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu ca să te umilească
şi să te încerce, ca să cunoască ce este în inima ta: dacă păzeşti sau nu poruncile
sale! Te-a umilit, te-a lăsat să suferi de foame, apoi te-a hrănit cu mană pe care
nu o cunoşteai nici tu şi nu o cunoşteau nici părinţii tăi, ca să te înveţe că nu
numai cu pâine trăieşte omul, dar că omul trăieşte cu tot ceea ce iese din gura Domnului,
care te-a scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei; care te-a făcut să mergi prin
pustiul mare şi înfricoşător, cu şerpi veninoşi şi scorpioni, uscăciune unde nu este
apă; care a făcut să iasă pentru tine apă din stânca de cremene şi care te-a hrănit
în pustiu cu mana pe care nu o cunoşteau părinţii tăi, ca să te umilească şi să te
încerce, ca să-ţi facă bine până la sfârşit!” (Dt 8,2-3.14b-16a, prima lectură).
2. Adu-ţi aminte şi nu uita!
Stabilit în ţara dată de Dumnezeu, poporul evreu cunoaşte situaţii de linişte şi de
prosperitate: pământul fertil cu roade din belşug, pâine pe săturate şi case confortabile.
Şi acestea sunt darul lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că noua situaţie este stabilă
şi lipsită de riscuri. Există mereu pericolul de a uita de Dumnezeu şi de a se crede
auto-suficient. Când abundă în bunuri materiale, cultură, mijloace de muncă avansate,
omul „se umflă” în sine şi începe să sufere de amnezie: „uită”. Uităm de Dumnezeu;
uităm cât de precare sunt lucrurile pe care le posedăm şi ne lăsăm captivaţi de ele;
uităm că avem nevoie de un alt fel de cuvânt, de un alt fel de pâine, de un alt fel
de bogăţie. Când suntem sătui şi distraţi, siguri de noi înşine, gândul la Dumnezeu
devine marginal şi lăsat în indiferenţă. Poate nu este combătut, dar este împins la
o parte. Atunci păzirea poruncilor nu mai contează; preţuirea valorilor importante
şi esenţiale pentru însăşi convieţuirea umană nu mai sunt simţite şi înţelese ca atare.
În această situaţie există un singur lucru de făcut: să ne aducem aminte. „Adu-ţi
aminte!” Acesta este imperativul fundamental şi gândul pe care Moise vrea să-l transmită
comunităţii care îl ascultă: „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul
tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu” (v. 2). Nu sugerează
combaterea bunăstării ca fiind rea în sine. Pământul roditor, ploaia şi căldura la
timp, progresul, viaţa în linişte şi pace sunt darurile lui Dumnezeu. Se cere doar
ca în bunăstare să trăim cu o conştiinţă trează, cu spirit matur, fără exaltări şi
fără iluzii, şi mai ales fără a uita. De pildă, fără a uita că nu se trăieşte doar
cu muncă, nici doar cu hrană pământească. Avem aspiraţii mai profunde. Omul este flămând
de cuvântul lui Dumnezeu, are nevoie de el ca să poată trăi, să se regăsească pe sine
şi pe alţii, să-şi întemeieze speranţa pe o bază sigură. În bunăstare şi în muncă
omul să-şi aducă aminte de Dumnezeu de la care vine tot binele: „Când vei mânca şi
te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul Dumnezeul tău pentru ţara cea bună pe care
ţi-a dat-o” (Dt 8,10).
3. Omul trăieşte cu tot ceea ce iese din gura Domnului
La acest punct nu este dificil să ascultăm Evanghelia sărbătorii în perspectiva indicată
de Moise: „Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în pustiu ca să te încerce şi
să cunoască ce este în inima ta: dacă păzeşti sau nu poruncile sale! Te-a lăsat să
suferi de foame, apoi te-a hrănit cu mană pe care nu o cunoşteai nici tu şi nici părinţii
tăi, ca să te înveţe că nu numai cu pâine trăieşte omul, dar că omul trăieşte cu tot
ceea ce iese din gura Domnului”. Înţelegem că din gura lui Dumnezeu iese cuvântul,
adică poruncile, legea sfântă în care se manifestă gândul şi voinţa sa. Dar să facem
un pas înainte. Din gura lui Dumnezeu vine „cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit
între noi”. Cuvântul de care omul are nevoie este Isus însuşi, învăţătura sa, prezenţa
sa, trupul său şi sângele său. Pâinea dată de Moise nu garanta viaţa, căci părinţii
au mâncat-o şi au murit. De acum, Domnul trebuie căutat în altă direcţie. Vechiul
Testament (Primul Legământ) este străbătut de o căutare pasionată a cuvântului lui
Dumnezeu care luminează drumul şi dezvăluie rostul vieţii. În acest sens, citim la
profetul Amos: „Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe
pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Am
8,11).
4. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer
În tradiţia iudaică mana devenise simbolul Cuvântului lui Dumnezeu iar poporul aştepta
să-o primească din nou când va veni Mesia. Astăzi Isus afirmă că tocmai el, fiul lemnarului
din Nazaret, preia şi împlineşte această aşteptare mereu vie în popor. După înmulţirea
pâinilor în pustiu, Isus vorbeşte îndelung despre pâinea vieţii. Era în sinagoga din
Cafarnaum. Cuvintele sale trezesc discuţii şi indignare în rândul iudeilor. Atunci
Isus le-a zis: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva
din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu
pentru viaţa lumii". Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând:
"Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?" Dar Isus le-a zis: "Adevăr, adevăr
vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă
în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi
învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele
meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în
mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl, care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl,
la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care
s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit.
Cine mănâncă această pâine va trăi în veci" (In 6,51-58, Evanghelia sărbătorii). Adevărata
pâine, viaţa veşnică, învierea: iată, marile aşteptări ale omului. Putem să ne prefacem
că nu avem aceste aşteptări, aceste năzuinţe profunde, dar nu le pot stinge. Euharistia
este o comoară minunată, un dar minunat. În ea Isus se dăruieşte, se pune cu totul
la dispoziţia noastră, în serviciul nostru. Nu numai că spală picioarele apostolilor,
dar se dăruieşte nouă ca mâncare şi ca băutură. Nu putea deveni servitor al nostru
într-un mod mai total decât acesta. Euharistia este izvorul şi culmea vieţii creştine
pentru că ea arată că Isus ne-a iubit „până la sfârşit” pe fiecare din noi.
5. În procesiune cu Trupul Domnului
Sărbătoarea „Trupul şi Sângele Domnului” s-a născut din uzanţa „rogaţiunilor”, acele
rugăciuni către Dumnezeu înălţate de patru ori pe an, în cele patru anotimpuri. Rogaţiunile
se încheiau cu procesiuni care traversau oraşele, satele, câmpurile. Acestea erau
binecuvântate ca să asigure, cu ajutorul lui Dumnezeu, o recoltă bună. În timpul acestor
procesiuni, preotul purta relicvele sfinţilor. Ulterior, relicvele au fost înlocuite
cu sfântul prin excelenţă, adică cu Preasfântul Sacrament al altarului. Teologul german
Karl Rahner scrie că în aceste procesiuni creştinătatea „poartă cu ea prin viaţa cotidiană
a lumii profane Sacramentul vieţii veşnice”. Observă că în felul acesta „lumea întreagă
devine biserică, soarele devine lumina altarului, vântul răcoros preia şi răspândeşte
cântările oamenilor, la colţurile străzilor de toate zilele se ridică altare, adunarea
cumpănită a oamenilor păşind înaintea lui Dumnezeu devine cortegiul procesional în
straie multicolore şi iradiind de bucurie, iar rugăciunea care se înalţă de la pământul
neliniştit este transformată în cântece de laudă”.
6. Misterul apropierii lui Dumnezeu
Dar ce vrea să spună această procesiune? Acelaşi preot iezuit Karl Rahner scrie că
este procesiunea Domnului răstignit şi înviat care „merge cu noi de-a lungul vieţii
noastre pe toate străzile străbătute de noi; vine în întâmpinarea noastră în situaţii
ce ne surprind la răscrucile drumului; ne priveşte necunoscut ca chipul fratelui pe
lângă care trecem mai departe cu indiferenţă”. Nu este vorba, deci, de un rit arhaic
depăşit de timp, ce nu mai spune nimic omului de azi care în viaţa lui frenetică n-are
timp să se oprească şi să înţeleagă ce se întâmplă. Vremurile de demult nu erau mai
puţin frenetice. Nu era mai senină viaţa omului din Evul Mediu şi din timpurile care
au urmat. Este vorba de datoria pe care o are Biserica de a prezenta oamenilor, în
orice condiţie şi situaţie istorică, „misterul apropierii lui Dumnezeu”. Această apropiere
absolută a lui Dumnezeu faţă de om, atestată în Biblie şi în istoria religioasă a
popoarelor, a devenit evidentă în Evanghelie, acolo unde este prezentat un Dumnezeu
care îşi fixează cortul între oameni. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit
între noi. Trece prin toată experienţa omului până la moarte, iar apoi învie, nu ca
să dispară din istorie după „aventura umană”, dar ca să fie aproape de toţi în mod
tainic, dar nu mai puţin real decât cel descris în Evanghelie.
7. Pâine şi orez
În Evanghelie vedem că Isus este mereu în mişcare, se deplasează întruna, intră în
case, săvârşeşte minuni, se interesează de nevoile elementare ale lumii. Face asta
cu gesturi aproape sacramentale ca să ne facă să înţelegem că în Biserică sacramentele
nu trebuie separate de viaţa oamenilor. Sunt ca cei doi termeni inseparabili ai unei
ecuaţii. Ca pregătire la Congresul Euharistic Internaţional de la Baltimore, celebrat
în 1967, în faţa bisericilor şi pe străzile din multe naţiuni a fost afişat un manifest
pe care erau puse în evidenţă două mâini, cele ale lui Isus care prezenta o pâine
şi un castron cu orez. Mesajul pe care voia să-l transmită nu este diferit de cel
purtat la procesiunea sărbătorii „Trupul şi Sângele Domnului”. Procesiunea trace prin
oraşele şi satele unde se desfăşoară munca oamenilor, chiar prin satele şi oraşele
unde se află oameni săraci pentru că lipsesc locurile de muncă. Peste tot Isus spune:
„Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,48). Creştinii, discipolii lui Isus, nu pot fi atenţi
doar la viaţa spirituală a oamenilor fără să se intereseze şi de viaţa lor materială.
Isus a vorbit despre pâinea vieţii coborâtă din cer, după înmulţirea pâinilor pentru
miile de oameni care mergeau după el ca să-l asculte. Şi Domnului i-a fost milă de
ei. Nu i-a trimis acasă flămânzi. Poate ne vine în gând vreo idee bună. Ce-am putea
face în concret? Fie şi numai puţin. Papa Francisc aminteşte mereu că fără opţiunea
preferenţială pentru cei săraci, „vestirea Evangheliei, deşi este prima formă de caritate,
riscă să fie neînţeleasă sau să se înece în acea mare de cuvinte la care ne expune
societatea actuală a comunicării”.
8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale,
fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât
să simţim necontenit în noi, roadele răscumpărării tale.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 14 iunie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |