Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a XI-a de peste an (A): Compasiunea lui Isus

Considerații omiletice la Duminica a XI-a (anul A) din timpul liturgic de peste an. - RV

16/06/2017 13:21

(RV - 18 iunie 2017) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânal. Începem sfânta Liturghie cu o invocaţie din cartea Psalmilor: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge, nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele” (Ps 26/27,7.9, Ant. la intrare). Evanghelia acestei duminici arată că „văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: «Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui!»” (cf. Mt 9,36-10,8). Compasiunea lui Isus este inima Evangheliei şi izvorul minunat din care provine lucrarea răscumpărării. Compasiunea este sentimentul lui Isus care dezvăluie cel mai bine „inima îndurătoare a Dumnezeului nostru” (Lc 1,78), „bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru” (Tit 3,4). Lui Isus i se face milă de bolnavi, de cei orbi, de bolnavii de lepră, de mulţimile înfometate, de cei chinuiţi de diavol, de suferinţa văduvei din Nain, de moartea lui Lazăr. Toţi cei patru evanghelişti pun în evidenţă această trăsătură a persoanei lui Isus. Mântuitorul nu-şi ascunde emoţia, nu se fereşte să plângă în public. În fond, manifestarea acestui sentiment este un dar făcut celui ce-i stă în faţă. Necazurile şi durerile celor sărmani nu-l lasă indiferent. Compasiunea lui Isus nu este un sentiment steril. În acea zi, când a văzut mulţimile, Isus i-a îndemnat pe discipoli să-l roage pe stăpân ca să trimită lucrători la secerişul său. Compasiunea lui Isus în faţa mulţimilor se traduce într-un gest concret. Din compasiunea sa i-a naştere Biserica: „Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge şi să vindece orice boală şi orice neputinţă” (Mt 10,1). Urmează lista celor doisprezece apostoli şi trimiterea lor în misiune. Isus i-a trimis poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor! Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel!” (Mt 10,6).

1. Isus formează Biserica
Numărul doisprezece face referinţă clară la faptul că douăsprezece erau triburile lui Israel. Cu aceasta Isus manifestă intenţia de a forma Biserica, modelând noul Israel după cel de demult. Restricţia de a nu merge la păgâni şi la samariteni este doar pentru un timp limitat. Isus însuşi în timpul vieţii pământeşti a extins propovăduirea la păgâni şi samariteni. Ne gândim la femeia cananeanca, la femeia samariteană şi la centurionul roman. Iar înainte de a se înălţa la cer le-a spus apostolilor să meargă „în toată lumea şi să predice Evanghelia la toată făptura”. Motivul limitării iniţiale a apostolatului stă în faptul că oferta de a intra în împărăţia cerurilor trebuia să fie îndreptată mai întâi spre poporul lui Israel şi de la acesta să se extindă la păgâni. Şi în definitiv, apostolii nu erau pregătiţi să meargă la păgâni; trebuiau să treacă mai întâi prin focul „Rusaliilor” şi să depăşească frica şi împotrivirile. Evanghelia arată că Isus nu a venit ca să facă bine doar celor pe care îi putea întâlni în scurta sa viaţă pământească. Voinţa sa era aceea de a întemeia o comunitate care să prelungească şi să perpetueze în timp şi spaţiu lucrarea sa mântuitoare. Alegerea unor colaboratori apropiaţi şi stabili, desemnaţi în mod oficial, indică tocmai voinţa de a forma o comunitate. În acea zi Isus a decis şi a inaugurat viitoarea structură a Bisericii. Aceasta avea să aibă o conducere alcătuită din oameni „chemaţi” de el şi „trimişi” (apostoli) să continue lucrarea sa. De aceea, Biserica este definită una, sfântă, catolică şi „apostolică” pentru că este întemeiată pe apostoli. În sânul comunităţii lui Isus este exclusă încă de la început orice formă de discriminare şi orice formă de privilegiu: „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Cine a primit mai mult pe plan spiritual şi pe plan uman nu este pentru avantaj personal sau pentru a-i face pe ceilalţi supuşi, ci pentru a împarte cu ei şi servi comunitatea.

2. Biserica este pentru om, nu omul pentru Biserică
Este important să cunoaştem pentru ce Isus îi trimite pe apostoli, cu ce însemne şi în ce scop. Vedem din aceasta care este natura Bisericii şi care este rostul ei în lume. Trimiţându-i pe apostoli, Isus adaugă: „Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor». Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli! În dar aţi primit, în dar să daţi!” (Mt 10,7-8). Se vede de aici că Biserica este pentru om, nu omul pentru Biserică. La sfârşit, Biserica va înceta să existe, cel puţin în forma ei actuală ca structură de salvare, dar va rămâne omul. Biserica există pentru mântuirea omului întreg, trup şi suflet. Dacă predicarea împărăţiei este pentru mântuirea sufletului şi dobândirea vieţii veşnice, îngrijirea  infirmilor şi eliberarea celor oprimaţi arată atenţia şi faţă de nevoile lor pe drumul vieţii pământeşti. Acest lucru îl sublinia papa Ioan Paul al II-lea când afirma că „omul este calea Bisericii” (cf. Enc. Redemptor hominis).

3. Biserica: întruchiparea compasiunii lui Cristos pentru om
Din cele spuse derivă câteva consecinţe de ordin practic. Trebuie să simţim că Biserica este „a noastră”; este un dar al lui Cristos, ca întruchipare a compasiunii sale faţă de oameni. Nu este ceva de care ne-am putea lipsi bucuros. De multe ori se întâmplă că ceea ce îi ţine pe oameni departe de Biserică sub aspectul ei instituţional sunt în general defectele, incoerenţa, erorile trecute sau prezente ale conducătorilor ei: procese, folosirea în scop personal a puterii şi a banului, scandalurile pe plan moral. Însă prin acestea nu se face decât să se amintească un adevăr deja ştiut. Slujitorii Bisericii sunt „aleşi dintre oameni” dar şi ei supuşi ispitelor şi slăbiciunilor omeneşti. Isus nu a voit să întemeieze o societate exclusivă a celor „perfecţi”. Parcurgând lista celor doisprezece pe care Isus i-a ales în acea zi, vedem între ei pe unul care l-a trădat, pe altul care l-a tăgăduit, unul care fusese vameş, păcătos public. Toţi oameni simpli şi, omeneşte vorbind, cu slăbiciuni inerente în majoritatea lor. Isus nu alege pentru ceea ce unul este, dar pentru ceea ce poate deveni sprijinit de darul său, mergând pe urmele sale.

4. Din greşeli şi scandaluri o lecţie salutară
Există un avantaj chiar în faptul că slujitorii Bisericii sunt „îmbrăcaţi cu slăbiciune”. Cu asta pot fi mai pregătiţi să-i compătimească şi săi înţeleagă pe alţii şi să nu se uimească de nici un păcat şi de nici o mizerie umană. Autorul Scrisorii către Evrei spune că preotul „poate avea compătimire pentru cei care sunt în ignoranţă şi în greşeală, întrucât şi el este cuprins de slăbiciune şi din cauza ei trebuie să ofere sacrificii pentru păcate atât pentru popor, cât şi pentru sine” (Evr 5,2-3). Pe Isus nu-l interesează atât ca discipolii, colaboratorii săi să fie perfecţi, cât mai degrabă ca ei să aibă o inimă compătimitoare cum era inima Învăţătorului lor.  Le-a spus tuturor să înveţe de la el care este blând şi smerit cu inima. Le-a spus să înveţe şi să înţeleagă ce înseamnă: „Milă vreau şi nu jertfă”. Scandalurile care au umilit Biserica în ultimele decenii sunt ocazia de a cultiva smerenia şi compasiunea, înţelegerea şi bunăvoinţa. În literatură, cel care a pus în evidenţă această idee, este scriitorul francez Georges Bernanos (1888-1948). Romanul său „Jurnalul unui preot de ţară” este istoria unui tânăr preot care se confruntă cu mediul ostil în care îşi desfăşoară misiunea. Nesusţinut de societatea în care trăieşte, preotul cade pradă viciului (moştenit) beţiei. Dar are o inimă înţelegătoare faţă de enoriaşii săi, atentă şi simţitoare la orice suferinţă a lumii din jur. La sfârşit moare pronunţând câteva cuvinte rămase celebre: „Totul este har”.

5. Compasiunea creştinilor
Dar asta nu este valabil doar pentru succesorii apostolilor (episcopii) şi colaboratorii lor (preoţii). În mod diferit valorează şi pentru orice creştin. După ce se va recunoaşte astăzi un discipol adevărat al lui Cristos, pe lângă faptul că umblă la biserică şi primeşte sfintele taine? Fără îndoială, din faptul că şi lui „i se face milă de mulţimile istovite şi părăsite” care sunt în lume; mulţimi care nu au ce mânca, n-au cu ce să-şi îngrijească sănătatea, mulţimi constrânse să fugă dintr-un loc în altul din cauza războaielor şi calamităţilor, întocmai „ca nişte oi care nu au păstor”. Atunci Isus le-a spus discipolilor săi:  „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui!” (Mt 9,37-38)). Să ne gândim bine, fiecare pe cât îi este posibil şi în ceea ce depinde de el. Când compasiunea creştinilor, la fel ca cea a lui Cristos, se traduce în gesturi concrete de solidaritate, acolo se află astăzi adevăratul discipol a lui Isus. Acolo se realizează, cel puţin în mică parte, scopul pentru care Cristos a voit şi a întemeiat Biserica.

6. Cântarea psalmistului
Noi suntem poporul Domnului şi turma păşunii sale. Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului, slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie! Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale. Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie şi fidelitatea lui din generaţie în generaţie” (Ps 99/100,1-3.5, psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău, pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 16 iunie 2017)

16/06/2017 13:21