Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a de peste an (A): Ospitalitate

Isus spune: Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis. - RV

30/06/2017 11:25

(RV – 2  iulie 2017) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânal. La începutul sfintei Liturghii psalmistul biblic ne invită să-l preamărim pe Dumnezeu: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie!” (Ps 46/47,2). Cu adevărat vrednic şi mântuitor lucru este să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu pururea şi în tot locul pentru că ne-a chemat la o nădejde vie în Cristos. Îl preamărim şi îi mulţumim că ne-a învrednicit să stăm înaintea sa şi să-i slujim. „Voi sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Domnul, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9, versetul la Evanghelie). Aceste cuvinte ale apostolului Petru sunt şi pentru comunitatea noastră. De fapt, noi toţi am fost botezaţi în moartea lui Cristos Isus: „am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă. Dar dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu el, ştiind că Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui… El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, dar acum este viu şi trăieşte pentru Dumnezeu”. Aşadar, să considerăm că suntem morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus! (cf. Rom 6,3-4.8-11, lectura a doua). Cu Cristos înviat putem umbla într-o viaţă nouă susţinuţi de făgăduinţa sa: „Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu mine pe tronul meu, aşa cum şi eu am învins şi stau cu Tatăl meu pe tronul lui” (Ap 3,21). Cum să trăim viaţa nouă în Cristos? Ce trebuie să facem ca să ajungem la ţinta vieţii? Astăzi lecturile liturgice vorbesc despre ospitalitate. Legea ospitalităţii era sfântă în lumea antică, dar Isus îi dă o valoare nouă. Nu este vorba doar de o regulă de bună educaţie, ci de manifestarea credinţei cu gesturi gratuite de primire, de solidaritate şi împărţire cu alţii. Trăirea Evangheliei modifică profund relaţiile între noi, punându-le într-o lumină nouă. Isus revendică o precedenţă absolută peste toţi şi toate. Nimic nu trebuie pus înaintea iubirii lui Cristos, nici chiar afectele cele mai scumpe şi fireşti, cum sunt cele familiale. Să ne lăsăm luminaţi şi instruiţi de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Primirea şi slujirea semenilor noştri sunt printre faptele cele mai relevante prin care putem dovedi că suntem fideli Evangheliei.

1. Nu uitaţi ospitalitatea
În Biblia şi la popoarele din antichitate ospitalitatea era sfântă. Primirea călătorilor era una dintre îndatoririle cele mai recomandate. În prima lectură liturgică (cf. 2Rg 4,8-11.14-16a,) se vorbeşte tocmai despre primirea de care s-a bucurat profetul Eliseu, când trecea printr-o localitate numită Şunem. Acolo era o femeie de vază care nu avea copii iar soţul ei era bătrân. Femeia a insistat ca profetul să mănânce în casa ei. Ulterior, ori de câte ori trecea, profetul se ducea să mănânce la ea. Atunci femeia i-a zis soţului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu! Să facem o cameră mică sus, pe terasă, şi să punem acolo pentru el un pat, o masă, un scaun şi un sfeşnic ca să stea acolo când va veni la noi!”. Remarcăm că femeia nu cere nimic la schimb, nici nu profită de influenţa pe care profetul o avea la regele acelui ţinut ca să obţină vreun favor. Când profetul întreabă ce ar putea face pentru ea ca răsplată, femeia răspunde cu simplitate: „Eu trăiesc liniştită cu poporul meu” (v.13). Atunci, profetul îi anunţă binecuvântarea lui Dumnezeu: „La anul, pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu”. Se vede din acest episod că ospitalitatea este plăcută Domnului şi atrage binecuvântare peste cei care o practică. Este un gest de ospitalitate generoasă, dezinteresată, fără interese tăinuite. Şi astăzi la popoarele mai sărace oaspetele este primit cu bucurie şi respect. În societatea înstărită, pretenţioasă şi sofisticată lucrurile stau altfel. Fără îndoială, unele forme de ospitalitate nu mai sunt necesare sau imposibil de practicat. Totuşi, dacă modalităţile de primire se pot schimba, spiritul de ospitalitate nu se schimbă. Când o comunitate trăieşte în spirit creştinesc, atunci ea devine creativă şi inventează noi forme de a-şi manifesta ospitalitatea. Avem între noi atâţia bătrâni, bolnavi, nevoiaşi, persoane singure, poate străini, imigraţi. Primindu-i pe aceştia, îl primim pe e Dumnezeu. Îndeamnă autorul Scrisorii către Evrei: „Dragostea faţă de fraţi să rămână statornică. Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii, fără a-şi da seama, i-au primit pe îngeri” (Evr 13,1-2). Şi Isus, în diverse ocazii, recomandă primirea semenilor.

2.  Primirea şi răsplata profetului
Evanghelia liturgică propune ultima parte a discursului misionar (cf. Mt 10,37-42). Evanghelistul Matei reuneşte într-un grupaj mai multe dintre recomandările lui Isus. Fragmentul conţine, între altele, două forme de primire. Prima este aceasta: „Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept” (v. 41). Aici nu este vorba atât de a găzdui un profet sau un om drept, ci de a primi cuvântul lor. Acest lucru nu este uşor, deoarece cuvântul profetului, cuvântul lui Isus este exigent. Evanghelia nu admite compromisuri şi cere alegeri clare. Adesea cuvântul lui Isus pare să aducă nu pace, ci dezbinare. Cuvântul lui Dumnezeu este ca o sabie cu două tăişuri: pătrunde şi divizează. De cele mai multe ori noi am vrea ca profeţii să ne ajute să ajustăm compromisurile noastre, justificând închiderile faţă de alţii. Dar, în această privinţă profetul este intolerant. Iată motivul pentru care a primi un profet este la fel de dificil ca a fi profet. Pe bună dreptate, Evanghelia spune că amândoi, profetul care o vesteşte şi cel care o primeşte, vor avea aceeaşi răsplată. Cât priveşte misionarii şi discipolii lui Isus este forate important ca ei să ştie că nu rămân niciodată singuri. Dacă sunt credincioşi misiunii lor, pot fi siguri că Isus se identifică cu ei (cu el sau cu ea). „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine  îl primeşte pe acela care m-a trimis” (v. 40).

3. Răsplata pentru un pahar cu apă
A doua formă de primire este aceasta: „Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata” (v. 42). Aici se află în prim plan ospitalitatea, ajutorul, serviciul. Nu se vorbeşte despre profeţi sau despre misionari, dar despre cei mici, săraci, nevoiaşi, străini, diferiţi de noi, oricine. Primirea lor, atenţia ce li se acordă, oricât de mică, este importantă pentru Isus, încât el nu ezită să stabilească această echivalenţă surprinzătoare: „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine  îl primeşte pe acela care m-a trimis” (v. 40). În felul acesta, orice dubiu se risipeşte. Primirea rămâne unul din gesturile cele mai importante pentru a măsura adevărata fidelitate faţă de Evanghelie a comunităţilor noastre creştine. Pentru a schimba lumea şi convieţuirea în societate nu sunt suficiente deciziile politice luate de cei mari, nici instrucţiunile date de episcopi adunaţi în sinoade. Este necesară o schimbare a inimii, o schimbare în viaţa individuală, în relaţiile personale şi comunitare, altminteri nu se schimbă nimic. De aceea, Isus acordă importanţă gesturilor mici de împărţire cu alţii: un pahar cu apă dat unui sărac!

4. Proiectul de viaţă creştină bazat pe dăruire
Primirea (ospitalitatea) profeţilor şi a celor mici face parte din miezul predicii lui Isus, încât Evanghelia reproduce acest anunţ în mai multe ocazii, doar cu mici variaţii: „Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi” (Mt 10,39; cf. Mc 8,35; Lc 9,24). Ce vrea să spună Isus cu acest paradox? Această frază programatică şi rezumativă cuprinde întregul proiect de viaţă creştină. Isus îi invită pe discipolii săi din orice timp să-şi programeze viaţa ca dăruire şi nu ca posesie: „Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine” (Mt 10,38). De trei ori găsim expresia: „nu este vrednic de mine”. Idealul este înalt. Discipolul este chemat să-l urmeze pe învăţătorul său până la capăt. Cine este îngrijorat să-şi păstreze viaţa, acela o pierde; cine o pune la dispoziţia altora în spirit de dăruire, acela o regăseşte. Dar atenţie! Nu trebuie să reducem aceste cuvinte evanghelice la simpla contrapunere între viaţa prezentă (pământească) şi viaţa viitoare (cerească), ca şi cum Isus ar fi spus: renunţaţi la viaţa prezentă şi la valorile ei şi veţi regăsi, după moarte, răsplata veşnică. Desigur, există o viaţă viitoare care se poate pierde sau regăsi. Însă, cuvintele lui Isus au în vedere un orizont mai vast.

5. Viaţă plină şi viaţă „goală”
Isus afirmă că viaţa întreagă, prezentă şi viitoare, materială şi spirituală, se posedă numai în dăruirea de sine. Isus nu porunceşte să renunţăm la viaţă, la „această” viaţă pentru a avea o alta, ci ne cere să schimbăm planul acestei vieţi; nu cere sacrificarea acestei vieţi, ci programarea şi trăirea ei în planul iubirii. Opoziţia este între planul omului şi planul lui Dumnezeu, între două moduri posibile de a trăi viaţa. Nu este în joc o viaţă în locul alteia, ci toată existenţa. Alegerea nu este între viaţa prezentă şi cea viitoare. Alegerea este între o viaţă plină şi una viaţă goală. Poţi trăi existenţa mizând pe posesie, pe avere, pe a avea cât mai mult, şi poţi trăi după felul de a gândi al discipolilor lui Isus străduindu-te să fi solidar cu semenii mai defavorizaţi sau în nevoie. Prima opţiune pare iniţial fascinantă dar succesul ei este doar aparent. În fond, conţine o negare a vieţii. Omul este creat pentru iubire, nu pentru egoism. În ciuda falimentului aparent, a doua opţiune conţine plinătatea vieţii. La acest punct se poate înţelege bine răspunsul dat de Isus la întrebarea lui Petru: "Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat, deci care va fi partea noastră?" (Mt 19,27). „Oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit („în această viaţă”: precizează evanghelistul Marcu) şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,29).

6. A nu pune nimic înaintea iubirii lui Cristos
Am spus deja că evanghelistul Matei reuneşte într-un grupaj mai multe dintre recomandările lui Isus făcute în împrejurări diferite. Le propune pentru a lumina situaţia dificilă în care se aflau creştinii proveniţi din iudaism în a doua jumătate a primului secol. Vrea să încurajeze comunitatea să persiste în vestirea Evangheliei către fraţii de acelaşi neam, în pofida dificultăţilor grave pe care le întâmpină. De fapt, după distrugerea Ierusalimului (anul 70 dC.), evreii încep să se reorganizeze în regiunile Siriei şi Galileii dar se înregistrează şi o creştere a conflictului dintre „Sinagogă” şi „Biserică”. Această tensiune devenea sursă de suferinţe şi persecuţii. În acest context se situează Evangheliea de azi. Isus spune: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37). Ce înseamnă această afirmaţie? Nu este o contradicţie? Iubirea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de tatăl şi mama lor este înscrisă în însăşi firea oamenilor şi este o poruncă divină. Oare Isus vrea să distrugă viaţa de familie? Desigur, nu. Într-o altă circumstanţă Isus insistă asupra păzirii poruncii a patra a lui Dumnezeu care cere copiilor să-şi iubească părinţii (cf. Mc 7,8-13; 10,17-19). Isus însuşi a ascultat de părinţi (cf. Lc 2,51). Iubind pe tatăl şi pe mama, copiii recunosc darul vieţii primit de la ei. Însă, toţi sunt copii şi toţi pot deveni părinţi. Iubindu-l şi urmându-l pe Isus, atât copiii cât şi părinţii sunt orientaţi către Acela de care depinde orice viaţă: viaţa în iubire și dăruire. Și Dumnezeu este iubire. Dragostea lui Dumnezeu s-a manifestat în Isus Cristos prin Duhul Sfânt care a fost turnat în inimile noastre la primirea tainei Botezului.

10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 iunie 2017) 

30/06/2017 11:25