Consideraţii omiletice al Duminica a XIV-a de peste an (A): Veniţi la mine!

(RV – 9 iulie 2017) E Ziua Domnului. Adunaţi în bisericile din oraşe şi sate celebrăm sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Încă de la început recunoaştem cu psalmistul biblic binefacerile lui Dumnezeu în viaţa noastră individuală, în familie şi în comunitatea noastră. Apoi orizontul privirii se lărgeşte şi cuprinde istoria lumii şi tot universul: „Ne amintim de bunătatea ta, Dumnezeule, în mijlocul templului tău. Ca şi numele tău, Dumnezeule, slava ta se întinde până la marginile pământului; dreapta ta este plină de dreptate” (cf. Ps 47/48,10-11). Astăzi, în răgazul duminical, Isus ne invită la şcoala sa: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” Evanghelia ne apropie de inima lui Isus, făcând să descoperim simţămintele sale cele mai intense. Sentimentul cel mai profund al Fiului faţă de Tatăl este recunoştinţa. Astăzi învăţăm de la Isus gratitudinea faţă de Dumnezeu Tatăl în orice moment al vieţii. Chiar evenimentele potrivnice şi insuccesele contribuie la manifestarea şi înţelegerea voinţei lui Dumnezeu. Să-i mulţumim, deci, Domnului Dumnezeului nostru prin Isus Cristos, căci vrednic şi mântuitor lucru este.

1. Rugăciunea filială a lui Isus
Într-adevăr, la sfânta Liturghie învăţăm să ne rugăm ca fii ai lui Dumnezeu după exemplul lui Isus Cristos. Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Fecioarei Maria a învăţat să se roage după inima sa omenească. El a învăţat aceasta de la Mama sa, care păstra toate "lucrurile mari" pe care i le-a făcut Cel Atotputernic şi se gândea la ele în inima ei. Isus învaţă să se roage cu cuvintele şi în ritmurile rugăciunii poporului său în sinagoga din Nazaret şi în cea din Cafarnaum. Dar rugăciunea lui ţâşneşte dintr-un izvor mult mai tainic, aşa cum lasă să se vadă încă de la vârsta de doisprezece ani. Când a fost găsit de către Iosif şi Maria în templul din Ierusalim, Isus le-a zis: "Nu ştiaţi că în cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu" (Lc 2, 49). Aici începe să se dezvăluie noutatea rugăciunii la plinirea timpurilor: rugăciunea filială, pe care Tatăl o aştepta din partea fiilor săi, este în sfârşit trăită de însuşi Fiul său Unul-născut, în natura lui umană, cu şi pentru oameni (cf. CBC 2599). În timpul activităţii publice Isus se roagă înainte de momentele hotărâtoare ale misiunii sale: înainte ca Tatăl să-i dea mărturie cu prilejul Botezului şi al Schimbării la faţă, precum şi înainte de a îndeplini prin pătimirea sa planul de iubire al Tatălui. El se roagă şi înainte de actele decisive care marchează începutul misiunii apostolilor săi: înainte de a-i alege şi de a-i chema pe cei Doisprezece, înainte ca Petru să-l mărturisească drept „Unsul lui Dumnezeu”, şi ca să nu scadă, în timp de ispită, credinţa căpeteniei apostolilor. Rugăciunea lui Isus înainte de faptele mântuitoare pe care Tatăl îi cere să le îndeplinească este o adeziune, umilă şi încrezătoare, a voinţei sale omeneşti la voinţa iubitoare a Tatălui (CBC 2600). În timpul vieţii publice, Isus se retrage adesea la o parte, în singurătate, pe munte, mai cu seamă noaptea, pentru a se ruga. El îi poartă cu sine pe oameni în rugăciunea sa, de vreme ce şi-a asumat pe deplin omenirea în Întrupare, şi îi oferă Tatălui, oferindu-se pe sine însuşi (cf. CBC 2602).

2. Perla cea mai preţioasă
În afară de rugăciunea „sacerdotală” a lui Isus (cf. In 17), evangheliştii au consemnat explicit alte două rugăciuni rostite de Isus în timpul vieţii sale publice. Amândouă încep cu o aducere de mulţumire. În prima rugăciune relatată de sfântul Ioan înainte de învierea lui Lazăr, aducerea de mulţumire precedă evenimentul: "Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat!" (cf. In 11,41-42), ceea ce înseamnă că Tatăl îi ascultă întotdeauna cererea; iar Isus adaugă îndată: "Iar eu ştiam că mă asculţi întotdeauna", ceea ce înseamnă că, din partea sa, Isus cere în mod statornic (cf. CBC 2604). Cea de-a doua este pericopa evanghelică propusă în Liturghia acestei duminici (cf. Mt 11,25-30). Acest text este considerat de biblişti ca fiind „perla cea mai preţioasă a Evangheliei după Matei” (Joseph Lagrange). S-a spus că este „o nestemată a Evangheliei după Ioan încrustată în textul lui Matei”. Stilul solemn, tonalitatea intensă şi bogăţia teologică apropie această „binecuvântare” de marea „rugăciune sacerdotală” care, în Evanghelia după Ioan, încheie testamentul dedicat de Isus discipolilor în ultima seară a vieţii sale pământeşti. Observăm că această minunată binecuvântare pe care o citim astăzi în Evanghelie este singura rugăciune a lui Isus relatată de primii trei evanghelişti (sinoptici). „Tatăl nostru” este, de fapt, rugăciunea învăţată de Isus pentru a fi folosită de ucenicii săi iar cele rostite în grădina Măslinilor şi pe Cruce sunt doar scurte invocaţii.

3. Text şi comentariu oficial: Isus aderă ca om la voinţa Tatălui
Reproducem textul (Mt 11, 25-30) nu doar pentru a-l avea înaintea ochilor, ci pentru că ascultarea Evangheliei are în sine o putere salutară tainică ce depăşeşte orice comentariu. Textul se articulează în trei strofe. Prima este o binecuvântare pentru aducere de mulţumire ce se înalţă de la pământ spre Dumnezeu, ca fumul de tămâie la jertfa de seară. A doua strofă este o declaraţie de cunoaştere a Tatălui pe care doar cei mici îl pot contempla. A treia strofă este o chemare adresată celor săraci, osteniţi şi împovăraţi, de a merge la El pentru a găsi pacea adevărată pe care lumea nu o poate da. „În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului (ἐξομολογοῦμαί σοι, πάτερ, κύριε τοῦ οὐρανοῦ καὶ τῆς γῆς – confiteor tibi, Pater, Domine coeli et terrae), pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta” (vv. 25-26). „Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (v. 27). „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară” (vv. 28-30). Iată, mai întâi explicaţiile esenţiale date de Catehismul Bisericii Catolice. În această rugăciune „Isus îl mărturiseşte pe Tatăl, îl recunoaşte şi îl binecuvântează pentru că a ascuns tainele Împărăţiei celor ce se cred învăţaţi şi le-a dezvăluit "celor mici", adică săracilor menţionaţi în Fericirile evanghelice. Tresăltarea lui Isus "Da, Tată!" îi destăinuieşte străfundul inimii, adeziunea lui la "bunul plac" al Tatălui. Avem aici un ecou la acel "Fie" al Mamei sale la zămislirea lui şi o anticipare a ceea ce va spune Tatălui în timpul agoniei: „Nu voia mea ci voia ta să se facă”. Toată rugăciunea lui Isus este în această aderare iubitoare a inimii sale omeneşti la "taina voinţei" Tatălui (cf. CBC 2603). Dintre toate rugăciunile lui Isus reproduse de evanghelişti, aceasta cea mai scurtă şi mai consistentă.

4. Rugăciune de recunoştinţă după un insucces
Isus îl binecuvântează pe Tatăl după ce a înregistrat un insucces pastoral în trei dintre oraşele cele mai înstărite de pe malul Lacului Tiberiade din Galileea. La început oraşele Corazin, Betsaida şi Cafarnaum s-au arătat interesate de predica lui Isus dar apoi l-au refuzat, dovedind o indiferenţă aproape totală faţă mulţimea semnelor minunate săvârşite de Isus. Incredibil! Să-l preamăreşti pe Dumnezeu după un eşec! Putem presupune că unii dintre ucenici ar fi dorit mai curând ca Isus să facă să cadă peste ele foc din cer şi să le mistuie. Contrar ucenicilor care se întrebau indignaţi „pentru ce s-a întâmplat asta?” sau „care este greşeala în strategia apostolică?”, Isus nu se tulbură dar îşi află seninătatea în rugăciune şi caută să-i liniştească şi pe ucenici recunoscând că Dumnezeu a dispus astfel: ”Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta”. Voinţa lui Dumnezeu se manifestă şi atunci când găsim uşi închise şi drumuri barate. Cauzele insuccesului pastoral pot fi diferite, dar ucenicul credincios vede toate cu ochii lui Dumnezeu. Dacă eşecurile pot duce la descurajare, reuşitele pot provoca beţia succesului. Isus recunoaşte că, dacă vestirea Împărăţiei este refuzată de unii, totuşi ea este acceptată de alţii. Nu este oare un succes important faptul că 12 bărbaţi au părăsit toate, ocupaţia de mai înainte şi chiar familiile lor, pentru a sta la şcoala lui şi a-l urma în stilul nou de viaţă conform împărăţiei lui Dumnezeu? Cei trufaşi şi suficienţi, înţelepţii potrivit trupului şi nu conform Duhului, au ochii stinşi de orgoliu şi egoism de aceea nu pot vedea în Isus decât un modest predicator itinerant, fiul unui meseriaş demn doar de ironie pentru veleităţile lui. De aceea, cuprins de un profund sentiment de gratitudine faţă de Tatăl care a făcut posibil acest succes în rândul celor mici, Isus înalţă o rugăciune filială de adeziune intensă la voinţa Tatălui: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta”.

5. Tatăl se face cunoscut celor mici
Rugăciunea lui Isus se schimbă într-un adevărat imn „magnificat” de laudă şi bucurie, de o extraordinară intensitate. După ce s-a adresat Tatălui în rugăciune, Isus dezvăluie ucenicilor secretul relaţiilor sale cu Tatăl şi precizează că ei pot ajunge la cunoaşterea Tatălui doar prin Fiul: „Toate mi-au fost date de către Tatăl meu; şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere” (v. 27). Nu este vorba de o cunoaştere rezultată în urma unor reflecţii teologice, nici din meditarea sfintelor Scripturi, ci dintr-o revelaţie pe care Dumnezeu Tatăl o face doar acelora care, renunţând la tot ceea ce au şi sunt, se fac „mici” în faţa lui, potrivit cuvintelor lui Isus: ”De nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Cei mici evocaţi aici de Isus corespund noţiunii ebraice „anawìm” referitoare la cei „săraci cu duhul”. Aceştia sunt cei care se încredinţează cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Ei inaugurează spiritualitatea creştină cunoscută cu numele de „copilărie spirituală”. Desigur, pe lângă anawìmii biblici, la rădăcina acestei spiritualităţi se află psalmul 130/131, psalmul copilăriei spirituale: „Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici nu privesc cu trufie; nu umblu după lucruri prea mari şi prea înalte pentru mine. Sufletul îmi este împăcat şi liniştit, ca un copil înţărcat la sânul mamei sale. Da, sufletul meu este în mine, ca un copil înţărcat în braţele mamei sale”. În acest sens, figura sfintei Tereza din Lisieux, Tereza a Pruncului Isus, este cvasi sinteza a mii şi mii de ucenici ai lui Cristos care au parcurs şi parcurg calea simplităţii şi încrederii filiale, cărora Tatăl le descoperă misterele Împărăţiei.

6. Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi
În fine, strofa a treia cuprinde chemarea: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!”. Invitaţia lui Isus se inspiră din diferite pasaje ale cărţii lui Ben Sirah (cf. cc. 24 şi 51) în care înţelepciunea personificată strigă: „Veniţi la mine, voi, ce mă doriţi şi săturaţi-vă de roadele mele, căci amintirea mea este mai dulce decât mierea şi moştenirea mea, mai dulce decât fagurele. Apropiaţi-vă de mine, neştiutorilor şi locuiţi în şcoala mea!...puneţi-vă grumazul în jug şi sufletul vostru să primească învăţătura”. Dar cine sunt osteniţii şi împovăraţii pe care îi invită Isus? Ştim bine că Palestina în care a trăit şi predicat Isus nu era o ţară liniştită. Ocupaţia romană, şi aviditatea mai marilor localnici au dus la crearea unei mase de dezmoşteniţi iar puţinii care aveau un petec de pământ sau un mic atelier, duceau o viaţă dificilă. Pe lângă aceşti „osteniţi” din pricina existenţei precare, erau apoi „cei împovăraţi”, deprimaţi din punct de vedere moral. Ca în orice perioadă în care este în curs o mare transformare istorică, mulţi se întrebau asupra valabilităţii vechilor tradiţii, inclusiv religioase, pe care se întemeiase până atunci viaţa naţiunii. În acest climat de incertitudini, de nesiguranţă, apăruseră diferite noi mişcări religioase care îşi propuneau să salveze vechea cultură. Aceasta constituise timp de secole sufletul naţiunii. Unele dintre mişcările apărute se distingeau prin profunzime spirituală, precum cea a fariseilor sprijinită de cărturari, şi cele ale botezătorilor şi esenienilor. Mai ales gruparea fariseilor era deosebit de activă şi urmărea să câştige cât mai mulţi prozeliţi. Dar poporul de rând, tras din toate părţile rămânea indecis, dacă nu chiar perplex.

7. Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima
Acesta este contextul în care poate fi ascultată invitaţia lui Isus: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară”. Fără îndoială, Evanghelia lui Isus cunoaşte exigenţele ei. Legea este un „jug” care poate rupe gâtul când este asumată cu uşurătate sau în mod silit, dar a cărui povară devine „uşoară” pentru cei care îl urmează pe Isus de bună voie, „ştiind în cine şi-au pus speranţa”. Şi astăzi, la fel ca pe timpul lui Isus, are loc una dintre schimbările cele mai răscolitoare şi decisive din istoria lumii, când mulţi oameni, nesatisfăcuţi de vechile credinţe pe care le consideră inadecvate noului curs istoric, adoptă forme de viaţă religioasă, vagi şi exotice, doar aparent creştine. „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale”. Cristos îl binecuvântează pe Tatăl pentru că a ţinut ascunse aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-a descoperit celor mici. Care sunt aceste lucruri? Sunt semnele pe care le făcea Isus pentru a fi recunoscut ca Fiul al lui Dumnezeu. Referindu-se la aceste semne, cu amărăciune în suflet Isus mustrase mai înainte cetăţile din nordul lacului Tiberiade: „Vai ţie Corazin, vai ţie Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir sau in Sidon minunile care s-au făcut la voi, de mult şi-ar fi pus haine de doliu şi cenuşă în semn de pocăinţă”. „Şi tu, Cafárnaum, oare vei fi înălţat până la cer? Până în iad te vei prăbuşi! Căci, dacă minunile care au fost făcute în tine ar fi fost făcute în Sodóma, ea ar fi rămas până în ziua de astăzi. De aceea vă spun: în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru pământul Sodómei decât pentru tine” (cf. Mt 11,20-24).

8. Să umblăm sub stăpânirea Duhului
Cristos a fost înţeles de oamenii simpli, de cei mici, adică de persoanele care nu au pe nimeni ca sprijin şi nu posedă nimic pe care să conteze. Se conturează astfel în lume împărăţia care este nu este din această lume. În această împărăţie intră cei care nu trăiesc sub stăpânirea trupului, ci a Duhului. Credem cu apostolul Paul că „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în noi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare prin Duhul său, care locuieşte în noi (cf. Rom 8,1). Aceasta este credinţa ce se înviorează continuu la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Suntem recunoscători sfântului Matei, că ne-a permis să intrăm în intimitatea inimii lui Isus prin minunata rugăciune: „Te preamăresc, Tată… Veniţi la mine… Luaţi asupra voastră jugul meu… Învăţaţi de la mine” (cf. Mt 11,27-30). Să ne însoţească în această săptămână cunoscuta invocaţie de repertoriu inspirată din Evanghelia zilei: Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta!

9. Te preamărim pe tine, Doamne, Dumnezeul şi regele nostru!
O, Dumnezeule, regele meu, vreau să te preamăresc şi să binecuvântez numele tău în veac şi pentru totdeauna! Te voi binecuvânta în toate zilele şi voi lăuda numele tău în veac şi pentru totdeauna. Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Să te laude pe tine, Doamne, toate lucrările tale şi credincioşii tăi să te binecuvânteze; să facă cunoscută gloria domniei tale şi să vorbească despre puterea ta! Domnul este fidel în toate cuvintele sale şi sfânt în toate lucrările sale. Domnul îi sprijină pe toţi cei care dau să cadă şi îi ridică pe toţi cei căzuţi” (Ps 144/145,1-2.8-11.13-14, Psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău, tu ai ridicat omenirea căzută. Te rugăm, dăruieşte-le credincioşilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberaţi din robia păcatului şi călăuzeşte-i la fericirea veşnică.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 7 iulie 2017)