2017-07-15 10:56:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XV-a de peste an (A): Sămânţă şi cuvânt


(RV - 16 iulie 2017) E Ziua Domnului, popas săptămânal de primenire corporală şi spirituală prin destinderea cuvenită a minţii şi a trupului. Asemenea creştinilor din primele veacuri simţim că nu putem trăi fără duminică. În răgazul duminical, gândul tainic al inimii ne poartă spre biserică pentru a lua parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în amintirea învierii lui Isus din morţi: „Cu inima curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, şi să privesc cu nesaţ chipul tău” (cf. Ps 16/17,15). Dumnezeu ne cheamă pentru a depune în inimile noastre sămânţa cuvântului său prin care ne arată calea adevărului. Isus, vocea Tatălui, face să răsune pentru noi cuvinte dătătoare de viaţă. El este lumina care face ca ochii noştri să vadă ceea ce este bun şi drept pe căile întortocheate ale istoriei. Ascultând cuvântul Domnului şi primind „pâinea vie coborâtă din cer”, devenim mai conştienţi că facem parte din poporul lui Dumnezeu în peregrinare care "înaintează pe calea strâmtă a Crucii" spre ospăţul Împărăţiei (cf. CBC 1344). Astăzi textele liturgice vorbesc despre cuvântul lui Dumnezeu. E duminica Semănătorului. Ca de obicei, prima lectură (cf. Is 55,10-11) pregăteşte înţelegerea Evangheliei (cf. Mt 13,1-23). Astfel, profetul Isaia compară cuvântul lui Dumnezeu cu ploaia şi zăpada. Aşa vorbeşte Domnul: „Aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, să încolţească şi să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis”. În Evanghelia zilei Isus compară cuvântul lui Dumnezeu cu sămânţa aruncată de semănător în ogorul său. Evanghelistul Matei povesteşte că în ziua aceea, ieşind Isus din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. Iese din oraşul Cafarnaum şi se duce pe malul lacului Genezaret. Iese din casă asemenea omului care merge la semănat. S-a adunat lângă el o mulţime atât de mare încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole. Barca devine catedra de la care Isus vesteşte Evanghelia împărăţiei ce trebuie să ajungă dincolo de mare la neamurile păgâne: „Iată, semănătorul a ieşit să semene! Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Venind păsările cerului, au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc; iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii, crescând, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!” (cf. Mt 13,1-9, forma scurtă). Ploaia care dă rodnicie pământului şi sămânţa ce încolţeşte de la sine reprezintă lucrarea lui Dumnezeu. Dar este nevoie şi de aportul omului care pregăteşte terenul unei inimi disponibile, aptă să primească ploaia şi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu. Să parcurgem textele pe larg în ordina propunerii lor liturgice.

1. Cuvântul Domnului ca ploaia şi zăpada
Trei sunt aspectele cuvântului lui Dumnezeu puse în lumină de profetul Isaia. În parabola ploii şi a zăpezii. Sugestiva comparaţie luată din natură vrea să ilustreze eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu în istorie. Dar ce vrea să spună expresia „cuvântul lui Dumnezeu”? Biblia atribuie termenului „cuvânt” un înţeles mai amplu decât cel actual. Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar un simplu mijloc pentru a face cunoscut ceva. Este o forţă creatoare încă de la început; este o promisiune ce tinde să se împlinească. Cuvântul lui Dumnezeu este creator, este o forţă vitală şi un program de viaţă ce conduce istoria. Poporul lui Israel trebuie să ştie că acest cuvânt nu încetează niciodată, produce întotdeauna ceea ce şi-a propus şi este izvor de speranţă ce deschide mereu noi perspective. Al doilea aspect: cuvântul lui Dumnezeu este suveran şi misterios, căci vine de sus, nu de la profet sau de la om. Eficacitatea sa este garantată, însă căile pe care le parcurge sunt adesea de neînţeles pentru noi: „Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55, 9). Şi al treilea aspect deloc neglijabil: „Să-şi părăsească nelegiuitul calea sa şi păcătosul, gândurile sale! Să se întoarcă la Domnul şi el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare” (Is 55,7). Cuvântul lui Dumnezeu este eficace, obţine ce şi-a propus precum ploaia şi zăpada care cad din cer. Totuşi e nevoie ca omul să se convertească, să-şi schimbe mentalitatea şi să se întoarcă la Domnul său. Numai în felul acesta cuvântul lui Dumnezeu rămâne cuvânt de mântuire, altminteri rămâne în continuare eficace, dar se preschimbă în cuvânt de judecată. Reţinem din acest scurt text profetic încrederea de neclintit în cuvântul Domnului şi totodată voinţa de întoarcere la Dumnezeu.  Este un mesaj de speranţă şi de angajare, dar mai ales de mângâiere adresat unor oameni descurajaţi. Profetul Isaia se adresa compatrioţilor evrei aflaţi în exilul babilonian. Acolo riscau să-şi piardă încrederea în eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu; erau tentaţi să se lase fascinaţi de religiile străine sub pretextul că Dumnezeu tace şi nu-şi împlineşte promisiunile. Isaia răspunde că Dumnezeu este credincios şi îşi ţine cuvântul, dar modul de a-l împlini este diferit de planurile noastre.

2. Dumnezeu, „agricultorul suprem”
Minunatei pagini din profetul Isaia îi răspundem cu a doua parte a psalmului 65/66, 10-14. Acest psalm biblic este o frumoasă compoziţie cromatică şi teologică cu două tonalităţi diferite, una istorică iar alta cosmică. Cuvântul Domnului din partea istorică inspiră speranţa iertării. În partea de tonalitate cosmică, ploaia de primăvară este o dovadă a fidelităţii lui Dumnezeu faţă de natură. În pitoreasca scenă finală Dumnezeu devine cvasi agricultorul suprem care irighează câmpiile umblând pe norii cerului cu carul apelor. Pregăteşte pământul în cele mai mici lucrări: îi udă brazdele şi îi sfărâmă bulgării. Lucrarea divină descrisă prin şapte verbe îmbracă natura cu un minunat „veşmânt” şi o împodobeşte cu o „coroană de flori” ca în ritualul unei cununii. Colinele „se încing” metaforic cu o centură de veselie, spus la modul concret, de vii şi livezi. Pajiştile se îmbracă cu o mantie multicoloră făcută din verdele ierbii şi albul turmelor. Văile îmbracă mantia aurie a holdelor de grâu. Toate, ca într-un cortegiu folcloric de veselie cu oameni în straie de sărbătoare, se îndreaptă spre Creatorul lor, cântând, dansând şi preamărind. Toate strigă de bucurie şi cântă. Ca în Ziua Domnului. Cântă psalmistul: „Tu vizitezi pământul, tu îi potoleşti setea cu îmbelşugare; tu îl copleşeşti cu bogăţii. Râul lui Dumnezeu este plin cu apă. Tu faci să crească grâul pentru oameni. Astfel, pregăteşti pământul: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl înmoi cu ploaie şi răsadurile i le binecuvântezi. Încununezi tot anul cu bunătăţile tale: pe urmele tale curge belşugul. Se ivesc păşuni în pustiu, colinele sunt încinse cu veselie. Păşunile se înveşmântă cu turme, văile se îmbracă cu grâne; toate strigă de bucurie şi cântă” (Ps 64/65,10-14). Doamne, binecuvântează pământul ca să aducă roade bogate! (cf. Lc 8,8a).  Este strigătul credinţei în Dumnezeu care cu pronia sa păstrează armonia cosmică. Toate le binecuvântează.

3. Creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri
Lectura a doua luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani aduce în atenţie o temă actuală, cea despre ecologie şi salvgardarea naturii. În planul lui Dumnezeu omul şi întreaga creaţie sunt asociate în durere ca rod al păcatului, dar şi în răscumpărarea de păcat înfăptuită de Dumnezeu prin misterul pascal al morţii şi învierii lui Isus Cristos. „Fraţilor, eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela. Într-adevăr, creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu. Căci creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care a supus-o, cu speranţa că şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu. De fapt, noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru” (Rom 8,18-23). Acest text renumit vorbeşte despre o solidaritate în bine şi în rău, în libertate şi în sclavie, între om şi creaţie. Împreună gem, împreună aşteaptă. Însă, dacă geamătul omului este rod a coruperii libertăţii sale, cel al creaţiei este o participare la destinul omului. Apostolul Paul nu consideră cosmosul în maniera lumii greceşti, adică static în fixitatea sa, ca ceva perfect şi armonios încă de la început. Potrivit filozofilor stoici, orice minimă alterare ar fi compromis armonia prestabilită. Apostolul vede cosmosul în forma sa dinamică, în efortul său de a tinde la o armonie şi la o ordine superioară. Cosmosul este antrenat de către om în căderea în păcat, şi tot de către om poate fi antrenat în ridicarea din sclavie. Cuvântul Domnului ne învaţă că trebuie să respectăm creaţia nu doar din interese egoiste pentru a nu ne dăuna nouă înşine, ci pentru că nu este a noastră. Între om şi creaţie există mai degrabă un raport de solidaritate şi de fraternitate şi nu de dominaţie.

4. Evanghelia: „vestea cea bună”
Ne-am apropiat astfel de Evanghelia zilei. Cuvântul "evanghelie" este de origine greacă şi înseamnă literal veste bună. În sens strict, vestea bună propriu-zisă este cea pe care evanghelistul Luca a condensat-o în cuvintele îngerilor adresate păstorilor în noaptea sfântă la Betleem: „Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Prin extensie, „vestea bună” înseamnă întreaga învăţătura creştină: ”Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Această veste bună se referă la viaţa şi predica lui Isus Cristos, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu făcut om. Sunt numite „evanghelii” fiecare din cele patru scrieri în care au fost relatate pentru prima dată învăţătura şi faptele lui Isus.

5. Isus vorbeşte în parabole
Capitolul 13 al evangheliei după Matei cuprinde o serie de şapte pilde rostite de Isus, numite parabolele Împărăţiei. Acestea sunt: parabola semănătorului, parabola neghinei, parabola grăuntelui de muştar şi a plămadei, parabola comorii şi a perlei, şi în fine, parabola năvodului. Unele din ele sunt explicate de Isus la cererea apostolilor sau spontan. Parabola este un gen literar folosit mult în Biblie, în literatura rabinică şi în textele sacre din toate religiile antice pentru a transmite prin imagini sugestive învăţături înalte ce nu pot fi explicate în mod direct. Vorbirea în pilde pentru publicul larg şi explicaţiile date în privat ucenicilor constituie un stil de comunicare folosit de Isus ca linie generală de învăţătură. Parabolele lui Isus, criptice în aparenţă, sunt ca un produs distilat de mare înţelepciune. Pentru a le înţelege, e nevoie de o dispoziţie specială a inimii: dispoziţia de a asculta cu inima. De aceea, în textul paralel din evanghelia după Luca, Isus avertizează: "Luaţi seama cum ascultaţi" (Lc 8,18).

6. Astăzi, parabola semănătorului
Parabola semănătorului (cf. Mt 13,1-23) este structurată în trei părţi. În prima parte, semănătorul lucrează de zor, dar sămânţa aruncată cade în locuri diferite de aceea şi soarta ei este diferită. O parte a căzut de-a lungul drumului şi au mâncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe loc pietros, a răsărit repede iar când a dat soarele s-a vestejit, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini care, crescând, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Şi Isus încheie: „Cine are urechi, să asculte!”.Urmează a doua parte (cf. Mt 13,10-17) în care discipolii nedumeriţi îl întreabă pe Isus de ce vorbeşte mulţimii în parabole. Domnul le răspunde că lor „le-a fost dat să cunoască misterele împărăţiei cerurilor”, iar poporului nu i-a fost dat datorită inimii insensibile. De aceea, ucenicii trebuie să se considere fericiţi întrucât ei pot vedea şi auzi ceea ce mulţi profeţi şi drepţi de demult au dorit să vadă  şi n-au văzut şi să audă şi n-au auzit. În fine, în a treia parte (cf. Mt 13, 18-23) Isus ia iniţiativa şi explică parabola semănătorului, arătând cine sunt identificaţi în cele patru tipuri de teren.

7. Patru tipuri de teren
Primul: „Oricine ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului”. Al doilea: „Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează”. Al treilea: „Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi şi pofta amăgitoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod”. Al patrulea: „Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege. Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”. Această explicaţie dată de Isus poate fi şi prima predică despre parabola semănătorului care circula în comunitatea primilor creştini. 

8. Cine este semănătorul?
Să privim celebra pânză „Semănătorul” (1888) a pictorului flamand Vincent van Gogh. Scena se desfăşoară, probabil, la asfinţit de soare, semn că semănătorul a lucrat toată ziua, de dimineaţă până seara. De fapt, Evanghelia zilei (Mt 13,1-23) începe astfel: „În ziua aceea, ieşind Isus din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. S-a adunat lângă el o mulţime atât de mare încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole: „Iată, semănătorul a ieşit să semene!” În finalul aceluiaşi capitol, Matei 13, 51-51, Isus i-a întrebat pe ucenici dacă au înţeles toate (cele şapte parabole), iar ei au răspuns că da şi evanghelistul conclude: „Când a terminat  Isus parabolele acestea (şapte), a plecat de acolo”. Deci, neobositul semănător care trudeşte de dimineaţă până termină de semănat este Isus. Iese din casă şi se aşează pe malul mării. A ieşit de la Dumnezeu Tatăl, din sânul fecioarei Maria, din mica localitate Nazaret şi a venit în lume să predice că s-a apropiat împărăţia cerurilor. Fiul lui Dumnezeu lucrează cât timp Tatăl său lucrează. În această parabolă Isus se prezintă pe sine, să spunem, în „meseria” oficială.

9. Din roadele semănătorului
S-a spus că la masa parabolei este loc pentru fiecare. Înţelegem că parabola semănătorului admite diferite niveluri de lectură. Evidenţiem optimismul şi dărnicia semănătorului care speră să obţină rezultate optime la recoltat. Tot ceea ce cade în pământ bun aduce rod. Ştim că în toate „incrementum dat Deus”, creşterea o dă Dumnezeu (cf. 1Cor 3,6). Vorbind despre roadele cuvântului lui Dumnezeu în inimile noastre, avem în vedere în primul rând ceea ce Dumnezeu însuşi vrea să înfăptuiască în noi. Primind cuvântul lui Dumnezeu în inimi deschise şi disponibile devenim tot mai mult fii ai lui Dumnezeu, tot mai asemenea Fiului său iubit şi părtaşi la viaţa sa nepieritoare. De aceea, rămâne avertismentul lui Isus: „Aveţi grijă cum ascultaţi!” Acesta este valabil mai ales pentru cine se crede de partea justă. Unii ascultă superficial cuvântul şi nu-l primesc; unii îl primesc repede dar nu sunt statornici şi pierd totul; unii se lasă dominaţi de preocupările şi ademenirile lumii. Dumnezeu nu ne constrânge să credem în El, dar ne atrage la sine prin forţa adevărului şi a bunătăţii Fiului său întrupat: iubirea, de fapt, respectă întotdeauna libertatea. Însă, omul se poate opune planului lui Dumnezeu, poate împiedica realizarea în sine şi în cei din jur a împărăţiei lui Dumnezeu. Inima omului se poate împietri, poate deveni teren de luptă între iubiri opuse, între idoli care, după ce s-au războit să pună stăpânire pe ea, o lasă pustie. Este adevărat că Dumnezeu nu încetează să semene cuvântul în inimi, să ne atragă la sine prin bunătatea, frumuseţea şi adevărul său. Pe de altă parte, această "relaţie intimă şi vitală care îl uneşte pe om cu Dumnezeu" poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu şi fuge dinaintea chemării Lui (CBC 29)

10. Rugăciunea Bisericii
Aşa cum Domnul binecuvântează pământul cu ploaia binefăcătoare, la fel Cuvântul său ne schimbă inimile cu Duhul iubirii sale. „Dumnezeule, tu le arăţi celor rătăciţi lumina adevărului, ca să se poată întoarce pe calea ta; dă-le tuturor acelora care poartă numele de creştin tăria de a înlătura tot ceea ce se împotriveşte acestui nume şi de a îndeplini ceea ce îi corespunde”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 iulie 2017)








All the contents on this site are copyrighted ©.