(RV - 23 iulie 2017) E Ziua Domnului. În sărbătoarea săptămânală a Paştelui ne adunăm în jurul altarului pentru a celebra sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Nu ştim să ne rugăm aşa cum se cuvine, dar avem garanţia apostolului că „Duhul însuşi vine în ajutorul slăbiciunii noastre” şi prin lucrarea sa tainică „intervine pentru noi cu suspine negrăite” (cf. Rom 8,26, lectura a doua): „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,6.8 Ant la intrare). Să-i aducem lui Dumnezeu ofranda buzelor şi a inimii noastre unită cu jertfa de laudă şi de mulţumire a întregii Biserici.
1. Împărăţia lui Dumnezeu: Isus seamănă duminica
Liturghia acestei duminici propune în continuare lectura capitolului 13 al Evangheliei
după sfântul Matei despre parabolele împărăţiei. Acestea sunt povestiri în imagini
având ca fir călăuzitor „împărăţia lui Dumnezeu” sau „împărăţia cerurilor”. care ocupă
un loc central în predica lui Isus. Ştim că, după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat
în închisoare, Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi
spunând: ''Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă
şi credeţi în Evanghelie'' (Mc 1,15). Împărăţia cerurilor este planul de pace şi armonie,
de eliberare şi mântuire pe care Dumnezeu îl dezvăluie şi îl realizează în istorie
prin Fiul său Isus Cristos. Vestită în primul rând fiilor lui Israel, împărăţia mesianică
este destinată oamenilor din toate timpurile şi din toate neamurile. Ea se realizează
în noi cu condiţia să ascultăm şi să primim cuvântul lui Dumnezeu ca pe o sămânţă
ce cade în teren bun şi aduce roade în răbdare şi smerenie la timpul potrivit. Biserica
întemeiată de Isus Cristos pe sfinţii apostoli "constituie pe pământ sămânţa şi începutul
împărăţiei" lui Dumnezeu” (cf. CBC 541). Cei chemaţi să intre în ea se străduiesc
continuu să facă voia sfântă a lui Dumnezeu după exemplul lui Isus Cristos. Întrucât
împărăţia lui Dumnezeu este un plan de viaţă fericită oferit tuturor oamenilor, atât
intrarea cât şi ieşirea este liberă. De aceea, împărăţia cerurilor se prezintă în
istorie ca un mare câmp în care se dezvoltă pe acelaşi brazde grâu şi neghină, bine
şi rău, adevăr şi minciună, lumină şi întuneric.
2. Trei parabole: bobul de grâu, grăuntele de muştar şi plămada
În Evanghelia liturgică Isus ilustrează „împărăţia cerurilor” prin trei parabole
(cf. Mt 13,24-43). Parabola principală este cea a grâului şi neghinei: „Împărăţia
cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar pe când
oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat” (Mt
13,24-25). Apoi, Isus povesteşte alte două mici parabole paralele: „Împărăţia cerurilor
este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul
său” (Mt 13,31). „Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia
şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul” (Mt 13, 33). Avem aici
trei scene de viaţa cotidiană cu imagini vegetale din natură. Isus compară împărăţia
cerurilor cu un grăunte de muştar. Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă,
crescând, este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările
cerului şi locuiesc între ramurile lui. În fine, compară împărăţia cerurilor cu plămada
pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul.
Să notăm contrastul. Pe de o parte, avem ceva minuscul, sămânţa de muştar, câteva
grame de plămadă, bobul de grâu dar şi sămânţa de neghină. Pe de altă parte, aceste
realităţi nesemnificative conţin energii ascunse ce acţionează din interior şi fac
să crească totul în mod surprinzător, lăsând să izbucnească viaţa. Grăuntele de muştar,
plămada, bobul de grâu sunt ca o promisiune pentru viitorul împărăţiei lui Dumnezeu.
Începuturile ei nu bat la ochi, trec neobservate, sunt neglijabile şi aproape invizibile,
însă, la timpul potrivit ea se extinde până la marginile pământului. Realizarea ei
este încredinţată unui „păstor”, adică lui Isus din Nazaret care a fost contestat
şi ucis. Continuarea ei este încredinţată şi unei „mici turme” reprezentate de grupul
discipolilor care sunt plini de slăbiciuni şi curând persecutaţi. Creşterea împărăţiei
are loc într-o luptă dramatică asemenea unei morţi: „Dacă bobul de grâu, care cade
în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). De
fapt, pe câmpul istoriei se confruntă grâul şi zizania (neghina), Stăpânul şi Duşmanul.
Se încleştează cu înverşunare aplicând două metode de recoltare, cea violentă a dezrădăcinării
imediate şi cea a selectării răbdătoare şi pline de îngăduinţă. Însă, în pofida împotrivirilor,
Dumnezeu are forţa de a revoluţiona istoria şi a o conduce la lumina împărăţiei sale.
3. Parabola grâului şi a neghinei
Creşterea lentă şi contrastată a împărăţiei lui Dumnezeu devine o lecţie pentru toţi
cei care cred în Cristos. Ca discipoli ai lui Cristos avem nevoie de răbdarea şi de
înţelepciunea calmă a lui Dumnezeu. Trebuie să ştim să aşteptăm şi să împărtăşim răbdarea
sa. Asta reiese din parabola principală povestită astăzi de Isus: „Împărăţia cerurilor
se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar pe când oamenii
dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat” (Mt 13,24-25).
Neghina când e mică se confundă cu grâul, deoarece plantele verzi sunt foarte asemănătoare.
Deci neghina a crescut neobservată, amestecată prin grâu. Servitorii voiau să meargă
să o smulgă imediat. Dar stăpânul nu a fost de acord şi i-a oprit. Lasă ca grâul şi
neghina să crească împreună. Abia la recoltat va avea loc separarea: neghina va fi
strânsă şi aruncată în foc, iar grâul va fi depus în hambare. În parabola grâului
şi a neghinei (Mt 13,24-30), Isus atrage atenţia că, după semănatul făcut de stăpân,
„în timp ce toţi dormeau” a intervenit „duşmanul său”, care a semănat iarba cea rea,
neghina. În explicaţia pe care o da parabolei, Isus spune că ogorul sau câmpul este
lumea, că în ea trăiesc alături unii de alţii „fiii împărăţiei şi fiii celui rău”.
Unii ar vrea să smulgă imediat neghina. Sunt cei nerăbdători care se cred drepţi şi
vor stârpirea violentă şi fără nicio întârziere a celor răi. Dumnezeu nu e de această
părere.
4. Vrei să mergem ca să smulgem neghina?
Când servitorii l-au întrebat dacă pot merge să smulgă neghina, stăpânul le-a răspuns:
„Nu, ca nu cumva, smulgând neghina să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească
împreună până la seceriş!” Avem aici o lecţie importantă şi indispensabilă pentru
discipolii lui Isus din orice timp. Dacă profetul Ilie şi Ioan Botezătorul voiau să
ardă imediat neghina şi pleava, să pună mâna pe secure şi să taie cât mai repede smochinul
neroditor, Isus învaţă îngăduinţa şi răbdarea. Extirpând neghina, s-ar putea dăuna
grâului. Aşa se întâmplă şi între oameni. Dorinţa de a extirpa răul în alţii este
riscantă, căci poate genera fanatism şi intoleranţă. Şi apoi, în ceea ce ne priveşte,
nu ştim cu certitudine care om este grâu bun şi care neghină. În privinţa datoriei
autorităţilor civile sau religioase de a sancţiona răul pentru tutelarea binelui comun,
ca orice parabolă şi cea a grâului şi a neghinei îşi are limitele ei. Isus nu vrea
să înveţe că autorităţile civile sau religioase trebuie să tolereze răul până la sfârşitul
lumii. Interpretarea sănătoasă a Scripturii cere ca textele sacre să fie corelate
între ele pentru a se lumina reciproc. Oricum, sfântul Augustin, comentând această
parabolă, observă că „mulţi sunt mai întâi neghină şi apoi devin grâu bun” şi adaugă:
„dacă aceştia nu ar fi suportaţi cu răbdare, când sunt răi, ei nu ar ajunge la schimbarea
demnă de laudă” (Quaest. septend. in Ev. sec. Matth., 12,4: PL 35, 1371). De fapt,
Isus s-a făcut „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”, a vorbit şi a stat la masă
cu ei aşa cum făcea cu persoanele cinstite şi credincioase. Isus speră până în ultima
clipă să poată fi pentru noi mai degrabă medic decât judecător.
5. Dar eu ce sunt, grâu sau neghină?
La întrebarea cum să ne comportăm în faţa răului, răspundem întrebându-ne la modul
personal: Ce este în mine? Cum să mă comport cu mine însumi? Ce se află în inima mea?
Grâu sau neghină, şi în ce măsură? În momentele de răgaz, când reflectăm asupra acestor
întrebări, de obicei mărturisim: „În mine este mai mult neghină decât grâu” şi ne
considerăm neprezentabili în ochii lui Dumnezeu. Din această dezolare sufletească
se naşte o mare parte din inerţia noastră religioasă. Nu trebuie să lunecăm pe panta
pesimismului. Istoria este în ansamblul ei ca un nor negru. Şi aşa poate fi şi viaţa
noastră. Dar acest nor negru este străbătut de privirea iubitoare a lui Dumnezeu ca
de o rază de soare. Domnul priveşte la grâul nostru bun, chiar dacă nu este mult.
Ca păcătoşi avem nevoie de iertare, dar Dumnezeu este Tată iubitor şi de infinită
milostivire. De vom crede asta, vom fi în stare să avem o nemărginită răbdare faţă
de alţii. Nu vom fi atât de intransigenţi cu ei. Vom constata că şi ei sunt nori negri
pe care Dumnezeu caută să-i străbată cu raza de lumină a milostivirii sale. Dacă vrem,
am putea deveni pentru ei adevărate oglinzi care reflectă bunătatea şi îngăduinţa
lui Dumnezeu ca o rază de lumină binefăcătoare.
6. Dumnezeu îngăduitor faţă de toţi
Trăind în oraşul Alexandria din Egipt, în a doua jumătate a secolului 2 înainte de
Cristos şi vrând să rămână credincioşi tradiţiei lor, mulţi evrei se întrebau pentru
ce Dumnezeu nu loveşte lumea idolatră sau păgână. Autorul cărţii Înţelepciunii - din
care este luată astăzi prima lectură - pune în evidenţă răbdarea lui Dumnezeu care
se comportă acum aşa cum s-a comportat cu ei în trecut. Îngăduinţă nu înseamnă lipsă
de judecată, ci judecată în vederea convertirii: o judecată răbdătoare, deci graduală
treptată. Bucuria lui Dumnezeu nu stă în a pedepsi, ci în a converti pentru îi iubeşte
pe toţi, chiar pe cel care greşeşte. Aici se află rădăcina îngăduinţei. Şi ştim că
Isus va merge în căutarea oii pierdute: „Nu este alt Dumnezeu în afară de tine, care
te îngrijeşti de toţi ca să arăţi că nu ai judecat în mod nedrept. Puterea ta este
începutul dreptăţii şi, fiind stăpânitor peste toate, te face să fii indulgent cu
toţi. Îţi arăţi puterea faţă de cel care nu crede în desăvârşirea puterii şi-i dojeneşti
pe cei care cunosc cutezanţa. Tu eşti stăpânitorul puterii, ne judeci cu blândeţe
şi ne guvernezi cu multă îngăduinţă, căci puterea este aproape de tine oricând ai
vrea. L-ai învăţat pe poporul tău, prin astfel de lucrări, că cel drept trebuie să
fie iubitor de oameni şi-i faci pe fiii tăi să spere că le dai convertire de păcate”
(Înţ 12,13.16-19). Şi psalmul 85/86, ca răspuns la prima lectură, confirmă aceasta:
„Tu, Doamne, eşti bun şi iertător, plin de îndurare faţă de cei care te cheamă. Pleacă-ţi
urechea, Doamne, la rugăciunea mea; ia aminte la glasul cererii mele!... Tu, Doamne,
eşti Dumnezeu îndurător şi îngăduitor, încet la mânie şi plin de milostivire şi adevăr.
Priveşte-mă şi fie-ţi milă de mine; dă slujitorului tău puterea ta şi mântuieşte-l
pe fiul slujitoarei tale!” (vv. 5-6.15-16). Deci, dacă suntem fii ai unui Tată atât
de mare şi bun, să căutăm să ne asemănăm Lui! Acesta este scopul pe care Isus şi l-a
propus prin predica sa. De fapt, spunea celor care îl ascultau: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi
precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48).
7. Rugăciunea Bisericii
Priveşte cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor
darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie
cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 21 iulie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |