(RV – 30 iulie 2017) E Ziua Domnului. „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici, misterele împărăţiei tale” (cf. Mt 11,25). Este a treia duminică din luna iulie, când la sfânta Liturghie ascultăm această rugăciune filială rostită de Isus. Este a treia duminică în care Isus ne vorbeşte despre „Împărăţia cerurilor” folosindu-se de parabole. Isus îl mărturiseşte pe Tatăl, îl recunoaşte şi îl binecuvântează pentru că a ascuns tainele acestei împărăţii celor care se cred înţelepţi şi pricepuţi şi le-a dezvăluit "celor mici", adică săracilor potrivit fericirilor evanghelice. Astăzi ne sunt propuse ultimele trei parabole din seria celor şapte cuprinse în capitolul 13 al Evangheliei după sfântul Matei (cf. Mt 13,44-52). Parabolele sunt asemănări cu lucruri cunoscute ce îndreaptă gândul spre realităţile lui Dumnezeu. Toate încep cu expresia: „Împărăţia cerurilor este asemenea”, sau „împărăţia cerurilor se aseamănă cu” ceva uşor de înţeles. Asemănările îngăduie să intuim că împărăţia cerurilor nu este un lucru abstract, dar este ceva concret ce trebuie căutat în realitatea pe care o trăim. Isus ne invită să descoperim, să înţelegem şi să ne uimim de darul surprinzător al vieţii şi de frumuseţea tainică în care suntem cufundaţi. Ne cheamă la o înălţare a minţii pentru a-l vedea pe Dumnezeu în istoria lucrurilor din jur, a-l descoperi în fragilitatea oamenilor şi a gusta iubirea sa prezentă chiar sub un cumul de ruine. Acesta este drumul propus de Isus celor chemaţi să devină fii ai lui Dumnezeu. De fapt, „toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui. Căci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi; pe cei pe care de mai înainte i-a rânduit, i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a şi justificat; pe cei pe care i-a justificat, pe aceştia i-a şi glorificat” (cf. Rom 8,28-30, lectura a doua). În acest sens, împărăţia cerurilor este iniţiativa iubirii milostive a lui Dumnezeu. Ea s-a manifestat în lumea noastră mărginită şi efemeră a cărei înfăţişare trece ca iarba câmpului. Taina „ascunsă de la întemeierea lumii” s-a arătat în Isus care a îndurat drama Crucii în carnea sa omenească, dar a biruit boldul morţii prin învierea sa glorioasă. Parabolele împărăţiei dezvăluie acest dar imens pe care Dumnezeu îl pune la dispoziţia noastră prin Fiul iubirii sale. Ele întreţin speranţa învierii noastre cu Cristos în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. În acel timp Isus a spus aceste trei parabole (cf. Mt 13,44-52) la care medităm astăzi în sărbătoarea săptămânală a Paştelui.
1. Comoara ascunsă într-un ogor şi găsită întâmplător
„Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o,
o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela”
(v. 44). Comoara nu a fost căutată, ci este găsită întâmplător. Descoperirea comorii
împărăţiei lui Dumnezeu este absolut o surpriză. Găsită într-un ogor, omul nu o ia
cu el imediat. Pentru ce? Legea spune că tot ce se află într-un teren aparţine proprietarului,
de aceea omul acela, probabil un zilier sau un arendaş, ascunde din nou comoara găsită.
Împărăţia cerurilor nu poate fi sustrasă pe ascuns şi pusă într-un alt loc. Doar împărăţiile
lumeşti pot fi cucerite, uzurpate, ţinute cu forţa prin subterfugii, conspiraţii şi
compromisuri. Însă omul profită de ocazie, merge, vinde tot ce are şi cumpără terenul
pentru a avea comoara ascunsă în el. Cumpără terenul de dragul comorii. Comoara este
ţinută ascunsă în ogor, este păzită în ogor, face parte din ogor. Împărăţia lui Dumnezeu
nu este înafara istoriei şi a vieţii, ci este ascunsă în realitatea vieţii de toate
zilele. Dumnezeu însuşi se ascunde, nu se impune cu forţa, ci se lasă găsit chiar
de cei care nu îl caută. Cumpărându-l, vom privi ogorul cu ochi noi, pentru că ştim
că ascunde o comoară. Acum discipolul care pentru a-l urma pe Isus şi-a dezlipit inima
de tot ceea ce însemnă pentru el siguranţa vieţii, priveşte lumea cu alţi ochi. Vede
împărăţia cerurilor ca o comoară ascunsă în ogorul acestei lumi. Să profităm de ocazie!
Nici un sacrificiu nu este prea mare în schimbul acestei comori. Să ne amintim de
îndemnul lui Isus: „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică,
unde hoţii nu le sapă şi nu le fură” (Mt 6,20).
2. Mărgăritarul de mare valoare căutat
„La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare frumoase.
Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi îl cumpără”
(vv. 45-46). Această parabolă pare să fie egală cu prima, dar sunt câteva aspecte
particulare prin care se distinge. În prima parabolă, asemănarea este axată pe comoara
găsită, apoi urmează acţiunea. În schimb, în cea de-a doua, asemănarea este cu negustorul
care „caută”; negustorul este în acelaşi timp un căutător pasionat. Miezul asemănării
este alcătuit din acţiunile negustorului: caută, găseşte, vinde şi cumpără mărgăritarul.
Lucrătorul din prima parabolă nu caută, ci găseşte din întâmplare o comoară, în timp
ce negustorul reuşeşte în sfârşit să găsească ceea ce căutase multă vreme. Este un
cunoscător care ştie să evalueze mărgăritarele şi ştie ce cumpără, ştie pe ce dă totul.
În comoara găsită se poate identifica ceva utilitarist: ogorul este plătit pentru
ceea ce valorează ca teren, nu pentru comoara ascunsă în el. Aceasta nu se cumpără.
Câmpul şi comoara îi permit omului să trăiască; mărgăritarul nu. Odată ce a vândut
toate averile sale, negustorul poate oare trăi cu valoarea mărgăritarului? Negustorul
se lipseşte de orice, numai să posede acel mărgăritar: merge, vinde tot ce are şi
îl cumpără. Acum, discipolul lui Isus, care a simţit forţa nouă a iubirii ştie cui
îi încredinţează propria viaţă. Sacrificiul total nu este cerut de la cel care nu
a găsit nimic, ci de la cel care a găsit deja tot ceea ce dorea. În găsirea mărgăritarului
de mare valoare se petrece o întâlnire decisivă, întâlnirea determinantă cu împărăţia
cerurilor, cu împărăţia lui Dumnezeu.
3. Plin de bucurie
În prima parabolă se arată că lucrătorul care a descoperit întâmplător o comoară,
„plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela”. Cheia de lectură
a parabolelor împărăţiei stă în bucuria pe care o trezeşte descoperirea ei. Evoluţia
acţiunilor „caută, găseşte, vinde şi cumpără” îşi are motorul în bucurie. Împărăţia
cerurilor nu este ceva trist, nici ceva din afara noastră. Împărăţia lui Dumnezeu
este înăuntrul nostru şi produce o bucurie profundă mereu nouă. Privind personajele
celor două mici parabole, avem impresia că sunt cucerite de o idee, că sunt concentrate
până la obsesie obiectul găsit. Ne aflăm în faţa revelării unei adevărate îndrăgostiri.
Focul iubirii este semnul care ne permite să discernem şi să recunoaştem dacă ceea
ce am găsit este într-adevăr împărăţia lui Dumnezeu. Dacă lucrul descoperit trezeşte
bucurie în inimi, dacă eliberează munca de ostenelile vieţii, dacă regenerează omul
din interior, acel lucru aparţine împărăţiei lui Dumnezeu. Din iubire oamenii sunt
dispuşi să renunţe chiar le ceea ce le este scump, chiar la acel bine considerat astăzi
atât de preţios ca „realizarea de sine”. Ne dăm seama că ne realizăm cu adevărat doar
în legământul de iubire cu persoana pe care o iubim. Sfântul Augustin afirmă într-o
scriere: „Ubi amatur, non laboratur; et si laboratur, ipse labor amatur”. Ceea ce
poate fi redat astfel: „Când se iubeşte, nu se oboseşte; şi dacă se oboseşte, truda
(munca) se iubeşte”.
4. Năvodul aruncat în mare adună de toate
A treia şi ultima parabolă din cele şapte (cf. Mt 13): „Din nou, împărăţia cerurilor
este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii
îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este
rău. Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa pe cei răi
dintre cei drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea
dinţilor” (cf. Mt 13,47-50). Această parabolă este mai dezvoltată. Este paralelă cu
parabola grâului şi a neghinei. Comoara este găsită întâmplător, mărgăritarul este
căutat, peştii sunt adunaţi de năvod fără deosebire. Năvodul nu face nici o selecţie,
ci strânge tot ceea ce întâlneşte şi adună orice specie de peşti. Împărăţia cerurilor
este misterul de iubire a lui Dumnezeu în timpul şi în spaţiul care formează istoria.
Este ca un năvod aruncat în mare care adună tot felul de peşti. Şi în parabola nunţii
regelui, servitorii îi adună pe toţi cei pe care îi întâlnesc la răscrucile de drum,
buni şi răi (cf. Mt 22,10). Comunitatea evanghelistului Matei, şi ca ea poate şi cea
a noastră, ar vrea „să judece”, „să separe”, „să anticipeze” ceea ce va avea loc la
împlinirea timpului, dar care în prezent nu poate fi perceput. Invitaţia lui Isus
este aceea de a rămâne înăuntrul istoriei ca discipoli care ascultând Cuvântul său
au înţeles că istoria este locul salvării. În terenul fragil al istoriei Dumnezeu
îşi manifestă puterea iubirii sale milostive.
5. Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii
Bunăvoinţa lui Dumnezeu s-a arătat în istorie la întruparea Fiului său. „Când s-a
manifestat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru, nu prin
faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare, el ne-a mântuit
prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt, pe care l-a revărsat din belşug
asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru, pentru ca, îndreptăţiţi prin
harul lui, să devenim în speranţă moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3,4-7). După
înălţarea Domnului la cer a început un drum pe care Isus rămâne cu noi până la împlinirea
timpului. Trăim în biserică toţi laolaltă: nu suntem o comunitate de oameni desăvârşiţi,
ci persoane diferite ca istorie şi alegeri de viaţă. Fiecare are ritmul său, un pas
mai lent sau mai zvelt. Misiunea Bisericii este să anunţe tuturor milostivirea lui
Dumnezeu. Biserica îi cheamă pe toţi să caute şi să afle „comoara” şi „mărgăritarul
de mare valoare” prin convertirea la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, Tatăl Domnului
nostru Isus Cristos. Fiecare ajunge să constate propriile limite şi slăbiciuni, precum
şi cele ale altora. Prin taina Botezului am urcat în barca Bisericii pentru a fi salvaţi.
Nimeni nu este legitimat să-i arunce pe alţii din barca de salvare. Nimeni nu poate
anticipa judecata finală, când îngerii vor spera peştii buni de cei răi. Parabola
este proiectată spre viitor, „spre sfârşitul vieţii prezente”. Timpul ne-a fost lăsat
pentru a-l administra cum se cuvine. Nimeni nu poate pretinde să anticipeze împlinirea
timpului. Navigând în largul mării pe barca Bisericii discipolii se străduiesc să-l
vadă şi să-l simtă prezent alături de ei pe Domnul Isus: în orice clipă, în orice
situaţie a vieţii, în fiecare din semenii lor. La fel ca în parabola grâului şi neghinei,
pe lângă lecţia de răbdare şi îngăduinţă, avem în parabola năvodului a doua învăţătură
dată de Isus. Ea se referă la ţinta istoriei noastre, la „sfârşitul lumii”, ziua marelui
bilanţ al vieţii. Acum bine şi rău, grâu şi neghină, peşti buni şi peşti răi, adevăr
şi minciună sunt amestecate şi adesea sunt chemate cu nume false. Atunci, judecata
lui Dumnezeu va face să strălucească adevărul curat, iubirea adevărata, dreptatea
sinceră, demascând ipocrizia celor care „zic răului bine şi binelui rău; care numesc
întunericul lumină şi lumina întuneric, care socotesc amarul dulce şi dulcele amar”
(Is 5,20). Acum e timpul răbdării, timpul milostivirii lui Dumnezeu: până la seceriş,
până seara când năvodul este tras pe ţărm şi are loc selectarea peştilor. Acum vremea
este prielnică: „Timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă
şi credeţi în Evanghelie'' (Mc 1,15).
6. Aţi înţeles toate acestea?
Discipolii sunt persoane pe care învăţătorul le întreabă continuu: „Aţi înţeles toate
acestea?” La terminarea povestirii parabolelor împărăţiei Isus i-a întrebat pe discipoli
dacă au înţeles cele spuse. Ei i-au răspuns că „da”. De fapt, în tot capitolul 13
al Evangheliei după Matei discipolii sunt prezentaţi ca unii cărora le-a fost dat
să înţeleagă, nu numai cu inteligenţa dar şi cu discernământul spiritual, cu darul
înţelepciunii care vine de sus. E vorba de a cunoaşte misterele împărăţiei instaurate
de Isus, de a-l vedea pe Dumnezeu în carnea omenească a celor mici şi săraci după
fericirile evanghelice. Şi peste noi se află lucrarea Duhului Sfânt; şi noi suntem
chemaţi să dăm un răspuns personal, cinstit şi total, la întrebarea lui Isus. E timpul
de a relua drumul cu Isus, poate după multe neînţelegeri şi şovăieli, după trădări
şi cedări în faţa iluziei că putem construi şi singuri, cu forţe proprii, o lume mai
bună şi mai dreaptă decât cea creată şi iubită de Dumnezeu.
7. Discipolul, cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor
După trei duminici în care am ascultat parabolele împărăţiei s-ar putea spune că am
devenit şi noi cărturari instruiţi în ale împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, fraza
conclusivă a povestirilor poate fi o sinteză a întregii Evanghelii după sfântul Matei.
Se prezintă ca o a patra parabolă. Atunci le-a zis: „De aceea orice cărturar instruit
în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul
său lucruri noi şi vechi”( Mt 13,52). Cărturarul, acest specialist în studiul Scripturilor
sacre, după ce a descoperit şi găsit împărăţia cerurilor devine ca unul care deschizând
propria comoară găseşte în ea lucruri noi şi lucruri vechi. Evanghelistul Matei se
adresează unei comunităţi alcătuite din creştini care provin din iudaism. Celor care
erau interpreţi fideli ai Legii, evanghelistul le propune întâlnirea cu Isus şi ascultarea
Cuvântului său care deschide mintea şi inima şi îi face discipoli ai împărăţiei cerurilor.
Atunci descoperă şi află un tezaur, adică iubirea lui Dumnezeu în conjunctura concretă
a istoriei. Această descoperire îi face să treacă de la starea de servitori ai Legii
la cea de „stăpâni ai casei”, pentru a gusta libertatea fiilor împărăţiei. Existenţa
discipolului împărăţiei lui Dumnezeu este experienţa minunată a descoperii unei comori,
a unui mărgăritar de mare valoare. Din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu putem scoate
liber ca dintr-un tezaur nesecat valorile autentice care se reînnoiesc mereu în decursul
istoriei. Noutatea se află în cel care scoate din tezaur. Avem la îndemână lucruri
noi şi vechi. Dar, cât suntem de instruiţi în ale împărăţiei lui Dumnezeu? Să cerem
de la Domnul darul înţelepciunii!
8. Dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare
Astăzi, în prima lectură (cf. 1Reg 3,5-12), Solomon, fiul lui David, devenit rege
al lui Israel, este conştient că-i lipseşte experienţa vieţii sau, cum spune textul,
nu ştie „să iasă şi să intre”, deoarece este încă tânăr. Când Dumnezeu i se arată
în vis şi îl invită să-i ceară ce vrea, Solomon nu alege onoruri, nici bogăţie, nici
zile multe de domnie, ci darul înţelepciunii pentru a fi un rege după inima lui Dumnezeu:
„Dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare ca să-l judece pe poporul tău, discernând
între bine şi rău! Căci cine poate să-l judece pe poporul tău, care este atât de mare?”
(1Reg 3,9). Cererea a fost plăcută în ochii Domnului care i-a dat lui Solomon o inimă
înţeleaptă şi chibzuită. Deşi ulterior regele Solomon s-a lăsat robit de putere, înţelepciunea
dovedită la începutul domniei a rămas proverbială. Calea înţelepciunii a fost parcursă
pe deplin de Isus Cristos până pe Calvar. Isus a cutrierat Palestina şi împrejurimile
ei predicând Evanghelia împărăţiei şi făcând bine tuturor. Isus s-a despuiat de orice
putere şi ascultător de Tatăl până la moarte, a dat tot ce are şi a cumpărat pentru
noi cu preţul propriei vieţi comoara împărăţiei cerurilor pe care o vestise în parabole.
Crucea lui Isus este dovada supremă a iubirii milostive a Tatălui. De aceea, „noi
îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni,
dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii
şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,23-25).
9. Rugăciunea Bisericii
„Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin,
nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub
călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă
de pe acum de cele veşnice”. Vino, Doamne, în ajutorul nostru, pentru ca în momentele
cele mai întunecoase ale vieţii să nu înceteze niciodată pentru noi lumina credinţei,
mângâierea speranţei şi balsamul dragostei. Prin Cristos Domnul nostru. Amin. Tuturor,
duminică plăcută!
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de joi 26 iulie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |