Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la solemnitatea Schimbării la Faţă (A): Cu Isus, pe munte

Raffaello Sanzio: Schimbarea la Față a lui Isus - RV

04/08/2017 12:31

(RV – 6 august 2017) E Ziua Domnului. Anul acesta duminica a XVIII-a de peste an coincide cu solemnitatea Schimbării la Faţă a Domnului. Această sărbătoare este numită în unele tradiţii ale Bisericii Răsăritene „Paştele de vară” pentru că în ea se arată anticipat slava dumnezeiască a Fiului care va străluci în misterul învierii din morţi. Liturghia sărbătorii ne propune să contemplăm tabloul transfigurării Domnului după evanghelistul Matei: „În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina… În nor luminos s-a arătat Duhul Sfânt şi glasul Tatălui s-a auzit: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care îmi aflu desfătarea: pe el să-l ascultaţi” (cf. Mt 17, 1b-2.5). Transfigurarea Domnului aruncă o lumină strălucitoare peste viaţa noastră zilnică şi ne îndreaptă gândul spre destinul nemuritor prefigurat de acest tainic eveniment. Lumina ce se iradiază de pe faţa lui Isus în momentul transfigurării este o revelare a naturii sale umane şi divine. Cufundaţi întru moartea şi învierea Domnului, suntem chemaţi să pictăm în noi icoana lui Isus Cristos, lăsând să se dezvolte germenul învierii pe care l-am primit în taina Botezului.

1. Contextul pascal al Transfigurării
Schimbarea la faţă este unul din misterele vieţii publice a lui Isus. Manifestarea misterului ce se ascunde în omul Isus din Nazaret are loc la mijlocul vieţii sale publice în drumul spre Ierusalim. Catehismul catolic prezintă pe scurt misterul „Schimbării la Faţă” ca o anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învăţătorul "a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere,(...) să fie dat morţii şi a treia zi să învie" (Mt 16, 21). Petru refuză această înştiinţare, iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg.  În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus în versiunea evanghelistului Matei (17,1-9) care începe astfel: ”După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor”. Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. Moise şi Ilie se arată vorbind cu El „despre plecarea sa pe care urma să o săvârşească la Ierusalim" (cf. Lc 9, 31). Apoi, un nor luminos îi învăluie şi un glas din cer spune: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (Mt 17,5). Timp de o clipă, Isus îşi arată gloria divină, confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El arată şi că, pentru "a intra în gloria sa" (Lc 24,26), trebuie să treacă prin suferinţă. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte; Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia. Patima lui Isus corespunde, într-adevăr, voinţei lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu.

2. În aşteptarea luminii pascale
Descrierea schimbării la faţă a lui Isus pe munte cuprinde elemente specifice apariţiilor pascale. În centrul scenei se află Cristos glorios înconjurat de apostoli. Evanghelistul Matei notează în finalul povestirii că discipolii, auzind glasul din nor, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!” (Mt 17,6-9).

3. Glasul din cer
Două sunt marile semne ale transfigurării: glasul ceresc şi lumina. Cuvintele: „Acesta este Fiul meu cel iubit”  răsună în trei momente din viaţa pământească a lui Isus. La început, când Isus era botezat de Ioan în râul Iordan. Apoi la transfigurare, în centrul misiunii sale pământeşti, când glasul reafirmă misterul ce se ascunde în omul Isus din Nazaret, cunoscutul predicator itinerant pe drumurile Palestinei. În finalul Evangheliei, când Cristos înălţat pe Cruce şi-a dat sufletul, un centurion roman recunoaşte în faţa mulţimii adevăratul secret al lui Isus anunţat mai înainte de glasul din cer: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 27,54). Glasul conţine Crezul revelat de Dumnezeu şi învăţat de Biserică. În centrul credinţei, al celebrărilor liturgice şi spiritualităţii noastre personale stă chipul lui Cristos.

4. Lumina cerească
Al doilea semn ce domină scena transfigurării este lumina care învăluie chipul lui Isus, pe Moise şi Ilie şi pe cei trei martori aleşi dintre discipoli. Schimbarea la faţă indică o transformare intimă ce dezvăluie realitatea misterioasă a lui Cristos dar şi destinul nostru de „fii ai luminii”. Evanghelistul Luca notează că transfigurarea se petrece în timp ce Isus se ruga. Isus se scufundă în Dumnezeu, se uneşte intim cu El, aderă cu propria voinţă umană la iubirea Tatălui, astfel încât apare în mod vizibil realitatea adevărată a fiinţei sale. Chiar şi hainele lui Isus devin albe ca lumina. El este Dumnezeu, Lumină din Lumină. Observă preotul francez Olivier Clément: „Contemplaţia transformă, căci omul devine ceea ce priveşte cu ochii inimii. Omul devine ceea ce iubeşte, omul devine ceea ce se roagă. Astfel rugăciunea creează istorie începând din casa sufletului, o istorie de lumină ce transpare pe faţa rugătorului. Lumina de pe Tabor, această scânteie neperceptibilă sau fluviu de foc, ne este iar şi iar dăruită în Cuvânt, în pâine şi în vin, în iubire”.

5. „Ascultaţi de el!”
Glasul şi lumina din cer sunt pentru noi. Glasul ne conduce la Cristos, lumina ne transformă în Cristos. Glasul lui Dumnezeu se exprimă în Sfânta Scriptură iar lumina lui Dumnezeu ne învăluie prin intermediul credinţei şi al sfintelor Sacramente. Glasul ne arată calea vieţii; lumina inaugurează ziua nouă a mântuirii. Faţa lui Isus strălucitoare ca soarele şi hainele sale devenite albe ca lumina sugerează taina iluminării simbolizată de haina albă care se îmbracă la primirea Botezului. Cine se renaşte în Botez este îmbrăcat cu lumină şi anticipează existenţa cerească pe care cartea Apocalipsului o reprezintă prin simbolul hainelor albe (cf. Ap 7,9.13). Suntem, deci, părtaşi la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt care lucrează în sfintele taine ale Trupului lui Cristos. Astfel, schimbarea la faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Fil 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14, 22). Petru nu a înţeles aceasta căci în dorinţa de a rămâne mereu în contemplare lângă Cristos pe munte i-a spus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mt 17,4). Comentează Sfântul Augustin: „Ţi-a pregătit aceasta, Petre, pentru după moarte. Dar acum îţi spune: Coboară ca să trudeşti pe pământ, ca să slujeşti pe pământ, ca să fii dispreţuit, răstignit pe pământ. Viaţa (Isus) coboară ca să fie ucisă; Pâinea, ca să sufere de foame; Calea coboară ca să trudească pe cale; Izvorul coboară ca să înseteze; iar tu te împotriveşti suferinţei?”.

6. Prin Cruce la slava învierii
Aşadar, „Isus Cristos după ce le-a prevestit ucenicilor moartea sa le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa acestei Liturghii duminicale). Confirmă aceasta apostolul Petru, unul din cei trei martori ai transfigurării: „Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt. Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre (2Pt 1,18-19). Să ne lăsăm instruiţi şi luminaţi sufleteşte de cuvântul lui Dumnezeu. Urcarea pe munte împreună cu Isus are loc în rugăciune. Nu putem rămâne acolo multă vreme. Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune ne face să coborâm din nou de pe munte, să ne întoarcem în vale unde îi întâlnim pe fraţii noştri apăsaţi de atâtea griji şi necazuri, de boli şi nedreptăţi, de sărăcie materială şi spirituală. Ce le vom purta de muntele întâlnirii cu Dumnezeu? Cum să le împărtăşim darul primit în rugăciune? Când ascultăm cuvântul lui Isus, când avem în inimi cuvântul lui Dumnezeu, acel Cuvânt creşte. Dar ştiţi cum creşte? Creşte dăruindu-l altora. Cuvântul lui Cristos creşte în noi, atunci când îl mărturisim, când îl strigăm, când îl dăm semenilor noştri. Nu adunăm comori doar pentru noi. Cuvântul ne este dat pentru a fi de ajutor semenilor noştri. Intrăm în relaţie cu Dumnezeu pentru a fi apoi la dispoziţia altora. Desigur, cuvântul Domnului ne este dat în fiecare zi, dar reuşim să-l captăm mai bine când ne retragem pe munte, deoparte, în tăcere pentru a asculta. Avem mereu la îndemână cuvântul Scripturii. Evanghelia să devină tovarăşul nostru de drum.

7. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care, prin slăvita Schimbare la faţă a Fiului tău unul-născut, ai întărit misterele credinţei cu mărturia legii şi a profeţilor şi ai prevestit în chip minunat desăvârşirea tainei înfierii noastre, dăruieşte-ne nouă, slujitorilor tăi, harul, ca, ascultând glasul Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a deveni împreună-moştenitori cu el.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletice de vineri 4 august 2017)

04/08/2017 12:31