Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (A). Cu Isus pe mare

Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (A). Cu Isus pe mare

11/08/2017 11:04

(RV – 13 august 2017) E Ziua Domnului. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie se deschide cu o invocaţie din psalmii biblici: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută” (cf. Ps 73/74,20.19.22-23 Ant la intrare). Psalmistul deplânge faptul că Dumnezeu a lăsat poporul în mâinile duşmanilor şi a îngăduit dărâmarea templului. De aceea, îi cere să-şi aducă aminte de legământul de demult. Lamentaţia psalmistului a fost înţeleasă de tradiţia creştină ca fiind o rugăciune a lui Isus în zilele pătimirii. Privind templul şi zidurile Ierusalimului, Isus a plâns cu tristeţe faptul că cetatea nu înţelegea nici chiar în ultima clipă timpul cercetării ei de către Dumnezeu. Atunci, în templul trupului său, „dat pe mâna păgânilor, batjocorit, insultat şi scuipat, biciuit şi răstignit” (cf. Lc 18,32), Isus a purtat urâciunea dezolării pentru a purifica întreaga umanitate de orice rău. Şi iată, peste omenirea ruinată de păcat se înalţă strălucirea puterii creatoare şi a milostivirii lui Dumnezeu. Învierea lui Cristos este pârga unei noi umanităţi, a unui popor nou, a unei lumi reînnoite. În Cristos cel mort şi înviat Dumnezeu a încheiat un legământ nou şi veşnic extins la întreaga umanitate. Totuşi, până la întoarcerea Domnului în slavă, răul continuă să bântuie în lume. În fiecare zi oamenii sunt chinuiţi în trup şi în spirit de necazuri şi suferinţe; contraste violente frământă naţiunile; nevinovaţii poartă povara samavolniciilor din partea celor răi; cei neajutoraţi plătesc cu preţ de sânge violenţa semenilor trufaşi. Biserica supusă persecuţiilor din exterior este zdruncinată de corupţie şi scandaluri interne. În acest context, cuvintele psalmistului capătă un sens de actualitate extraordinară: „Până când, Dumnezeule, ne va insulta asupritorul? Oare va dispreţui duşmanul numele tău la nesfârşit? De ce ţi-ai îndepărtat mâna ta de la noi şi ţii nemişcată dreapta ta?” Mâna dreaptă evocată de psalmist face referinţă la „braţul întins” cu care Dumnezeu a intervenit în istorie şi a eliberat poporul din sclavia Egiptului, l-a făcut să treacă Marea Roşie şi l-a condus prin pustiu până în Ţara Făgăduită. Biserica preia lamentaţia psalmistului şi strigă după ajutor în încercările prezente: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută”. Biserica se roagă pentru sine şi pentru creştinii persecutaţi în diferite regiuni ale lumii; se roagă pentru mădularele sale bolnave şi suferinde, dar şi pentru cele rănite în care păcatul face ravagii provocând ruine spirituale. Ca discipoli ai lui Cristos nu putem rămâne indiferenţi la suferinţele semenilor.

1. Prezenţa lui Dumnezeu
În sărbătoarea săptămânală a Paştelui îl preamărim pe Dumnezeu pentru legământul de iubire încheiat întru moartea şi învierea Fiului său, Isus Cristos şi îi cerem ajutor în strâmtorările vieţii. Astăzi lecturile liturgice prezintă două scene în care Dumnezeu răspunde celor care îl cheamă, făcându-i să perceapă prezenţa sa aducătoare de linişte şi pace. Dumnezeu vine în întâmpinarea omului mai cu seamă în momentele de necesitate, când acesta îl cheamă cu credinţă. Dumnezeul profeţilor şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos ia apărarea celor săraci şi a celor slabi, însă dezamăgeşte speranţele celor care vor să dispună după plac de puterea lui. El nu este prezent în fenomenele naturale violente, în furtună, în cutremur de pământ sau în foc, dar se manifestă în adierea uşoară ca cea „a sunetului de linişte adâncă”. Asta vrea să însemne că Domnul îşi arată prezenţa în chip spiritual şi intim. Când suntem în strâmtorări şi strigăm: „Doamne, salvează-ne!”, Isus răspunde neîntârziat: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”, îşi întinde mâna şi ne prinde, urcă în barca noastră şi furtunile se liniştesc. Toată Biblia poate fi înţeleasă ca drumul lui Dumnezeu cu omenirea de-a lungul istoriei. Dumnezeu îşi aşează cortul prezenţei sale în mijlocul oamenilor, ia chip omenesc, se face om. Împărtăşeşte cu oamenii osteneala călătoriei, infidelităţile din partea prietenilor, emoţiile şi durerile. În experienţa rugăciunii are loc întâlnirea intimă cu Isus, fiul lui Dumnezeu în mâinile căruia ne abandonăm zi de zi. Să aderăm cu credinţă la persoana lui Cristos Domnul în orice situaţie a vieţii.

2. Cu Isus, duminică de duminică
Evanghelia zilei (cf. Mt 14,22-33) îl prezintă pe Isus împreună cu ucenicii pe malul lacului Tiberiade, la locul înmulţirii a cinci pâini şi doi peşti cu care săturase cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Ne putem imagina entuziasmul mulţimii faţă de Isus, din moment ce unii voiau să-l proclame rege. Se cuvenea, într-un fel, ca ucenicii să rămână şi să zăbovească puţin ca să se bucure la finalul sărbătorii. Însă, Isus îi zoreşte să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal. Nu vrea ca ucenicii să se culce pe laurii succesului facil şi să uite de drumul pe care îl au de făcut. S-ar putea spune că, terminată Liturghia, începe misiunea. Care misiune? La început, ucenicii îi sugeraseră lui Isus să dea drumul mulţimii ca să meargă prin satele vecine să-şi cumpere de mâncare. Însă Isus nu a voit să-i trimită pe oameni flămânzi. Acum, după ce toţi au mâncat şi s-au săturat, poate să-i trimită liniştit în pace. Apoi, Isus s-a urcat pe munte singur ca să se roage. Notăm din aceasta stilul de viaţă al lui Isus care îşi împarte timpul între grija pentru nevoile oamenilor şi cultivarea comuniunii intime cu Tatăl. Vindecă bolnavii şi satură mulţimea iar apoi se retrage pentru a întreţine legătura cu Tatăl în rugăciune. Când s-a înserat, Isus era acolo singur.

3. Barca zguduită de valuri
Evanghelistul Matei a vorbit deja despre prima traversare a lacului în timp de furtună, când discipolii au strigat speriaţi: „Doamne, salvează-ne că pierim!” (cf. Mt 8,25). Acum descrie o noapte destul de grea pentru ei. Nu era vorba de o furtună propriu-zisă. Barca ucenicilor se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii; era zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Atunci discipolii acţionează ca şi cum Isus ar fi cu adevărat absent. Însă Isus nu trăieşte fără ei. Contactul cu Tatăl în rugăciune îl poartă mereu spre fraţii săi. Şi iată, „pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare” (cf. Mt 14,23b-25). Discipolii reacţionează surprinşi. În prima povestire apar înspăimântaţi de iscarea furtunii. Aici, valurile mari şi vântul puternic nu-i tulbură. Ca pescari consumaţi sunt experţi în ale mării. Însă, îndată ce-l văd pe Isus, cred că este „fantasma” lui; îl iau ca pe unul care vine din lumea celor morţi. Spaima este enormă şi încep să strige de frică. Atunci, cel care umblă pe mare se face recunoscut folosind aceeaşi expresie pronunţată de Dumnezeu pe muntele Horeb când s-a arătat lui Moise: „Eu sunt” (Ex 3,14). Însă Isus rosteşte aceste cuvinte cu multă umanitate, căutând să le inspire curaj discipolilor, să le spună că nu trebuie să se teamă, ci să aibă încredere. Cu glasul calm ca într-un fel de apariţie pascală Isus le zice: „Curaj, sunt eu, nu vă temeţi!” Ne-am fi aşteptat de la discipoli o cerere de ajutor împotriva valurilor şi a vântului puternic. În schimb, nu! Pentru ei este normal ca lacul să fie, uneori, aşa. Nu-i vorba de o furtună periculoasă; pentru a depăşi momentul, este de ajuns efortul personal.

4. Isus în barca Bisericii
Însă, marea surpriză se petrece între Isus şi Petru. Acesta, convins de-acum că este tocmai Isus a răspuns: „Doamne, dacă tot eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă!” El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus”. Petru se comportă ca un copil care îi cere mamei să-l înveţe să umble, să meargă spre ea, să o întâlnească. Copilul care învaţă să meargă, merge mereu spre cineva. La fel este şi Petru, dar îndată îşi dă seama că nu reuşeşte. Nu priveşte spre Isus; se gândeşte la vânt şi iată, îi este frică. Atunci începe să se clatine ca un copil; mai mult, se scufundă. Abia atunci, începe să strige şi recurge la rugăciune. Scrie evanghelistul: „Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Sunt evenimente ce fac să întrevedem viaţa comunităţii creştine de la începuturi şi nu numai. Episodul învaţă că într-o lume agitată, discipolii lui Isus trebuie să înveţe să umble în istorie, ca nişte copii, spre întâlnirea cu Domnul şi Învăţătorul lor care este mereu „cel care vine”. Vine pentru a fi cu noi în barcă. Dacă Isus urcă în barcă lângă Petru, vântul se calmează: „Când (Isus) s-a urcat în barcă, vântul a încetat”. A umbla pe apă, expresia „eu sunt”, invocaţia „Doamne!”, calmarea imediată a vântului fac să înţelegem că Isus este în relaţie intimă cu Dumnezeu. De aici, actul de credinţă mai degrabă pascală, deşi nu este exclus ca un asemenea cat să se fi verificat şi înainte de Paşti: „iar cei care se aflau în barcă l-au adorat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!” (cf. Mt 14,38-33). Se poate observa faptul că multe personaje din Vechiul Testament sunt chemate, datorită misiunii lor, „fii ai lui Dumnezeu” (îngeri, Israel, regi, judecători etc.). Pentru noi care ne bucurăm de lumina Paştelui este valabil înţelesul pregnant: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.

5. Dumnezeu aduce calmul şi pacea
Ca de obicei, prima lectură este în strânsă legătură cu Evanghelia şi pregăteşte înţelegerea ei. În prima lectură avem un fragment din cartea întâi a Regilor despre fuga profetului Ilie de mânia Isabelei, soţia regelui Ahab (cf. 1Rg 19,9a.11-13a). Dumnezeu se manifestă lui Ilie pe care lumea îl cinsteşte ca mare profet şi maestru. Este un moment important în care Dumnezeu învaţă poporul să-l simtă aproape în intimitatea vieţii sale. Ilie, profetul al cărui „cuvânt ardea ca o torţă” (Sir 50,1), persecutat de regina Isabela, ajunge la muntele Horeb-Sinai, adică la izvorul credinţei într-un singur Dumnezeu şi al istoriei lui Israel. În itinerarul său profetul urmăreşte descoperirea adevăratului chip al lui Dumnezeu. El era obişnuit să şi-l imagineze pe Dumnezeu după schemele „furtunoase petrecute la muntele Sinai”, ca forţă implacabilă şi triumfală. În singurătatea muntelui, Ilie, „profetul asemenea focului” îl caută atunci pe Dumnezeu în vântul puternic în stare să zguduie munţii şi să despice stâncile, în cutremurul de pământ şi în foc, după schemele sale personale şi cele transmise de tradiţie. De fapt, incendii, furtuni, mişcări telurice şi erupţii vulcanice constituiau cadrul popular în care aveau loc apariţiile divine: „Domnul face să se audă măreţia glasului său, îşi arătă braţul său întins, cu mânie aprinsă şi cu flacără de foc mistuitor, cu vijelie, cu furtună şi cu piatră de grindină” (Is 31,30). Iar psalmul 28/29, cel mai vechi din toată Psaltirea, are drept coregrafie dezlănţuirea unei furtuni năprasnice care doboară cedrii Libanului. Dar acest Dumnezeu, visat după propriile închipuiri sau aşteptări personale nu se prezintă la întâlnirea cu omul. Dumnezeu alege să se arate lui Ilie în liniştea şi în pacea unei adieri de seară. Profetul îşi acoperă faţa ştiind că „nici un om nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu” (cf. Ex 33,22); cunoaşte că Domnul este simplitate, intimitate, bunătate, prezenţă răbdătoare şi duioasă, duh şi viaţă. Dumnezeu nu împărtăşeşte atitudinea de cruciadă şi nerăbdarea, aşa cum Isus nu va accepta zelul şi indignarea fiilor lui Zebedeu, când locuitorii unui sat samaritean i-au închis porţile şi nu l-au primit: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer şi să-i consume?”. Dar Isus, întorcându-se, i-a mustrat” (Lc 9,54-55). Dumnezeul Bibliei educă cu răbdare la răbdare şi nu ezită să se definească chiar tată, mamă, mire, maestru, călăuză şi amână judecata, pentru că el doreşte „viaţa şi nu moartea păcătosului”, vrea ca el „să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască?” (cf. Ez 18,23). Deci, cum spune textul, profetul Ilie nu-l întâlneşte pe Dumnezeu în vântul puternic în stare să rupă munţii şi să despice stâncile, nici în cutremurul de pământ, nici în focul fulgerelor. Dumnezeu îi vorbeşte faţă în faţă într-un sunet de adâncă linişte. Acel Dumnezeu care se manifestă lui Ilie, şi prin el întregului popor evreu, este un Dumnezeu apropiat care îl cheamă şi îi vorbeşte, deşi rămâne Stăpânul absolut al lumii, domină cutremurul, vântul puternic şi focul. Dumnezeu este acolo, unde un om precum Ilie îl caută. Este un prieten, tovarăş de drum care vorbeşte şi ascultă, aduce calmul şi pacea în marile încercări ale vieţii.

6. Biserica zguduită de furtuni
Situaţia  comunităţii creştinilor de azi se aseamănă sub multe aspecte cu cea la care se gândea Matei. Barca noastră călătoreşte pe ape agitate de ostilităţile dintre popoare şi de coliziunea dintre culturi şi civilizaţii la început de mileniu. Invocaţia omului de credinţă este una singură, la fel ca odinioară pentru Petru: „Doamne, salvează-mă”. Isus este prezent şi ne întinde mâna. Domnul Isus nu cere de la noi elanul extraordinar de a merge pe apă, dar vrea să ne încredem în el în pofida vântului şi a furtunii dezlănţuite: în ciuda îndoielilor şi temerilor. Credinţa este garanţia prezenţei lui Cristos în momentele cele mai dureroase iar această prezenţă aduce calm sufletesc, pace şi linişte. Apostolii în barca zbătută de valuri pe marea furtunoasă se liniştesc îndată ce depăşesc teama că Isus ar fi o fantasmă şi devin conştienţi de prezenţa lui calmă şi iubitoare. Petru, încrezându-se în cuvântul Învăţătorului, merge pe apă cât timp nu se îndoieşte de prezenţa lui Isus. Când devine predominantă în el gândirea umană şi nu credinţa în Isus, se înspăimântă, şi începe să se scufunde.

7. Curajul credinţei
Ce spunea amintirea furtunii pe mare creştinilor din prima generaţie? Situaţia era nouă. Dar credeau cu tărie că Isus nu este departe şi absent: că se putea conta pe el. Credeau că le spune să meargă spre el „umblând pe apă”, înaintând printre valurile lumii, bazându-se numai pe credinţa în Domnul Isus. Nu va fi uşor; vor fi momente de întuneric în care se vor întreba dacă a fost „o fantasmă”, dacă tot ceea ce au crezut şi trăit este o iluzie. Dar asta i s-a întâmplat şi lui Petru. La sfârşit însă strigă şi este salvat. Încercarea serveşte pentru întărirea credinţei că Isus nu-i abandonează pe ucenici. În încercări credinţa se purifică şi îi pregăteşte pe ucenici să stea înaintea judecătorilor şi tribunalelor ostile, gata să proclame că Isus Cristos este cu adevărat Ful lui Dumnezeu! (cf. Mt 14,33). Considerând viaţa noastră personală vedem că de multe ori ea se aseamănă cu acea barcă „zbătută de valuri din cauza vântului contrar”. Barca în dificultate poate fi propria căsătorie, propria familie, propria slujire preoţească, sănătatea, locul de muncă. Vântul contrar poate fi ostilitatea şi neînţelegerea din partea altora, răsturnarea continuă a sorţii, dificultăţile politice, criza socială. Poate la început am înfruntat cu curaj greutăţile, decişi să nu pierdem credinţa şi să ne încredem în Dumnezeu. Am umblat câtva timp şi noi „pe apă”, încrezându-ne numai în ajutorul lui Dumnezeu. Dar apoi văzând vântul puternic şi încercările din ce în ce mai îndelungate şi dure, am trăit un moment în care totul părea că se scufundă. Am pierdut curajul. Curajul credinţei.

8. Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!
Acesta este momentul în care să primim şi să auzim ca adresate nouă personal cuvintele lui Isus din timpul furtunii pe lacul Tiberiade: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (Mt 14,27). Această exclamaţie apare de mai multe ori în Noul Testament şi rostită mereu de Isus: „Curaj, fiule, păcatele îţi sunt iertate”, îi spune Isus paraliticului (Mt 9,2). „Curaj, fiică! Credinţa ta te-a vindecat”, îi spune Isus femei bolnave de hemoragie (Mt 9,22). „Curaj! Eu am învins lumea”, le spune Isus ucenicilor înaintea pătimirii (In 16,33). „Curaj –  spune Isus arătându-se într-o noapte lui Paul – e necesar ca tu să dai mărturie despre mine şi la Roma” (Fap 23,11). Evanghelia ne spune că şi în situaţiile vieţii, când, omeneşte vorbind, nu mai există nimic de făcut, putem striga ca Petru în momentul scufundării: „Doamne, salvează-mă!”. Atunci ”Dumnezeu dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit. Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc, dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 41,29-31). Totul prin Isus Cristos, Domnul nostru.

9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, luminaţi de Duhul Sfânt, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 11 august 2017)

11/08/2017 11:04