(RV – 14 august 2017) E Sărbătoare. „În unire cu întreaga Biserică o amintim şi cinstim înainte de toate pe Preasfânta Fecioara Maria, Născătoarea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos. Căci astăzi Fecioara Născătoare de Dumnezeu a fost ridicată la ceruri, icoană şi început al Bisericii în continuă desăvârşire, semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin pe pământ. Pe bună dreptate, Dumnezeu a ferit-o de stricăciunea mormântului pe aceea care l-a zămislit şi l-a născut în chip negrăit pe Fiul său, pe Cel care dă viaţă tuturor”. După calendarul liturgic catolic celebrăm patru sărbători solemne în cinstea Maicii Domnului, una în fiecare anotimp: Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului, Naşterea Sf. Fecioare Maria şi Neprihănita Zămislire. Deşi sunt numite „mariane” (mariale) aceste sărbători orientează drumul nostru de credinţă spre Isus Cristos. El este Răscumpărătorul omului. Cristos cel mort şi înviat este speranţa noastră. Însă, Maria ni l-a dat pe Isus, ni-l arată pe Isus, ne conduce la Isus. Aşadar, „să ne bucurăm cu toţii în Domnul, celebrând această zi de sărbătoare în cinstea Fecioarei Maria; de ridicarea ei la cer se bucură îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu”. „Fecioara preacurată, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii” (CBC 966).
1. Originea şi denumirea sărbătorii
Nu ştim când şi cum a avut loc moartea Mamei Mântuitorului. Spre deosebire de textele
apocrife (în sensul de ocult, ascuns, ce nu este în uzul oficial), scrierile canonice
nu oferă amănunte despre sfârşitul pământesc al Mariei. Prezenţa ei este menţionată
ultima oară în Noul Testament la începutul cărţii „Faptele Apostolilor”. După înălţarea
lui Isus la cer, Maria a susţinut cu rugăciunea ei începuturile Bisericii. Laolaltă
cu apostolii şi câteva femei, o vedem "implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului
Sfânt care o umbrise încă de la Bunavestire" (CBC 965). Dogma „Ridicării Mariei cu
trupul şi sufletul la cer” este relativ recentă. A fost definită solemn de papa Pius
al XII-lea la 1 noiembrie 1950, după ce a consultat episcopii din întreaga lume catolică.
Însă, misterul sărbătorii se înrădăcinează profund şi temeinic într-o tradiţie continuă
ce datează din primele timpuri ale Bisericii. Scrieri necanonice şi tradiţia arată
că atunci cânt s-a apropiat ziua sfârşitului pământesc al Mariei, apostolii, răspândiţi
în lume pentru propovăduirea Evangheliei, au fost înştiinţaţi de îngeri şi s-au întors
îndată la Ierusalim în jurul mamei lui Isus. Se repeta scena din cenaclu, când discipolii
„stăruiau în rugăciune împreună cu Maria” în aşteptarea Rusaliilor (cf. Fap 1,14).
Acum, după mulţi ani, sunt din nou în jurul ei şi povestesc fiecare lucrările minunate
pe care Domnul le-a înfăptuit prin predica lor. Focul înnoitor al Rusaliilor continua
să se extindă în lume. Prin mărturia apostolilor luau fiinţă numeroase comunităţi
creştine în multe regiuni ale lumii. Grăuntele de muştar al împărăţiei lui Dumnezeu
devenise un arbore în ramurile căruia păsările îşi făceau cuiburi. Îndată ce apostolii
au terminat să povestească, Maria a adormit. De aici provine numele cel mai vechi
al acestei sărbători în Răsăritul creştin: adormire, koìmesis (în greacă), dormìtio
(în latină), uspènie (în slavă).
2. Adormire sau moarte?
Fericita Fecioara Maria a adormit în Domnul, dar nu a fost scutită de moarte. Primul
care s-a pronunţat explicit cu privire la moartea Sfintei Fecioare Maria a fost papa
Ioan Paul al II-lea. În audienţa publică de miercuri 25 iunie 1997 Pontiful a susţinut
o cateheză despre Adormirea Maicii Domnului în care a lămurit că Fecioara Maria a
fost ridicată în gloria cerească trecând prin moarte. Însă, moartea ei a însemnat
o desăvârşire a harului în glorie. În acest sens, moartea Fecioarei Maria poate fi
considerată o „adormire”, un „transitus - trecere”. Maria a trecut din viaţă şi de
îngeri a fost ridicată cu trupul la cer. În privinţa încheierii vieţii pământeşti
a Mariei, Conciliul Vatican II preia expresii din dogma definită de papa Pius al XII-lea
despre „Ridicarea Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer”. „Fecioara
Neprihănită ferită de orice pată a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti
a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în glorie" (LG 59). Astfel, nici Pius al
XII-lea, nici Conciliul Vatican II nu vorbesc explicit despre moartea Maicii Domnului.
Existau atunci teologi care susţineau că Fecioara Maria a fost scutită de moarte.
Însă, această părere n-a fost cunoscută până în secolul al XVII-lea. E adevărat că
în lumina Revelaţiei biblice moartea apare ca o consecinţă a păcatului, Biserica recunoaşte
că Maria este liberă de păcatul strămoşesc printr-un privilegiu divin unic, însă din
asta nu se poate trage concluzia că ea a primit şi nemurirea fizică. Cristos însuşi
a asumat moartea şi a dat morţii un nou înţeles şi o valoare de jertfă răscumpărătoare.
Asociată la oferta mântuitoare a lui Cristos, Maria a împărtăşit suferinţa şi moartea
în vederea răscumpărării omenirii. Sf. Francisc de Sales crede că moartea Mariei a
avut loc ca urmare a unui transport de iubire. El vorbeşte despre o moarte "în iubire
şi din iubire", ajungând să afirme că Maica Domnului a murit din dragoste pentru Fiul
său Isus. Oricare ar fi fost cauza încetării vieţii trupeşti, trecerea din viaţa pământească
a fost pentru Maria o maturizare, o creştere a harului în slavă. Mai mult decât pentru
orice altă făptură umană, în cazul Fecioarei Maria moartea poate fi considerată ca
o adormire. Părinţii ai Bisericii afirmă că Isus însuşi a venit să o ia pe mama sa
în momentul morţii pentru a o aduce în gloria cerească. Ei prezintă moartea Mariei
ca un eveniment de iubire care a făcut-o să ajungă la Fiul său divin pentru a împărtăşi
cu El viaţa nemuritoare. La consumarea vieţii sale pământeşti, Maria a experimentat
dorinţa fierbinte de a fi eliberată de trup pentru a fi cu Fiul său pentru totdeauna
(cf. Fil 1,23). Experienţa morţii a îmbogăţit persoana Fecioarei. Împărtăşind soarta
comună a oamenilor, Maria este în măsură să-şi exercite mai eficient maternitatea
spirituală faţă de cei care se apropie de ora supremă a vieţii.
3. Icoana Adormirii Maicii Domnului
Scena sugerată de scrierile tradiţiei creştine răsăritene a fost reprezentată plastic
în icoana sărbătorii. Aceasta cuprinde două planuri ale aceluiaşi mister: aspectul
pământesc al morţii sau adormirii şi cel ceresc al ridicării Maicii Domnului în slava
cerească. În planul inferior este înfăţişată cu nobilă seninătate Fecioara Maria culcată
pe un postament ridicat şi vegheată de prima comunitate de la Ierusalim: apostolii
împărţiţi în două grupuri de câte şase în frunte cu Petru şi Pavel, însoţiţi de episcopi
şi femei sfinte. În planul de sus este Cristos care, în nimb de glorie şi înconjurat
de îngeri, vine spre a o duce în cer pe mama sa, reprezentată ca un prunc în scutece,
aşa cum el însuşi fusese înfăşat la naştere de Maica Preacurată. Isus înviat
din morţi ţine în braţe pe mama sa, reprezentată ca o copilă. Aceea care pe pământ
s-a făcut „mică” pentru împărăţia cerurilor, acum este purtată în cer de dumnezeiescul
ei Fiu, Cristos Domnul slavei. Lecţia iconografică este evidentă. Dumnezeu care dă
jos de pe tronuri pe cei puternici şi-i înalţă pe cei smeriţi, a privit la smerenia
slujitoarei sale şi a purtat-o în mărire. Vedem împlinite în această reprezentare
cuvintele lui Isus: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra
în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3).
4. Biruinţa asupra morţii: să ne bucurăm în Domnul!
Aşadar, „să ne bucurăm cu toţii în Domnul, celebrând această zi de sărbătoare în cinstea
Fecioarei Maria; de ridicarea ei la cer se bucură îngerii şi într-un glas îl laudă
pe Fiul lui Dumnezeu”. „Preoţii să se îmbrace în dreptate şi credincioşii să strige
de bucurie!” (Ps 131/132,9). Liturghiile din ajun şi din ziua solemnităţii, nu descriu
moartea sau adormirea, nici ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer, dar sugerează
prin texte biblice preamărirea ei şi invită la sărbătoare. Astfel, când chivotul legământului
a fost introdus în sanctuarul din Ierusalim, regele David a convocat tot Israelul
la sărbătoare. Fiii leviţilor purtau arca în procesiune iar fraţii lor cântăreţi cu
instrumente muzicale, cu alăute, harpe şi cimbale făceau să se audă sunete puternice
de bucurie (cf. Cr 15,3-4.15-16; 16,1-2, prima lectură din ajun). Arca a fost aşezată
în mijlocul cortului, s-au adus jertfe iar la sfârşit regele David a binecuvântat
poporul în numele Domnului. Noi avem un motiv de bucurie mult mai mare pentru că Maria
este adevărata arcă a legământului, întrucât ea l-a primit şi l-a purtat pe Isus care
rezumă în persoana sa noul legământ. În ziua Ridicării la cer, această arcă a fost
introdusă aproape de Dumnezeu şi de Isus în gloria cerească. Astăzi ne bucurăm pentru
că mama lui Isus şi mama noastră este cinstită cu slavă. Când o femeie din mulţime
l-a elogiat pe Isus spunând: „Fericit sânul care te-a purtat, şi pieptul la care ai
supt!”, Domnul a zis: „Mai degrabă fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu
şi-l păzesc!” (cf. Lc 11,27-28. Evanghelia din ajun). Acea femeie era plină de admiraţie
pentru Isus pentru că şi gărzile trimise de mai marii preoţilor erau încântate de
felul în care el vorbea: „nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta!” (cf. In 7,46).
A fi mama lui Isus este un privilegiu unic, dar această relaţie este oferită şi altor
persoane care îl ascultau. Isus le face să înţeleagă că a asculta şi a păzi cuvântul
lui Dumnezeu este un privilegiu important. Este calea fericirii evanghelice. A fost
pentru Maria şi este şi pentru noi. Maria este fericită pentru că a aderat pe deplin
la voinţa Tatălui şi de aceea a fost ridicată în slavă şi purtată cu trupul şi sufletul
aproape de Dumnezeu. În felul acesta, noi proclamăm astăzi biruinţa lui Dumnezeu şi
a lui Isus asupra morţii. În preamărirea Fecioarei Maria moartea a fost complet învinsă.
Trupul muritor al Mariei a fost îmbrăcat în nemurire. Atunci s-a împlinit cuvântul
Scripturii: „Moartea a fost înghiţită de victorie” (cf. 1Cor 15,54b-57, lectura a
doua din ajun). Să ne bucurăm în Domnul împreună cu Maica Domnului.
5. Şi s-a arătat în cer un semn mare
Prima lectură din Liturghia zilei prezintă ca semn minunat apărut în cer, „o femeie,
înveşmântată cu soarele, având luna sub picioarele ei, iar pe cap purtând o coroană
de douăsprezece stele”. Femeia trebuia să nască iar un balaur roşu stătea în faţa
ei, gata să-i înghită copilul. Tentativa acestuia eşuează iar Femeia naşte copilul
destinat să păstorească toate popoarele (cf. Ap 12,1-10). Femeia, în interpretarea
imediată a textului, este comunitatea lui Israel, care îl generează pe Mesia. Dar
Biserica, atentă la un al doilea nivel de interpretare, a văzut în acea femeie pe
Maria, fiica lui Israel, care l-a adus în lume pe Isus, destinat să conducă naţiunile
nu cu „sceptrul de fier”, cum se citeşte în Apocalips, ci „cu sceptrul iubirii”. Dumnezeu
a protejat-o şi prin ea "au venit mântuirea şi puterea, împărăţia Dumnezeului nostru
şi puterea Unsului său" (Ap 12,10).
6. La capătul călătoriei pământeşti, Ierusalimul ceresc
Sărbătoarea de azi evocă ultima parte a acelei călătorii pe care Maria a început-o
îndată după Buna Vestire. „În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din
ţinutul muntos al Iudeii” (Lc 1,39). Este episodul vizitei Mariei la vara sa Elisabeta
pentru un gest de caritate. Maria ridicată cu trupul şi sufletul la cer continuă să
viziteze pământul, aşa cum a vizitat-o pe Elisabeta. Şi ştim că Fecioara Maria a apărut
de atâtea ori pentru le da creştinilor încrederea că sunt călăuziţi spre Dumnezeu
pe căi sigure. În casa Elisabetei, Maria şi-a manifestat sentimentele pe care le va
trăi în clipa desăvârşirii vieţii pământeşti. Sentimentele ei sunt redate în cântarea
„Magnificat”. Este o cântare profetică pentru ziua ridicării la cer: „Sufletul meu
îl preamăreşte pe Domnul… pentru că mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic”. De
aceea, astăzi o contemplăm pe Maica Domnului intrând în Ierusalimul ceresc. Pe parcursul
întregii sale călătorii pământeşti, Maria nu s-a despărţit niciodată de Fiul său.
Aşa au văzut-o păstorii şi magii la Betleem. Am văzut-o la prezentarea la Templu;
am văzut-o cu pruncul în braţe fugind în Egipt. Am văzut-o conducând pe fiul de doisprezece
ani în pelerinaj la Ierusalim şi apoi căutându-l îngrijorată trei zile şi găsindu-l
în templu. Am văzut-o alături de Isus în viaţa retrasă de la Nazaret timp de treizeci
de ani. L-a urmat în Galileea şi apoi în Iudeea când vestea apropierea împărăţiei
lui Dumnezeu. L-a însoţit până pe Calvar. Evanghelistul Luca scrie că Maria, smerita
slujitoare a Domnului, păstra toate câte auzea şi vedea în viaţa lui Isus şi le medita
în inima ei. Devenea astfel prima sursă a tradiţiei creştine. A fost cea dintâi care
l-a luat în braţe pe Isus ca prunc. Acum, ea cea dintâi dintre făpturi, este purtată
în braţe de către Fiul ei şi condusă în slavă. A fost prima dintre credincioşii care
au primit şi împlinit cuvântul lui Dumnezeu, de aceea este prima care intră în fericire
şi dobândeşte dreptul de cetăţenie în patria cerului aproape de tronul Fiului.
7. Semn de speranţă sigură şi de mângâiere
Ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer aruncă o rază de lumină asupra viitorului
nostru. Avem menirea de a fi nu numai cu sufletul dar şi cu trupul alături de Domnul.
Prin misterul acestei sărbători încep să se realizeze cerurile noi şi pământul nou.
Ierusalimul ceresc începe să fie populat de pământeni în stare să guste viaţa fericită
de pace, dreptate şi iubire pregătită de Dumnezeu celor care îl iubesc. Cântarea „Magnificat
– Măreşte suflete al meu pe Domnul”, este şi cântarea noastră, cântarea întregii umanităţi,
văzând cum Dumnezeu se apleacă asupra celor smeriţi, bărbaţi şi femei, luându-i cu
sine în cer pentru a deveni apropiaţii săi, prieteni şi rude ale sale. Ne amintim
aici de cuvântul lui Isus care privind odată la cei care şedeau în jurul său, a zis:
„Iată, mama mea şi fraţii mei. Căci oricine face voia Tatălui meu care este în ceruri,
acela îmi este frate, soră şi mamă” (cf. Mc 3,34). Învaţă Catehismul Bisericii Catolice:
„Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului
ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini”. Mai întâi a înviat Cristos, apoi
vor învia cei care sunt ai lui Cristos. Citim în Scrisoarea întâi a sfântului apostol
Paul către Corinteni 15,20-27: „Cristos a înviat din morţi, fiind, dintre cei morţi,
cel dintâi care a înviat. Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot printr-un om
a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia
în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: la început Cristos, apoi cei care vor fi ai
lui Cristos, când el va veni din nou. Când Cristos va da împărăţia în mâinile lui
Dumnezeu Tatăl, după ce va fi distrus toate puterile răului, atunci totul va fi împlinit.
Căci el trebuie să stăpânească, până ce va pune pe toţi duşmanii sub picioarele sale.
Ultimul duşman pe care îl va nimici este moartea”. Reţinem precizarea: „Fiecare la
rândul său. Mai întâi Cristos, apoi cei care sunt ai lui Cristos, dintre care cel
mai mult, Mama sa. Cea dintâi după Cristos, pentru credinţa sa, pentru curăţia sa,
pentru umilinţa sa. Dumnezeu a privit la smerenia slujitoarei sale; înalţă pe cei
smeriţi cu inima. Pentru aceasta Isus s-a rugat: „Tată, vreau ca acolo unde sunt
eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat” (In 17,24).
8. Cinstirea Maicii Domnului cu spirit filial
Preasfânta Fecioara Maria a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate
unirea cu Fiul său până la picioarele crucii. Acolo a fost dată ca mamă ucenicului
de către Cristos Isus murind pe cruce, prin cuvintele „Femeie, iată fiul tău”. „Iată,
mama ta!” Pe bună dreptate, evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioara Maria face parte
intrinsecă din cultul creştin. Din cele mai vechi timpuri, ea este venerată sub titlul
de „Născătoare de Dumnezeu” sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă invocând-o în
toate primejdiile şi nevoile. Însă atenţie, la Liturghia sărbătorii se proclamă evanghelia
vizitei Mariei la ruda sa Elisabeta, adevărat act de slujire faţă de semeni şi de
împărtăşire a bucuriei de a-l preamări pe Dumnezeu. În acest sens, Sfânta Tereza din
Calcutta, Maica Tereza afirmă că „rodul tăcerii este rugăciunea, rodul rugăciunii
este credinţa, rodul credinţei este slujirea, slujirea cu smerenie şi iubire a altora
este calea glorificării. Iar Maria anticipă timpurile. Spre ea se îndreaptă privirea
noastră rugătoare.
9. Rugăciunea Bisericii
Noi cinstim, Maică a lui Dumnezeu glorioasa ta înălţare la cer. De pe tronul tău de
regină, caută spre noi cei de pe pământ şi dezlipeşte inimile noastre de cele pământeşti,
ca să trăim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Bucură-te, Mireasă preacurată a Duhului
Sfânt, care ai fost înzestrată de El cu iubirea cea mai desăvârşită. Te rugăm, atrage-ne
pe urmele tale, întăreşte hotărârile noastre bune, învaţă-ne să fim totdeauna plăcuţi
lui Dumnezeu, ca să putem să ne bucurăm şi noi de slava cea veşnică împreună cu tine.
Şi insistând cu Liturghia bizantină în Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului
de la 15 August să o invocăm: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea
nu ai părăsit, Născătoare de Dumnezeu; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii,
şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre”. Sfântă Marie, Maica
lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi-n ceasul morţii noastre. Amin.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de luni 14 august 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |