(RV – 20 august 2017) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie dintr-un psalm biblic pe care îl cântau pelerinii când urcau la templul din Ierusalim cu prilejul marilor sărbători: „Dumnezeule, scutul nostru, priveşte şi vezi faţa Unsului tău. Căci mai bună este o zi în curţile tale, decât o mie în altă parte” (Ps 83/84, 10-11). Ajuns în templu, pelerinul imploră ajutor pentru regele naţiunii, apoi îşi exprimă entuziasmul de a se afla, în sfârşit, în casa Domnului, abandonându-se încrezător în mâinile sale.
1. Bucuria casei Domnului
Să ne oprim mai pe larg asupra acest psalm. Omul temător de Dumnezeu simte o intensă
bucurie sufletească şi o adevărată înălţare a minţii şi a inimii pe măsură ce înaintează
spre templul din Ierusalim. Bucuria lăuntrică de a sta în prezenţa lui Dumnezeu îl
face să uite oboseala drumului şi primejdiile pe care a trebuit să le înfrunte în
timpul călătoriei. Pelerinii, porniţi de departe din nordul ţării, înaintează din
sat în sat trecând prin valea „lacrimilor” (în ebraică, bakà-lacrimă), simbol al suferinţelor
vieţii. Peisajul însă este transfigurat de ploaia de toamnă care face să înverzească
pajiştile după anotimpul torid. Totul este simţit de pelerin ca o prevestire a binecuvântărilor
care îl aşteaptă. Bucuria creşte când vede profilându-se la orizont oraşul sfânt,
sediul „Dumnezeului oştirilor” (al constelaţiilor, al cosmosului). Ajuns pe muntele
cel sfânt, pelerinul contemplă nostalgic zborul vesel al păsărilor care îşi au cuiburile
în zidurile templului, simbol al stării fericite de care se bucură slujitorii sanctuarului.
Aceştia locuiesc acolo permanent şi nu doar temporar precum pelerinii ocazionali.
Este imaginea unei rezidenţe spirituale şi a intimităţii cu Dumnezeu. Credinţa în
Domnul, simplă şi bucuroasă, este în contrast cu idolatria care îi poartă pe oameni
spre templele infame reprezentate de „corturile celor nelegiuiţi”. În sanctuarul Dumnezeului
adevărat se află izvorul vieţii spirituale; aici este soarele dreptăţii, aici este
scutul de protecţie împotriva coşmarurilor răului, aici pelerinul află pacea şi fericirea
în comuniune cu Domnul.
2. Locul prezenţei divine
Pentru credincioşii din Vechiul Testament, locul prezenţei lui Dumnezeu a fost mai
întâi cortul întâlnirii şi chivotul legământului iar apoi templul din Ierusalim. Aici
avea loc întâlnirea lui Israel cu Dumnezeu într-o experienţă intensă de comuniune
spirituală descrisă în cărţile sfinte. În Noul Testament, prezenţa lui Dumnezeu în
lume trece de la templul din Ierusalim în Isus Cristos în care locuieşte trupeşte
toată plinătatea dumnezeirii (cf. Col 2,9). El este singurul mijlocitor între Dumnezeu
şi oameni (cf. 1Tim 2,5). Isus anunţă timpul când adevăraţii închinători îl vor adora
pe Tatăl în duh şi adevăr, căci Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi
adevăr trebuie să-l adore (cf. In 4, 21-24). În liniştea şi în climatul sărbătoresc
al bisericii simţim bucuria de a sta în prezenţa lui Dumnezeu, în duh şi adevăr. Ne
simţim acasă deoarece am primit Duhul Fiului său. Prin taina Botezului am devenit
fii ai lui Dumnezeu întru Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos. Am fost unşi
ca profeţi ai lui Cristos pentru misiunea de a vesti tuturor popoarelor bucuria Evangheliei.
3. Casa de rugăciune pentru toate popoarele
Potrivit învăţăturii creştine, „în orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu
acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10, 35). Însă i-a plăcut
lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo
legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr
şi să-l slujească în sfinţenie” (LG 9). Din cele trei lecturi biblice propuse de Liturghia
acestei duminici se desprinde învăţătura despre voinţa lui Dumnezeu de a conduce toate
popoarele la mântuire adunându-le ca o mare familie în casa de rugăciune de pe muntele
cel sfânt. În prima lectură liturgică profetul Isaia anunţă că Dumnezeu vrea să lărgească
hotarele poporului său. De aceea, străinii care aderă la Domnul pentru a-l sluji şi
iubi, sunt chemaţi să intre în poporul lui Dumnezeu. Spune profetul: „Pe fiii străinilor
îi voi face să vină la muntele meu cel sfânt... îi voi face să se bucure în casa mea
de rugăciune… întrucât casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele”
(Is 56,1.6-7). În finalul aceleaşi cărţi profetice se poate citi această afirmaţie
cel puţin surprinzătoare, dacă ne gândim la normele rigide care reglementau accesul
la preoţia ebraică: „Voi lua şi dintre ei preoţi şi leviţi, spune Domnul” (Is 66,21).
În lectura a doua, Apostolul Neamurilor afirmă că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu”
faţă de poporul evreu „sunt irevocabile”, dar neamurile păgâne află acum îndurare,
„căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, ca să se îndure de toţi” (cf. Rom
11,13-15.29-32). În fine, Evanghelia zilei (Mt 15,21-28) prezintă minunea săvârşită
de Isus în părţile Tirului şi Sidonului în favoarea unei femei de origine „canaaneană”,
adică din populaţia indigenă a Palestinei înainte de sosirea evreilor. Deci, este
vorba de o femeie de neam străin şi de religie străină. Dar credinţa ei cu adevărat
„mare”, aproape unică şi exemplară, o aşează deja în sânul poporului ales, deşi nu
făcea parte din el.
4. Universalitatea mântuirii
Apostolul Paul afirmă în mod lapidar că în creştinism „nu mai este nici iudeu, nici
grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una
în Cristos Isus” (Gal 3,28). Desigur, înţelegerea acestui adevăr a fost un proces
lent şi progresiv. Din multe pagini biblice reiese o atitudine ezitantă, pentru a
nu spune ostilă, în privinţa străinilor. Va fi nevoie de o educaţie progresivă din
partea lui Dumnezeu care va face ca poporul lui Israel să înţeleagă că alegerea sa
nu este un privilegiu, ci o misiune de îndeplinit în favoarea tuturor popoarelor pământului.
De exemplu, Slujitorul Domnului (Ebèd Adonài), figură mesianică cântată în cartea
lui Isaia, primeşte de la Dumnezeu o misiune universală: „Este puţin să fii slujitorul
meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel.
Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului
(Is 49,6). Atitudinea lui Isus faţă de femeia canaaneană pare să urmeze iniţial canoanele
restrictive ale tradiţiei iudaice. Isus, folosind limbajul oriental viu şi colorat,
califică femeia străină cu apelativul de „câine” necredincios. Când femeia de neam
străin îl roagă strigând: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este
chinuită cumplit de diavol!”, Isus îi răspunde că „nu este bine să iei pâinea copiilor
şi s-o arunci la căţei” (Mt 15,22.26). În această viziune evreii sunt fii, iar păgânii
sunt consideraţi „câini”. Oricum, diminutivul „căţei” atenuează aspectul jignitor.
Ce putem spune? Cum se explică atitudinea lui Isus? Se vede de aici că Isus nu trăieşte
într-o lume abstractă, ci într-un context determinat, în sânul unei culturi, într-un
mediu bine definit. Pe de altă parte ştim că Biserica din primele timpuri a cunoscut
tensiuni puternice când a fost vorba de admiterea păgânilor la masa spirituală a unicului
popor al lui Dumnezeu. La primul conciliu convocat de apostoli la Ierusalim s-au dezbătut
chestiunea şi condiţiile admiterii păgânilor în comunitatea creştină (cf. Fap 15).
Acelaşi lucru este documentat şi de polemica apostolului Paul şi împotriva lui Paul
legată de acest argument. Dar la sfârşit, în gestul lui Isus şi în credinţa Bisericii
iese clar în evidenţă că mântuirea nu cunoaşte hotare de rasă, cultură şi spaţiu,
ci trece prin conştiinţa fiecărui om, prin libertatea şi credinţa lui. Vor cădea atunci
barierele, căci „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în
împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob” (cf. Mt 8,11). Biserica va
fi „o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile,
popoarele şi limbile” (Ap 7,9). Liturghia de azi devine o chemare adresată Bisericii
de a învinge tentaţia de a se închide într-un orizont liniştit şi comod. Într-o lume
în care reapar forme de naţionalism, discriminare şi rasism, Liturghia de azi este
un apel la lucrare misionară, la dialog, la angajare ecumenică, mereu credincioasă
cerinţelor împărăţiei lui Dumnezeu şi Evangheliei mântuirii.
5. „Femeie, mare este credinţa ta!”
Să ne oprim mai pe larg asupra episodului despre femeia cananeană. În cursul călătoriei
în care a înmulţit pâinile îi pustiu şi a mers pe mare în ajutorul discipolilor a
căror barcă era zbătută de valuri, Isus ajunge în părţile Tirului şi Sidonului, un
teritoriu locuit de păgâni. O femeie cananeană din ţinuturile acelea i-a ieşit în
cale strigând: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită
cumplit de diavol!”. Dar Isus – spune textul – nu i-a răspuns nici un cuvânt; pare
să nu ia în seamă cererea ei. Este, să spunem, primul „refuz” din partea lui Isus.
Atunci intervin apostolii. Ei intervin nu atât de dragul acelei femei, cât mai degrabă
pentru faptul că ea nu contenea să meargă şi să strige în urma lor. Îi spun lui Isus:
„Trimite-o, Doamne, nu vezi că strigă după noi (şi ne deranjează)!”. Urmează un al
doilea „refuz” din partea lui Isus, dar de această dată cu o explicaţie justificativă:
„Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Isus voia să spună
că misiunea sa era îndreptată înainte de toate spre poporul lui Israel. Aceasta era
şi regula dată de Isus ucenicilor: „Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei
lui Israel” (Mt 10,6). Odată ce va fi primit „împărăţia cerurilor”, acesta trebuia
să poarte Evanghelia mântuirii la păgâni. Dar femeia insistă. Mai mult, a venit, s-a
prosternat înaintea lui Isus şi a spus: „Doamne, ajută-mă!” Urmează al treilea „refuz”,
şi mai dur, în răspunsul lui Isus,: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci
la căţei”. Fii sunt doar descendenţii lui Abraham, păgânii erau socotiţi „câini sau
căţei”. La acest punct, oricine s-ar fi simţit ofensat până la deznădejde. Nu însă
acea femeie păgână. Ea care nu merge la templu, ci doar auzise despre faima lui Isus.
Marea ei credinţă stă în convingerea că în inima lui Dumnezeu nu există deosebire
între „fii” şi „câini”, că suferinţa unui fiu contează mai mult decât religia sa.
Ştie că Dumnezeu este fericit când vede o mamă, orice mamă, care îşi îmbrăţişează
fiul sau fiica în suferinţă şi face orice ca să se vindece. Acea femeie creşte în
statura morală cu fiecare rând din textul povestirii, ca într-o cursă cu obstacole.
Şi iată sărătura finală în această cursă a credinţei: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă
firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!” Isus care până acum se arătase reţinut,
nu mai rezistă. Foamea este egală, durerea este aceeaşi, identică este şi iubirea
mamelor pentru copilul bolnav. Nu, îi spune lui Isus femeia de neam străin. Nu, tu
nu ai venit doar pentru cei din casa lui Israel, tu eşti păstorul tuturor; tu eşti
medic pentru toată durerea lumii. Şi Isus este cucerit: „O, femeie, mare este credinţa
ta! Să fie cum vrei tu!”. Şi, din acel ceas - notează evanghelistul - fiica ei a
fost vindecată”.
6. Minunea credinţei
Dar între timp s-a petrecut o altă minune, mai mare decât vindecarea fiicei acelei
mame. Aceea femeie a devenit „o credincioasă”, una dintre primele provenind din lumea
străină de poporul lui Israel. O pionieră a credinţei creştine. Dacă Isus i-ar fi
ascultat cererea imediat, totul s-ar fi încheiat şi viaţa ar fi decurs ca mai înainte.
Femeia şi fiica ei nu ar fi lăsat nici un semn despre ele. În schimb, dorinţa ei a
crescut, credinţa s-a purificat până la a-i smulge lui Isus acel strigăt final: „O,
femeie, mare este credinţa ta!”. Evanghelia nu numai că este deschisă spre lumea păgână,
ci uneori se găseşte în ea mai multă credinţă decât în comunitatea ebraică. Acest
elogiu din partea lui Isus revine frecvent în Evanghelia după Matei. Magii vin din
depărtări să-l caute pe Isus, în timp ce Irod şi locuitorii Ierusalimului îl refuză
sau rămân indiferenţi (cf. Mt 2,1-12). Dumnezeu poate să facă să se nască fii ai lui
Abraham chiar din pietrele drumului (cf. Mt 3,9). Centurionul roman, deci tot un păgân,
are mai multă credinţă decât evreii: „Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel
atâta credinţă” (Mt 8,10). Locuitorii oraşului Ninive şi regina din Sud sunt mai disponibili
să facă pocăinţă decât „această generaţie” de evrei (cf. Mt 12.38-42).
7. Model de perseverenţă în rugăciune
Multe sunt învăţăturile ce ne vin din această simplă povestire evanghelică. Semnalăm
doar una. Printre cauzele cele mai profunde de suferinţă pentru un credincios se află
rugăciunile neascultate. Ne-am rugat zile, săptămâni, luni şi ani de zile, dar fără
nici un rezultat. Femeia cananeană rămâne mereu în Evanghelie ca învăţătoare calificată
în arta perseverenţei în rugăciune. Trebuie să ne amintim deseori de femeia cananeană.
Puţine pagini din Evanghelie s-au reflectat atât de mult în viaţa creştinilor. Acea
femeie a devenit fiică a lui Abraham pentru că s-a purtat precum patriarhul biblic:
a crezut. Ea a rămas anonimă în istoria lumii, căci nu-i cunoaştem numele. Nu face
parte din persoanele „canonizate” ale Evangheliei precum Marta şi Maria şi alte femei.
Poate este mai bine aşa, ca să rămână un simbol deschis pentru toţi. Toţi putem să
ne oglindim în ea; toţi trebuie să fim precum Cananeana.
8. Sfinţii Augustin şi mama sa, Monica
Un admirator de seamă al acestei femei este marele episcop de Hipona, sfântul Augustin,
care i-a dedicat trei dintre cuvântările sale. Aminteşte de ea ori de câte ori vorbeşte
despre necesitatea de „a se ruga fără a obosi” (Lc 18,1). Acea femeie din părţile
Tirului şi Sidonului îi amintea poate lui Augustin de mama sa Monica pe care o sărbătorim
la 27 august. Şi ea a mers în urma Domnului ani de zile, plângând şi cerând convertirea
fiului. Nu s-a descurajat în faţa niciunui obstacol şi refuz timp de 16 ani. A mers
după fiul ei până la Milano în Italia, până ce l-a văzut întors la calea credinţei
în Dumnezeu. Augustin a fost botezat în catedrala din Milano de către episcopul Ambroziu
în noaptea de Paşti. Era în anul 387. Întors în patrie, în nordul Africii, Augustin
devine diacon şi preot, apoi episcop de Hipona. Biserica îl cinsteşte în rândul sfinţilor
la 28 august. În una din predici sfântul Augustin amintind cuvintele lui Isus: „Cereţi
şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” (Mt 7,7), conclude:
„Aşa a făcut Cananeana: a cerut, a căutat, a bătut la uşă şi a primit. Să facem şi
noi la fel şi ni se va deschide”.
9. Cântarea psalmistului
”Omul este creat ca să-l laude, să i se închine şi să-l slujească pe Dumnezeu”. În
preamărirea lui Dumnezeu ne aflăm bucuria şi fericirea întregii vieţi: „Să te laude
popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele! Dumnezeu să aibă milă de noi şi
să ne binecuvânteze; să-şi îndrepte spre noi faţa senină, ca să fie cunoscută pe pământ
calea ta, şi mântuirea ta, la toate popoarele! Să se veselească şi să strige de bucurie
neamurile, pentru că judeci popoarele cu dreptate şi călăuzeşti neamurile pe faţa
pământului! Să te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să te laude! Să ne
binecuvânteze Dumnezeu şi să se teamă de el toate marginile pământului!” (Ps 66/67,4.
2-3.5-6.8, psalmul responsorial).
10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care le-ai pregătit daruri nevăzute celor care te iubesc, revarsă în inimile
noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate şi mai presus de toate,
să dobândim făgăduinţele tale, care întrec orice dorinţă.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 18 august 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |