2017-09-01 09:43:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (A): Purtarea crucii


(RV -  3 septembrie 2017) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu o invocaţie din cartea Psalmilor: „Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua, căci tu, Doamne, eşti bun si îndurător, plin de dragoste faţă de cei care te cheamă (cf. Ps 85/86,3.5). Părinţii Bisericii afirmă că în psalmii biblici răsună glasul lui Cristos care „în zilele vieţii sale pământeşti a oferit cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). Cristos înălţat la cer mijloceşte pentru noi prezentând Tatălui semnele glorioase ale pătimirii. El continuă să-şi exercite slujirea sacerdotală şi în trupul său care este Biserica. Rugăciunea adunării creştine este o prelungire în trup a rugăciunii capului, potrivit afirmaţiei sfântului Augustin: „Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu este cel care se roagă pentru noi, care se roagă în noi şi care este rugat de noi. Se roagă pentru noi ca preotul nostru, se roagă în noi drept capul nostru, este rugat de noi ca Dumnezeul nostru. Aşadar, să recunoaştem în El glasul nostru şi în noi glasul său” (Ennarationes in Psalmos 85,1: CCL 39, pg. 1176). Desigur, recunoaştem glasul lui Cristos pentru că ne-am familiarizat cu el ascultând Evanghelia. Astăzi Isus anunţă pentru prima dată discipolilor că va trebui să sufere, să fie ucis şi să învie. Anunţul are loc după episodul petrecut în părţile Cezareii lui Filip. Acolo Isus făcuse un sondaj de opinie vrând să afle de la discipoli cine zice lumea că este el iar apoi îi întreabă: „Dar voi, cine spuneţi că sunt?” Petru a răspuns în numele tuturor: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Isus acceptă această mărturisire dar precizează că Petru nu a făcut-o prin puterea proprie ci i-a fost dezvăluită de Dumnezeu Tatăl. Apoi le cere discipolilor să nu spună nimănui că el este Cristos. Pentru ce? Isus ştia bine că titlul Cristos, adică Mesia, putea fi înţeles în mod greşit, potrivit aşteptărilor oamenilor. Pentru a evita orice confuzie, Isus caută să explice progresiv celor Doisprezece ce înseamnă a fi Cristos. De atunci Isus „a început să le arate că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (cf. Mt 16,21-27). Acest anunţ îi face pe discipoli să reacţioneze. Petru se împotriveşte şi vrea să-l abată pe Isus de la acest drum. Atunci Isus îl mustră cu asprime pe Petru şi spune clar că nimeni nu poate deveni discipol al său decât dacă îl urmează pe drumul crucii: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (Mt 16,24).

1. Mister de pătimire, moarte şi înviere
Asta înseamnă că noi putem cunoaşte cu adevărat cine este Isus numai pornind de la misterul său de pătimire, moarte şi înviere. Pornind de la acest mister cunoaştem totodată ce înseamnă pentru noi a fi discipoli ai lui Cristos. Prin taina Botezului noi toţi am fost asociaţi la moartea şi învierea lui. Misterul său pascal îi abilitează pe toţi cei botezaţi să se închine lui Dumnezeu aşa cum se cuvine. Adevăratul cult adus lui Dumnezeu consistă în oferirea de noi înşine împreună cu Cristos care s-a dat pe sine pentru noi. În acest sens apostolul Paul cere creştinilor din Roma să-l slujească „trup şi suflet” pe Dumnezeu datorită iubirii sale milostive manifestate în Cristos Isus: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit!” (Rom 12,1-2, lectura a doua). Astăzi în sărbătoarea săptămânală a Paştelui îl rugăm pe „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să ne lumineze ochii inimii ca să cunoaştem care este speranţa chemării noastre” (cf. Ef 1,17-18, aclamaţie la Evanghelie). Lecturile liturgice vorbesc despre urmarea lui Cristos pe drumul crucii. Acest lucru este mereu o provocare greu de înţeles şi de acceptat. Dar asta este Evanghelia mântuirii. Să o primi cu inimi deschise!

2. Cuvântul Domnului îmi aduce ocară
Deseori în viaţă dorinţele noastre nu coincid cu voinţa lui Dumnezeu. S-a întâmplat asta şi în viaţa profetului Ieremia despre care se vorbeşte în prima lectură (cf. Ier 20,7-9). Ieremia, unul din cei patru mari profeţi scriitori, a fost la timpul său un personaj  nepopular, trebuind să spună lucruri pe care nimeni nu voia să le audă, fiind contestat de ceilalţi profeţi, de profeţii falşi care spuneau cuvinte plăcute şi măgulitoare. Ieremia lua mereu poziţie împotriva tendinţelor ce nu se puteau împăca cu credinţa în Dumnezeu. El dezaproba politica oficială şi predica lucruri pe care autoritatea şi poporul le judecau incompatibile cu fidelitatea faţă de naţiune. Din cauza poziţiilor lui, care denunţau poporul şi autoritatea, Ieremia a fost considerat trădător şi supus unei persecuţii continue. În această situaţie dureroasă profetul îşi deschide inima făcându-ne să cunoaştem suferinţele, dezamăgirile şi crizele prin care trece un adevărat om de credinţă. Destăinuirea lui nu este o simplă descărcare a sufletului, ci o rugăciune. Profetul trăieşte drama marginalizării din partea oamenilor, dar lucru şi mai greu de suportat, „tăcerea” din partea lui Dumnezeu. Desigur, o tăcere aparentă, dar la fel de apăsătoare. Trăieşte o dublă solitudine: este izolat de poporul pe care îl iubeşte profund şi pare uitat de Dumnezeu pentru slujirea căruia a lăsat totul. Izolarea îl apasă şi este injustă.

3. M-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus
Nu-i de mirare că profetul ajunge să se întrebe în privinţa chemării lui şi să se plângă cu Dumnezeu: „M-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus… am devenit de batjocură toată ziua, toţi râd de mine… cuvântul Domnului a devenit pentru mine spre ocară şi batjocură în fiecare zi” (20,7-8). Profetul nu regretă alegerea făcută; intenţiile sale de a abandona misiunea sunt doar semnul unei descurajări momentane. Fidelitatea faţă de chemare şi ataşamentul faţă de Dumnezeu nu sunt în discuţie. În aceste momente de demoralizare, profetul ar dori un pic de înţelegere cel puţin din partea lui Dumnezeu, dar şi dintr-acolo îi vine solitudinea. Avem aici rugăciunea de plângere a unui om care şi-a pus în joc viaţa, care plăteşte, care ar vrea ca cel puţin Dumnezeu să fie de partea lui. Dar uneori şi Dumnezeu pare de-o altă parte. Dar asta nu e tot. Profetul simte cu egală intensitate bucuria şi siguranţa. Discută în rugăciune cu Dumnezeul său şi ar vrea să lase totul. Îşi propune: „Nu-mi voi mai aminti de el (Domnul) şi nu voi mai vorbi în numele lui”. Însă apoi descoperă în adâncul sufletului un simţământ de fidelitate ce nu-i permite să părăsească misiunea; descoperă o iubire pentru cuvântul lui Dumnezeu pe care nimic în lume n-ar putea să o distrugă: „în inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: mă sforţam să-l potolesc, dar nu puteam” (v.9). Atunci, reia drumul şi îşi continuă misiunea încredinţată de Dumnezeu.

4. Prima prevestire a patimii şi învierii lui Isus
Istoria personală a profetului Ieremia prefigurează direct soarta lui Isus. Evanghelia duminicală conţine primul anunţ al pătimirii, morţii şi învierii lui Isus (Mt 16,21-27). Primul anunţ, urmat de alte două, cade în momentul în care Isus, din cauza neînţelegerii din partea mulţimii şi a împotrivirii din ce în ce mai violente din partea autorităţilor, se concentrează pe formarea discipolilor şi se îndreaptă din ce în ce mai singur spre cruce. Isus înţelege că drumul său trebuie să treacă prin solitudine, întocmai cum se petrecuse cu profetul Ieremia. Domnul este conştient că se îndreaptă spre o moarte violentă. Ştie că moartea sa nu înseamnă sfârşitul lesne de prevăzut al unei împotriviri. Ştie că moartea sa este un fapt aducător de mântuire ce intră în planul lui Dumnezeu şi corespunde voinţei lui. Isus declară asta în mod deschis căci „a început să le arate discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (v.21).

5. Reacţia lui Petru şi a celorlalţi discipoli
La acest punct al drumului se naşte un nou tip de neînţelegere ce nu mai este doar din partea mulţimii, ci şi a discipolilor. Aceştia recunosc că Isus este „Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, îi recunosc demnitatea de Mesia şi divinitatea, dar nu acceptă ideea că Isus trebuie să parcurgă drumul crucii. Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe, spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”. Petru era convins că Isus vorbind despre moarte îi răstoarnă planurile lui şi ale celorlalţi discipoli. În alte cuvinte, vrea să-i spună: „Învăţătorule, vezi, nu exagera, altminteri toţi te lăsă!”. Dar Isus, întorcându-se, l-a mustrat cu asprime folosind aproape aceleaşi cuvinte cu care l-a respins pe Satana la ispitirile din pustiu: „Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. De fapt este aceeaşi ispită de a-l abate pe Isus de la drumul voit de Dumnezeu: vrea ca Mesia să excludă căile lui Dumnezeu considerate falimentare şi să urmeze căile oamenilor socotite eficiente.

6. Discipolii nu înţeleg
Simon Petru fusese numit de Isus piatră de temelie a Bisericii dar la scurt timp după aceea se comportă ca „un obstacol” pentru Isus. El se gândeşte în parte la cele ale lui Dumnezeu, pentru că ştie că Isus este Mesia. În parte însă se gândeşte la cele ale oamenilor, pentru că ar vrea ca Isus să fie Mesia aşa cum se aşteaptă oamenii. Isus pune frâu pretenţiilor lui Petru şi arată că cine nu acceptă drumul crucii se comportă ca Satana. De aceea îi zice să treacă la locul său de discipol, se aşeze după Învăţător, să păşească pe urmele sale şi să nu mai pretindă să schimbe modul de a gândi al lui Dumnezeu. Oscilaţia lui Petru este provocată probabil şi de teama că ar putea fi implicat şi el în planul mesianic al lui Isus dominat de suferinţă şi moarte. Şi intuia bine. În figura exemplară a lui Petru sunt prezente cele două feţe ale discipolului: omul care îl recunoaşte pe fiul lui Dumnezeu şi omul care reacţionează înaintea crucii. Surprinde faptul că după fiecare din cele trei prevestiri ale patimii urmează, într-un fel sau altul, o neînţelegere din partea discipolilor: cea a lui Petru, cea a discipolilor care discută între ei despre cine este mai mare şi, în fine, cea a lui Iacob şi Ioan care pretind să ocupe primele locuri în împărăţia despre care vorbea Isus. Solitudinea lui Isus este deci totală. Nu numai mulţimile, dar chiar discipolii nu înţeleg.

7. Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine
În pofida acestor neînţelegeri din partea discipolilor şi a solitudinii de care se vede înconjurat, Isus nu schimbă o virgulă din discursul său. Ba mai mult, îl aplică fără nici o atenuare la discipoli. Atunci Isus le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (v. 24). Pentru a fi discipoli nu ajunge „chemarea”. E nevoie de un răspuns concret la chemarea lui Isus. Înţelegem că pentru a fi discipoli nu-i de-ajuns a recunoaşte că Isus este Mesia (Cristos) şi Fiu al lui Dumnezeu. Ceea ce face ca cineva să fie discipol al lui Isus este urmarea lui în viaţa concretă. Este desigur dificil, dar numai trăirea concretă după exemplul lui Isus face deosebirea între credinţă şi necredinţă, între creştin şi necreştin. Discipolul trebuie să se lepede de sine. Cuvântul este dur, dar exprimă bine gândul lui Isus. La prima vedere par trei condiţii pe care chemarea le impune. De fapt, condiţia este una singură. Porunca „să renunţe la sine!” a fost exprimată după Paştele Domnului cu ceea ce s-a întâmplat în Isus. Discipolul trebuie: „să-şi i-a (propria) cruce” ca astfel să împartă destinul de moarte şi de înviere cu Învăţătorul său. Discipolul continuă să fie el însuşi, însă este deschis către Dumnezeu şi către fraţi. Cine vrea să fie discipol al lui Isus trebuie să-şi programeze existenţa în perspectiva dăruirii de sine şi nu a posesiei. Asemenea lui Isus, trăind în ascultare faţă de Tatăl, discipolul pierde orice siguranţă şi este expus dispreţului, refuzului, morţii, martiriului. Dar face aceasta cu certitudinea că „cine însă îşi pierde viaţa pentru mine (Cristos), acela o va afla” (v.25).

8. Discipolii de atunci rămân modelul creştinilor
Petru şi ceilalţi nu au înţeles acestea, căci ulterior Evanghelia spune despre ei că în timpul arestării lui Isus „au fugit”. Totuşi, acei discipoli de atunci rămân modelul nostru. Au pornit după Isus pentru că au fost fascinaţi de persoana şi de învăţătura sa şi nu atât pentru a-l urma pe drumului crucii. Când s-au hotărât să meargă după Isus, şi-l imaginau diferit, aveau alte idei, alte speranţe. Dar Isus face, nu deodată ci treptat, ca acestea să se spulbere. Cu toate temerile, neînţelegerile şi ezitările lor acei discipoli au continuat să meargă după Isus. Pe lângă speranţe şi temeri, ei aveau în inimi ceva bine înrădăcinat, ceva ferm şi decisiv. Erau ataşaţi de Învăţătorul lor. Puteau spune ca profetul Ieremia: „Ne-ai sedus, Doamne, şi noi n-am rezistat”. În ciuda lipsurilor de orice fel acest ataşament de iubire face dintr-un om un discipol, un om care îl urmează pe Domnul său. În definitiv, este singurul lucru care contează oriunde şi oricând. Este de-ajuns să facem un calcul simplu şi să ne întrebăm: „ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16,26). Este de-ajuns să privim înainte cu speranţă. Iar în faţă este Domnul care vine şi nu vine cu mâinile goale: „Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut” (Mt 16,27).

9. “Să-şi ia crucea şi să mă urmeze”
Aşa cum crucea poate deveni un simplu obiect decorativ, la fel “purtarea crucii” poate deveni un mod de a spune. Însă, în învăţătura lui Isus, această expresie nu pune pe primul plan mortificarea şi renunţarea. Nu se referă în primul rând la datoria de a suporta cu răbdare micile sau marile neplăceri de zi cu zi; şi încă şi mai puţin intenţionează să fie o exaltare a durerii ca mijloc pentru a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu. Creştinul nu caută suferinţa pentru ea însăşi, ci iubirea. Iar crucea acceptată devine semnul iubirii şi al dăruirii totale. A o purta pe urmele lui Cristos înseamnă a se uni cu el în oferirea celei mai mari dovezi de iubire. Nu se poate vorbi despre cruce fără să fie luată în considerare iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, faptul că Dumnezeu vrea să fim umpluţi de bunurile sale. Prin invitaţia “urmează-mă”, Isus le repetă ucenicilor nu doar: ia-mă de model, dar şi: împărtăşeşte viaţa şi alegerile mele, petrece-ţi viaţa împreună cu mine în iubire faţă de Dumnezeu şi de fraţi. Astfel, Cristos apare în faţa noastră drept “calea vieţii”. El este Fiul Dumnezeului celui viu, mântuitorul nostru şi speranţa noastră.

10. Cântarea psalmistului
Năzuinţa omului spre Dumnezeu este o necesitate primară precum setea şi foamea. Omul caută şi este căutat. Este impresionant în acest psalm cum Dumnezeu caută să trezească în om dorinţa de a se întoarce la el: „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis de dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă. Astfel m-am uitat după tine în sanctuarul tău, ca să contemplu puterea şi gloria ta. Îndurarea ta este mai bună decât viaţa, de aceea, buzele mele te laudă. Aşa te voi binecuvânta toată viaţa mea şi voi ridica mâinile mele invocând numele tău. Ca şi cum m-aş sătura cu măduvă şi grăsime, aşa se desfată buzele mele când gura mea te laudă. Pentru că ai fost ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt de bucurie. Sufletul meu se alipeşte de tine şi dreapta ta mă susţine” (Ps 62/63,2-6.8-9, psalmul responsorial).

11. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea fată de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 1 septembrie 2017)








All the contents on this site are copyrighted ©.