2017-09-08 09:02:00

Considerații omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (A): La școala lui Isus


(RV - 10 septembrie 2017) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica este totodată ziua adunării comunităţii care celebrează amintirea (memorialul) morţii şi învierii Domnului. Astăzi Liturghia începe cu o mărturisire de credinţă luată din cel mai lung dintre psalmii biblici: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta” (Ps 118/119, 137.124). Psalmistul cântă în 176 de versete legea Domnului şi în general cuvântul prin care Dumnezeu se revelează oamenilor. În trecut Dumnezeu a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi iar în cele din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său (cf. Evr 1,1-2). Jertfindu-se de bunăvoie pe lemnul crucii Isus a arătat că plinătatea legii este iubirea (Rom 13,10). Cine îi iubeşte pe semenii săi a împlinit deja Legea, deoarece toate poruncile sunt cuprinse în cuvântul acesta: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (cf. Rom 13,8-10, lectura a doua). Astăzi lecturile liturgice oferă indicaţii concrete pentru a pune în practică porunca iubirii în viaţa comunităţii. Evanghelia (cf. Mt 18,15-20) dar şi prima lectură (cf. Ez 33,7-9) arată ce trebuie făcut când un frate greşeşte şi persistă în a săvârşi răul. Ceilalţi fraţi nu pot sta indiferenţi. Porunca iubirii îi face să depună tot efortul pentru îndreptarea celui care riscă să se piardă. Întreaga comunitate este responsabilă de recuperarea lui. În concret, ce trebuie făcut?  Mai întâi, nu trebuie să ne justificăm spunând asemenea lui Cain: „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9). Pentru fiecare este valabil cuvântul lui Dumnezeu către profetul Ezechiel: „Fiul omului, iată te pun străjer peste casa lui Israel… dacă tu nu-i vei spune ca să-l avertizezi pe cel rău de la calea sa, eu voi căuta sângele lui din mâna ta” (cf. Ez 33,7-8). Isus arată cum trebuie procedat mai departe. Vorbeşte despre îndreptarea fraternă în comunitate. Cere ca iniţiativa îndreptării să fie discretă, graduală şi susţinută de rugăciune: „Dacă fratele tău greşeşte (împotriva ta), mergi şi mustră-l numai între patru ochi! Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău”. Urmează a doua fază conform unui precept precis: „Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi, «pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori!». Al treilea pas este acesta: „Dacă refuză să-i asculte şi pe ei, spune-l Bisericii!” Când au fost epuizate toate posibilităţile de recuperare, se constată cu durere că acel frate s-a separat singur de comunitate: „Iar dacă refuză să asculte şi de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş!” Această constatare publică a comunităţii este sancţionată şi în cer, căci Isus adaugă: „tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer”. Toată iniţiativa îndreptării fraterne este susţinută de rugăciunea comunităţii. Isus i-a asigurat pe discipoli: „dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (cf. Mt 18,15-20). Aşadar, Dumnezeu care a împăcat lumea cu sine prin Cristos, a încredinţat comunităţii de credinţă cuvântul reconcilierii (cf. 2Cor 5,19, aclamaţie la Evanghelie). Toată Liturghia duminicală îndeamnă la convertirea vieţii şi prin îndreptarea fraternă: „O, de aţi asculta astăzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre!” (Ps 94/95,8, psalmul responsorial). În cele ce urmează, reluăm pe larg lecturile liturgice.

1. Discursul comunităţii
Mai întâi să vedem contextul în care Isus vorbeşte despre îndreptarea fraternă în comunitate. Evanghelistul Matei, punând în ordine cuvintele lui Isus, a alcătuit cinci mari discursuri. Asta înseamnă că spre sfârşitul primului secol, perioada în care s-a făcut redactarea finală a Evangheliei după Matei, comunităţile creştine aveau deja forme concrete de cateheză. Cele cinci discursuri sunt ca cinci repere pentru bunul mers al comunităţii. Ele oferă criterii pentru instruirea credincioşilor, dar şi pentru rezolvarea eventualelor conflicte ce apăreau pe parcurs în comunitate. De exemplu, capitolul 18 (1-35) din care este luată pericopa acestei duminici (Mt 18,15-20) cuprinde Discursul comunităţii. Sunt date instrucţiuni privind noul stil de viaţă al discipolilor pentru ca grupul lor să oglindească împărăţia cerurilor. Isus vorbeşte despre smerenie sau umilinţă şi despre grija comunităţii pentru „cei mici”, despre atenţia particulară faţă de „cine greşeşte” şi se îndepărtează de comunitate, şi despre iertarea celui care îl ofensează pe cineva. Îndreptarea fraternă şi restabilirea unităţii în comunitate se impunea atunci în situaţii concrete particulare. În comunităţile de evrei deveniţi creştini, originari din Galileea şi din Siria, existau divergeţe cu privire la acceptarea lui Isus Mesia. Multe familii erau împărţite şi persecutate chiar de rudele lor care nu-l acceptau pe Isus ca Mesia (cf. Mt 10,21.35-36).

2. Interesul comunităţii  pentru „cei mici” şi pentru „cine a greşit”
Cuvintele lui Isus din capitolul 18 al Evangheliei după Matei par să răspundă la două întrebări. Prima este adresată de discipolii săi: "Oare cine este mai mare în împărăţia cerurilor?" Drept răspuns, Isus dă o lecţie de umilinţă. A chemat la sine un copil, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: "Adevăr vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Aşadar, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3-4). La baza comunităţii creştine Isus pune umilinţa şi nu afirmarea proprie iar în centrul interesului ei pune grija şi ocrotirea „celor mici”. Referitor la protecţia acestora Isus are un cuvânt greu şi categoric: „oricine ar scandaliza pe unul dintre aceştia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară trasă de măgar şi să fie aruncat în adâncul mării” (Mt 18,6). Apoi, Isus se referă la atenţia specială pe care comunitatea trebuie să o acorde „fratelui care păcătuieşte” şi persistă în a săvârşi răul. În grija comunităţii intră şi cel care a greşit. Comunitatea este responsabilă şi nu poate rămâne indiferentă faţă de el. Porunca iubirii cere ca ceilalţi membri să-i de-a o mână ajutor în speranţa că va fi recuperat. În timp ce Isus continua să răspundă la prima întrebare, Petru l-a întrerupt cu a doua întrebare: "Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?" Isus i-a spus: "Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (Mt 18,21-22). În comunitatea creştină trebuie să prevaleze mereu şi în orice caz „iertarea”. Din cele spuse se constată că tot capitolul 18 al Evangheliei după Matei cuprinde trei momente menite să facă din viaţa comunităţii o viaţă de respect pentru cei mici şi pentru cine a păcătuit. Prin atitudinea de respect dictată de legea iubirii se construieşte viaţa de comuniune fraternă, având la bază rugăciunea în comun care asigură prezenţa Domnului: „Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor" (Mt 18,19-20). Rugăciunea în comun este liantul comunităţii creştine.

3. Dumnezeu nu vrea să-l piardă pe nimeni
În cadrul aceluiaşi capitol Isus atrage atenţia: „Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10). Asta înseamnă că „cei mici” au mereu acces la Dumnezeu, că sunt într-o relaţie cu El şi că Dumnezeu are mereu grijă de ei. Acest lucru se întâmplă mai ales când „cei mici” ajung să fie derutaţi şi puşi în situaţia şi să se rătăcească pentru că au găsit ocazii de păcat în comunitate sau au fost dispreţuiţi de fraţii lor de credinţă. Se întrevede imediat comparaţia atitudinii lui Dumnezeu cu grija unui păstor. Dumnezeu nu vrea să-l piardă pe nimeni. De fapt, Isus i-a întrebat pe discipoli: „Ce părere aveţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, oare nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă pe munte şi se duce să o caute pe cea rătăcită?  Şi dacă ajunge să o găsească, adevăr vă spun că se bucură pentru ea mai mult decât pentru cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot aşa Tatăl vostru care este în ceruri nu vrea să piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici” (Mt 18,12-14). Să reflectăm bine! Turma celor o sută de oi poate fi orice comunitate creştină, poate reprezenta şi comunitatea noastră. Reiese de aici că toţi trebuie să facem ceva pentru salvarea celui care este în pericol mai mare de a se pierde. În concret, nu trebuie să fim pentru alţii ocazie de păcat, ocazie de sminteală sau scandal, ocazie de ruină spirituală. Înseamnă că nu trebuie să-i dispreţuim pe alţii, chiar când au greşit, pentru că Dumnezeu îi iubeşte. Mai mult, trebuie să le dăm o mână de ajutor ca să se îndrepte. Cum? În ce consistă acest ajutor fratern? Răspunsul îl dă Isus în Evanghelia acestei duminici. Răspunsul lui Isus a fost elaborat cu măiestrie de evanghelistul Matei care l-a adaptat pentru comunitatea sa. Îndreptarea fraternă în comunitate trebuie să fie discretă, graduală şi susţinută de rugăciunea comunităţii.

4. „Dacă fratele tău greşeşte”
Textul Evangheliei liturgice (cf. Mt 16,15-20) are nevoie de o precizare. La drept vorbind, versetul iniţial nu este foarte clar, căci admite două variante. Este vorba de formulările: „Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta” şi „Dacă fratele tău greşeşte”, fără specificarea „împotriva ta”. În originalul grec stabilit expresia „împotriva ta” [εἰς σὲ]  tradusă în latină cu „in te” este pusă în paranteze. Ambele variante sunt valabile, sunt Evanghelie, dar ele orientează reflecţia în direcţii diferite. Unii sunt de părere că textul primei variante a fost uniformizat cu întrebarea lui Petru pusă ulterior: "Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea?” (Mt 18,21). Am comentat textul după prima variantă în consideraţiile din 2014. Aici urmez a doua versiune, aducând argumente din context în favoarea ei. În tot capitolul 18 se vorbeşte despre protecţia „celor mici” care, scandalizaţi de alţi fraţi, s-au rătăcit în ale credinţei şi trebuie să fie recuperaţi. Dar, ce se întâmplă cu cel care a greşit? Ce trebuie făcu în privinţa fratelui care i-a scandalizat pe „cei mici” şi i-a dispreţuit până a-i face să se rătăcească? Aici este vorba de un păcat ce lezează comunitatea. Ce trebuie să facă ceilalţi membri ai comunităţii? Cum trebuie să se comporte cu el? Aceasta este problema. În soluţia oferită de text unii au văzut începutul formulării dreptului canonic şi aplicarea excomunicării. Cred că trebuie să vedem mai curând grija pentru alţii şi simţul carităţii ce domneau în comunitatea creştină de la începuturi. Comunitatea a înţeles că nimic nu trebuie făcut în sunete de trâmbiţă, ci cu discreţia cuvenită. Ştiau acei creştini că răul se poate răspândi chiar când este denunţat. Dezvăluirile de senzaţie sunt de multe ori mai atrăgătoare. Ele contagiază în loc să remedieze. Pomul oprit a trezit curiozitate şi interes încă de la început. Să vedem, deci, cum trebuie procedat în cazul când un frate greşeşte şi persistă în greşeală.

5. Înainte de toate, mustră-l numai între patru ochi!
Dacă unul singur ştie cine este vinovatul, va căuta înainte de toate să rezolve personal cazul, urmărind recuperarea fratelui care a greşit. Dacă e nevoie, va face paşii necesari, însă mereu cu duhul carităţii potrivit indicaţiilor date de Isus: „Dacă fratele tău greşeşte (împotriva ta), mergi şi mustră-l numai între patru ochi! Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău” (Mt 18,15). Desigur imperativul „mustră-l!” nu înseamnă neapărat „aruncă-i în faţă!”, ci înseamnă mai degrabă „convinge-l!”, ajută-l să se examineze şi să vadă răutatea păcatului sub toate aspectele, să înţeleagă gravitatea faptei şi să întreprindă în mod spontan un drum personal de convertire şi de reparare. Numai atunci se va putea spune că „l-ai câştigat pe fratele tău”. Comentariul cel mai frumos la aceste cuvinte l-a făcut apostolul Iacob în scrisoarea sa: „dacă cineva dintre voi rătăceşte departe de adevăr şi un altul îl întoarce, să ştie că cel care îl întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit îşi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate” (Iac 5,19-20). Îndatorirea morală de a-i atenţiona pe cei în pericol vine de departe. Prima lectură duminicală reproduce avertismentul grav dat de Dumnezeu profetului Ezechiel: „Fiul omului, te pun străjer pentru casa lui Israel… dacă tu nu-i vei spune ca să-l avertizezi pe cel rău de la calea sa, el, cel rău, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi căuta sângele lui din mâna ta. Dar dacă tu îl vei avertiza pe cel rău să se întoarcă de la calea lui, iar el nu se întoarce de la calea lui, el va muri din cauza nelegiuirii sale, dar tu îţi vei salva viaţa” (cf. Ez 33,7-9).

6. Apoi, în prezenţa unor martori. Dacă nu ascultă,  spune-l Bisericii!
Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dar se poate întâmpla şi contrariul. Atunci se adoptă un alt procedeu menit să limiteze răspândirea răului, urmând un precept moral precis: „Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi, «pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori!» (cf. Dt 19,15).  Dacă refuză să-i asculte şi pe ei, spune-l Bisericii! Iar dacă refuză să asculte şi de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş!” (Mt 18,16-18). Numai în cazul extrem în care şi această tentativă dă faliment, trebuie informată întreaga comunitate, numită „Ekklesìa”, Biserica. Este vorba de adunarea creştină care se reuneşte nu pentru a pronunţa o sentinţă de judecată, ci pentru a încerca să-l recupereze pe fratele care a greşit. Se poate întâmpla ca el să nu asculte nici adunarea, atunci nu rămâne altceva de făcut decât să se constate că acel frate s-a exclus singur din comunitate. Nu mai aparţine comunităţii şi trebuie considerat ca un păgân sau un vameş, adică un păcătos public care a necinstit credinţa în ochii tuturor. Excomunicarea despre care se va vorbi mai târziu în Biserică înseamnă numai acest lucru: comunitatea nu pronunţă o sentinţă de condamnare, ci constată cu durere şi declară oficial că un frate nu-i mai aparţine. El s-a separat de Biserică dar rămâne în rugăciunea Bisericii care îl încredinţează milostivirii lui Dumnezeu.

7. Dacă nu ascultă de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş
Ce valoare are această excomunicare? Textul spune clar. Ceea ce comunitatea decide pe pământ este sancţionat şi în cer. „Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Mt 18,18). Aceste cuvinte le-am auzit deja în altă parte. Isus le-a adresat lui Petru (cf. Mt 16,19). Nu ştim cum se exercita atunci această putere. Important este a şti că exercitarea acestei puteri în comunitate se face pe baza poruncii iubirii, în spirit de caritate fraternă, ca faptă de milostenie spirituală, cu dorinţa de recuperare a fratelui care a greşit, şi susţinută continuu de rugăciunea comunităţii. La aceasta invită binomul pământ-cer, reluat în versetul care urmează. În comunitatea creştină trebuie să se acţioneze mereu în uniune cu Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, consultându-l pe Dumnezeu, adică susţinuţi de rugăciunea comunitară. Atunci se poate spera că cererile vor fi ascultate. Spune Isus: „dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,19-20). Binomul pământ-cer exprimă dimensiunea cerească a comunităţii mai întâi în activitatea ei pastorală şi apoi în rugăciune. Isus insistă frecvent asupra necesităţii de a ne ruga şi a certitudinii de credinţă că vom fi ascultaţi. Munca pastorală nu este o simplă lucrare umană. Suntem continuatorii lucrării lui Isus, cu Isus. În ea trebuie să fim în continuare orientaţi către Tatăl, asemenea lui Isus. Numai împreună cu Isus prezent în comunitate ne putem adresa Tatălui. Această prezenţă dă siguranţa că suntem ascultaţi. Nu există comunitate creştină fidelă fără prezenţa lui Isus.

8. Rugăciunea Bisericii
Botezaţi întru moartea şi învierea lui Cristos spunem împreună: „Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 8 septembrie 2017)








All the contents on this site are copyrighted ©.