Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Considerații omiletice la Duminica a XXVI-a (anul A): Spune da şi du-te!

Duminica a XXVI-a (anul A): parabola celor doi fii. - RV

30/09/2017 08:50

(RV – 1 octombrie 2017) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici începe cu o mărturisire generală din cartea profetului Daniel: „Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat; însă Tu dă slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurării tale!” (cf. Dan 3,31.29.30.43.42). Textul face parte din rugăciunea lui Azaria, unul din cei trei tineri evrei salvaţi de Dumnezeu din cuptorul cu foc în perioada exilului babilonian. Fuseseră pedepsiţi pentru că refuzaseră să se închine înaintea unei statui de aur care îl reprezenta pe rege. Asta ar fi însemnat pentru ei închinare la idoli şi renegarea credinţei. Ştiau de la părinţi că toate câte se întâmplă în lume sunt călăuzite de Dumnezeu spre o ţintă sigură pe care numai el o cunoaşte. Învăţaseră din familie că forţele ostile care încearcă să se opună planului lui Dumnezeu sunt destinate falimentului, oricât ar fi de puternice şi ameninţătoare. Acei tineri au scăpat nevătămaţi, căci „umblau prin mijlocul focului neatinşi de flăcări” şi îl lăudau pe Dumnezeu. Recunosc păcatul poporului şi invocă îndurarea Domnului: „am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat; însă Tu dă slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurării tale!” La începutul fiecărei celebrări euharistice Biserica ne invită să recunoaştem că suntem păcătoşi şi să-i cerem lui Dumnezeu să facă cu noi după mulţimea îndurărilor sale. Totodată ne propunem ca susţinuţi de harul său să ducem o viaţă corespunzătoare mărturisirii noastre de credinţă creştină. În alte cuvinte, spunem „da” Tatălui care ne trimite să lucrăm în via sa. Mărturisim că vrem să-l urmăm pe Isus, dar apoi ce se întâmplă, cum ne comportăm în viaţa de zi cu zi? Să ne amintim avertismentul lui Isus din predica de pe munte: „Nu oricine îmi zice "Doamne! Doamne!" va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 7,21). Dumnezeu să ne ajute să nu fim din categoria celor care zic: "Doamne, Doamne! şi nu fac voia lui, ci să fim din categoria celor care spun: "Vorbeşte Doamne căci sluga ta ascultă", sau :"Doamne, sunt aici, trimite-mă!".

1. Doi fii trimişi să lucreze în vie

Astăzi, în Evanghelia liturgică (cf. Mt 21,28-32) Isus ilustrează împărăţia lui Dumnezeu printr-o scurtă parabolă din viaţa de familie. Povesteşte parabola celor doi fii trimişi de tatăl lor să lucreze în vie. Primul a răspuns: “«Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus” (Mt 21,29). Deşi la început s-a arătat îndărătnic, apoi răzgândindu-se s-a dus la muncă. În schimb celălalt i-a spus tatălui: “«Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus” (Mt 21,30). Spune şi nu face. Nu are curajul să se împotrivească pe faţă, şi apoi face cum vrea. Ascultă doar în aparenţă. La întrebarea lui Isus: „Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?”, ascultătorii au răspuns imediat: “Primul” (Mt 21,31). Mesajul parabolei este clar: nu contează cuvintele, ci faptele de ascultare. Isus va vorbi pe larg despre ipocrizia celor care stau la catedra lui Moise şi învaţă poporul, dar care spun şi nu fac. Evanghelistul Matei adună într-un capitol întreg invectivele lui Isus la adresa cărturarilor şi fariseilor făţarnici (cf. Mt 23).

2. Drepţi şi păcătoşi în faţa împărăţiei lui Dumnezeu
De fapt, Isus a povestit această parabolă câtorva arhierei şi bătrâni ai poporului, adică unor oameni experţi în ale religiei. Asta înseamnă că atitudinea celor doi fii din parabola lui Isus este frecventă chiar acolo unde nu ne-am aştepta. Isus se adresa unora care credeau că sunt drepţi şi nu au nevoie de convertire. Arhierei, cărturari, farisei şi bătrâni ai poporului se alăturau mulţimilor care mergeau să-l asculte pe Ioan Botezătorul şi apoi pe Isus, dar nu credeau şi nu-şi schimbau modul de a gândi. Căutau prestigiu şi onoruri. Se considerau singurii deţinători ai legii, şi prin asta singurii cunoscători ai voinţei lui Dumnezeu. Isus le spune tuturor că Tatăl din ceruri se uită la inimă, şi nu la aparenţe; priveşte faptele, nu cuvintele. Religiozitatea celor care se credeau drepţi, devenise simplă rutină. Nu erau deschişi spre noutatea împărăţiei. Dumnezeu nu-i mai neliniştea. În schimb, cei care în opinia publică treceau ca fiind impuri şi departe de Dumnezeu se dovedesc mai disponibili să primească vestea că pot fi salvaţi. Isus încheie parabola cu aceste cuvinte drastice: “Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut” (Mt 21,31-32). Să reflectăm puţin. Există copii care nu fac probleme părinţilor, căci răspund imediat la dorinţele lor, şi sunt copii îndărătnici şi imprevizibili care deranjează întreaga familie. Dumnezeu pare să stea de partea acestora. Isus spune că ei trec înaintea celor consideraţi cumsecade. Se poate ca cineva să fie ascultător doar din frică. În realitate, nu are încredere, crede că iubirea trebuie meritată. Pentru a înţelege bine asta, să ne amintim de un alt fiu bun doar în aparenţă. În parabola fiului risipitor, fiul mai mare nu îndrăznise să-i ceară Tatălui nici măcar un ied ca să facă sărbătoare cu prietenii. Apoi, la întoarcerea fratelui mai mic, fiul mai mare rămas acasă îl invidia pe cel sărbătorit şi n-a vrut să intre şi să ia parte la sărbătoare. Nu putea înţelege că fratele mai mic găsise drumul întoarcerii spre casă, după ce risipise toată averea printre străini. Nu se bucură de întoarcerea fratelui mai mic care era mort şi a înviat. Asta se poate întâmpla şi între creştinii care se roagă şi merg la biserică, dar nu au compasiune pentru alţii şi îi judecă. Nu sunt în stare să se bucure cu cei care se întorc după ce au greşit. Uită că fiecare om are istoria lui şi răspunde personal înaintea lui Dumnezeu.

3. Responsabilitate personală
Prima lectură (cf. Ez 18,25-28) ne ajută să înţelegem ce înseamnă răspunderea individuală. Experienţa tragică a exilului făcuse ca poporul să cadă într-o profundă criză de credinţă. Mulţi se întrebau: „pentru ce a venit peste noi această nenorocire?” Opinia comună era că plătesc pentru greşelile înaintaşilor şi că răspunderea nu era a lor, ci a părinţilor. Ziceau: „Calea Domnului nu este dreaptă”.  Într-un asemenea context intervine profetul Ezechiel care vorbeşte în numele lui Dumnezeu:  „Ascultaţi, voi, casă a lui Israel: oare calea mea nu este dreaptă? Sau poate căile voastre nu sunt drepte”. Profetul combate prejudecăţile şi gândurile de autojustificare potrivit cărora fii ispăşesc păcatele părinţilor, căci Dumnezeu pedepseşte „vina părinţilor în fii până la a treia şi a patra generaţie” (cf. Ex 20,5). Această idee era atât de înrădăcinată încât căpătase forma unui proverb: „Părinţii au mâncat aguridă, şi dinţii fiilor s-au strepezit»? (Ez 18,2). Profetul Ezechiel îndeamnă poporul să nu se justifice repetând acest proverb deoarece fiecare om, atât cel drept cât şi cel păcătos, este responsabil în mod individual de faptele sale.

4. Avertisment pentru cel drept şi pentru cel nedrept
„Dacă cel drept săvârşeşte nedreptate, el moare din cauza nedreptăţii pe care o săvârşeşte. Dar dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui şi face dreptate, acela îşi va face sufletul să trăiască” (cf. Ez 18,26-28). Deci, fiecare trebuie să ispăşească propriul păcat. Fiecare este responsabil de propria mântuire. Cauza deportării nu este în trecut, în păcatul părinţilor, ci trebuie căutată în păcatele oamenilor de azi. Condiţia omului este precară, instabilă. Cel drept poate să abandoneze dreptatea şi să se dedea păcatului iar această situaţie îi aduce moartea. Pe Dumnezeu îl interesează prezentul, nu trecutul. Avertismentul pentru cel drept este ca să rămână credincios şi să persevereze în dreptate; avertismentul pentru cel rău este ca să se convertească. Dumnezeu iubeşte viaţa şi nu vrea moartea celui rău, ci doreşte ca el „să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască” (cf. Ez 18,23). Omul este liber şi poate răspunde „da” sau „nu” lui Dumnezeu. Convertirea vieţii la Dumnezeu se realizează urmându-l pe Isus Cristos în care „nu este da şi nu, ci în el este numai da” (cf. 2Cor 1,19).

5. Isus a spus „da” şi a împlinit voinţa Tatălui
În Evanghelia acestei duminici se vorbeşte despre doi fii. Primul fiu spune nu, dar apoi se răzgândeşte şi împlineşte voia tatălui. Al doilea spune da, dar nu face ceea ce i s-a poruncit. Ar putea fi şi un al treilea fiu care spune „da” şi se duce bucuros la lucru în via tatălui. Acest al treilea fiu este Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, care ne adună pe toţi la masa Cuvântului şi a Pâinii. Isus, intrând în lume, a spus: “Iată, vin [...] ca să fac voinţa ta, Dumnezeule” (Evr 10,7). Isus Cristos a spus “da” până la capăt; nu numai că l-a rostit, ci l-a împlinit în ascultare până în moarte: “El fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat de sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). În umilinţă şi ascultare, Isus a împlinit voia Tatălui, a murit pe cruce pentru fraţii săi şi pentru surorile sale – pentru noi – şi ne-a răscumpărat toată îndărătnicia şi neascultarea. Să-i mulţumim pentru jertfa sa; să ne plecăm genunchiul în faţa Numelui său şi să proclamăm împreună cu discipolii din prima generaţie: “Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,10).

6. Viaţa în Cristos
Apostolul Paul cere comunităţii să-l aibă pe Cristos ca model continuu de imitat: “Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). “Deci dacă este o încurajare în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune în duh, dacă este o simţire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget” (Fil 2,1-2). Aşa cum Cristos era unit totalmente cu Tatăl şi ascultător faţă de El, tot aşa discipolii trebuie să asculte de Dumnezeu şi să aibă una şi aceeaşi simţire între ei. Apostolul leagă chemarea la umilinţă cu îndemnul la unitate în Cristos: “Să nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci şi ale altora” (Fil 2,3-4). Existenţa creştină este o pro-existenţă: înseamnă „a fi” pentru altul, o angajare umilă pentru aproapele şi pentru binele comun. Umilinţa este o virtute care astăzi şi, în general, din toate timpurile nu se bucură de mare stimă. Însă discipolii Domnului ştiu că această virtute este, ca să spunem aşa, uleiul care face rodnic dialogul, face posibilă colaborarea şi cordială unitatea. „Humilitas”, cuvântul latin pentru “umilinţă”, are de-a face cu „humus”, adică aderenţa la pământ, la realitate. Persoanele umile stau cu amândouă picioarele pe pământ. Însă mai ales îl ascultă pe Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care reînnoieşte fără încetare Biserică şi pe fiecare membru al ei. 

7. Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace!
În Evanghelia zilei Isus cere să ne întrebăm: Dar noi, de care parte stăm? Porunca tatălui din parabolă dată fiecăruia dintre fiii săi era aceasta: Fiule, du-te azi şi lucrează în vie! Sunt cunoscute rezonanţele biblice pe care le are cuvântul „vie” întâlnit de mai multe ori în Evanghelie şi pe care îl vom auzi şi duminica viitoare. Trimiterea se aseamănă cu cea pe care preotul o adresează la sfârşitul Liturghiei tuturor celor prezenţi: „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace!” Trimiterea nu înseamnă: ”Mergeţi liniştiţi acasă, căci lucru s-a terminat şi nu mai e nimic de făcut”. Dacă ne gândim bine, nu-i vorba de o invitaţie. Este încredinţarea unei misiuni sau trimiterea într-o misiune. Trimiterea are această semnificaţie: „Mergeţi şi purtaţi altora pacea, adevărul şi harul pe care Domnul vi le-a dat în timpul celebrării acestui sfânt Mister”. Cine se străduieşte să îndeplinească această misiune, a participat cu rod la sfânta Liturghie. Cine nu-şi dă această osteneală, a pierdut probabil timpul în biserică pe care l-ar fi putut folosi poate mai bine în altă parte. Dar este timp de îndreptare: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci doreşte ca el să se întoarcă de la rău şi să fie viu. Să-i cerem lui Dumnezeu curajul şi umilinţa de a merge pe calea credinţei, de a lua din bogăţia milostivirii sale şi de a avea privirea îndreptată spre Cristos, Cuvântul care face noi toate lucrurile. El este pentru noi “calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6), este viitorul nostru şi speranţa noastră. 

8. Cântarea psalmistului
În suplica psalmistului biblic se simte deja suflul Evangheliei mântuirii: „Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale şi învaţă-mă cărările tale! Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de îndurarea şi de milostivirea ta, pentru că ele sunt din veşnicie! Nu-ţi adu aminte de păcatele tinereţii mele şi de nelegiuirile mele; adu-ţi aminte de mine în milostivirea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, de aceea el îi învaţă pe cei păcătoşi calea; îi face pe cei sărmani să umble după dreptate, îi învaţă pe cei smeriţi căile sale” (Ps 24/25,4-9, psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne facă părtaşi de bunurile cereşti.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 29 septembrie 2017)

30/09/2017 08:50