Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Papa Francisc \ Călătorii apostolice

Papa Francisc la Cesena și Bologna. Predica Sf. Liturghii de la Bologna (text)

Papa Francisc la Sf. Liturghie celebrată duminică, 1 octombrie 2017, la Bologna. - ANSA

01/10/2017 18:03

RV 01 oct 2017. ”Pe drumul Bisericii, se ivește deseori întrebarea: unde să mergem, cum să mergem înainte? Aș vrea să vă las, la încheierea acestei zile, trei puncte de referință: Cuvântul lui Dumnezeu, Pâinea euharistică și cei săraci”, a spus papa Francisc la predica Sfintei Liturghii celebrată duminică, 1 octombrie 2017, la Bologna, cu ocazia încheierii Congresului euharistic diecezan. Arhidieceza de Bologna a celebrat în această duminică și prima ”Duminică a Cuvântului lui Dumnezeu”, inițiativă pastorală ancorată în comemorarea liturgică a Sfântului Ieronim, traducătorul Sfintei Scripturi (Vulgata) prin care se dorește o apropiere mai mare a credincioșilor față de Cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie, celebrată pe stadionul ”Dall’Ara” din Bologna cu participarea a aproximativ 40 de mii de credincioși, a fost ultimul moment al vizitei pastorale de o zi efectuată duminică de papa Francisc la Cesena și Bologna. ”Am prevăzut un cuvânt de salut din partea cardinalului Caffarra, în semn de mulțumire pentru slujirea sa, dar el, din nefericire, a plecat dintre noi înainte de această întâlnire, pe care el însuși o aștepta cu drag. Suntem siguri că se roagă pentru noi din ceruri”: a spus la încheierea Sfintei Liturghii de la Bologna, arhiepiscopul Matteo Zuppi, referindu-se la predecesorul său, card. Carlo Caffarra, care a murit când pregătirile pentru această vizită erau pe ultima sută de metri. După celebrarea euharistică de la Bologna papa Francisc a revenit cu elicopterul în Cetatea Vaticanului.

Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, predica papei Francisc de la Sf. Liturghie de la Bologna, cu pagina evangheliei despre parabola celor doi fii trimiși să lucreze în vie (Mt 21, 28-32):

«Celebrez împreună cu voi prima Duminică a Cuvântului: Cuvântul lui Dumnezeu face să ardă inima (cf. Lc 24,32) pentru că face să ne simțim iubiți și consolați de Domnul. Și Fecioara Maria a Sfântului Luca, evanghelistul, ne poate ajuta să înțelegem blândețea maternă a Cuvântului ”viu”, care este în același timp ”ascuțit”, ca în Evanghelia de astăzi: într-adevăr, pătrunde în suflet (cf. Evr 4,12) și aduce la lumină tainele și contradicțiile inimii.
 
Astăzi ne provoacă prin parabola celor doi fii care, la cererea tatălui de a merge în via lui, răspund: primul nu, dar apoi merge; al doilea da, dar apoi nu merge. Există, însă, o mare diferență între primul fiu, care e leneș, și al doilea, care e ipocrit. Să încercăm să ne închipuim ce s-a întâmplat înăuntrul lor. În inima primului, după ce a spus nu, continua să răsune îndemnul tatălui; în cel de-al doilea, în schimb, în ciuda acelui da, glasul tatălui era îngropat. Amintirea tatălui l-a trezit pe primul fiu din trândăvie, în timp ce al doilea, care deși cunoștea binele, a dezmințit vorba prin faptă. Devenise impermeabil la vocea lui Dumnezeu și a conștiinței și, în acest fel, a adoptat fără probleme duplicitatea vieții.
 
Prin această parabolă, Isus pune înaintea noastră două căi, pentru noi care, după cum experimentăm, nu suntem întotdeauna gata să spunem da prin cuvinte și fapte pentru că suntem păcătoși. Dar putem alege să fim păcătoși pe cale, care rămân în ascultarea Domnului și, atunci când cad, se căiesc și se ridică, asemenea primului fiu; sau păcătoși sedentari, gata să se justifice întotdeauna și numai prin vorbă în funcție de ceea ce le convine.
 
Isus a adresat această parabolă unor șefi religioși ai timpului, care se asemănau fiului cu viață dublă, în timp ce lumea de rând se comporta adesea ca celălalt fiu. Acești capi știau și explicau totul, de o manieră impecabilă în ce privește forma, ca adevărați intelectuali ai religiei. Dar nu aveau umilința de a asculta, curajul de a-și pune întrebări, tăria de a se căi. Isus este foarte sever: afirmă că până și vameșii merg înaintea lor în Împărăția lui Dumnezeu. Este un reproș greu, pentru că vameșii erau oameni corupți și trădători ai patriei. Care era, atunci, problema acestor șefi? Nu greșeau cu ceva, ci cu modul de a trăi și a gândi înaintea lui Dumnezeu: erau, în cuvinte și cu alții, păzitori inflexibili ai tradițiilor umane, incapabili să înțeleagă că viața după Dumnezeu este o viață pe cale și cere umilința de a se deschide, a se căi și a începe din nou.
 
Ce spune aceasta pentru noi? Că nu există o viață creștină teoretică, construită științific, în care e suficient să îndeplinești vreun precept pentru a-ți liniști conștiința: viața creștină este o cale, drumul umil al unei conștiințe care niciodată nu e rigidă și întotdeauna în raport cu Dumnezeu, o viață care știe să se căiască și să se încredințeze Lui în sărăcia proprie, fără prezumpția autosuficienței. În acest fel pot fi depășite edițiile revizuite și actualizate ale acelui rău din vechime, denunțat de Isus în parabolă: ipocrizia, duplicitatea vieții, clericalismul care este însoțit de legalism, îndepărtarea de oameni. Cuvântul cheie este căința: căința te face să nu devii rigid, să transformi acel nu spus lui Dumnezeu într-un da și da-ul spus păcatului într-un nu din iubire față de Domnul. Voința Tatălui, care în fiecare zi vorbește cu delicatețe conștiinței, se împlinește numai în forma căinței și a convertirii continue. În cele din urmă, pe drumul fiecăruia dintre noi există două căi: a fi păcătoși căiți sau păcătoși ipocriți. Dar ceea ce contează nu sunt raționamentele care justifică și încearcă să salveze aparențele, ci o inimă care merge înainte împreună cu Domnul, luptă zi de zi, se căiește și se întoarce la El. Pentru că Domnul caută oameni curați cu inima, nu pe dinafară.
 
Vedem, atunci, dragi frați și surori, cum Cuvântul lui Dumnezeu sapă în adâncime, ”pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului” (Evr 4,12). Dar este și de actualitate: parabola ne recheamă și la raporturile, nu întotdeauna ușoare, dintre părinți și fii. Astăzi, la viteza cu care au loc schimbările de la o generație la alta, se simte mai puternică decât în trecut nevoia de autonomie, uneori până la răzvrătire. Dar după închiderea și tăcerea îndelungă dintr-o parte și din cealaltă, este bine să se recupereze întâlnirea, chiar dacă este încă marcată de conflicte, care pot deveni stimulentul unui nou echilibru. Ca în familie, la fel și în Biserică și în societate: să nu renunțăm niciodată la întâlnire, să căutăm noi căi pentru a merge împreună.
 
Pe drumul Bisericii, se ivește deseori întrebarea: unde să mergem, cum să mergem înainte? Aș vrea să vă las, la încheierea acestei zile, trei puncte de referință. Primul este Cuvântul lui Dumnezeu, busola necesară pentru a merge umili, pentru a nu pierde calea lui Dumnezeu și a cădea în mundanitate. Al doilea este Pâinea, pâinea euharistică, pentru că totul începe din Euharistie. În Euharistie poate fi întâlnită Biserica, nu în bârfe și cronici, dar aici, în Trupul lui Cristos din care se împărtășesc oameni păcătoși și nevoiași, dar care se simt iubiți și doresc să iubească. De aici pornim și aici ne regăsim de fiecare dată, aceasta este începutul la care nu putem renunța al faptului că suntem Biserică. O spune ”cu glas tare” Congresul euharistic: acesta este felul în care Biserica se adună, se naște și trăiește în jurul Euharistiei, cu Isus prezent și viu de adorat, primit și dăruit în fiecare zi. În fine, al treilea punct de referință: cei săraci. Chiar și astăzi, din păcate, multe persoane duc lipsă de cele necesare. Dar sunt și mulți săraci care duc lipsă de afecțiune, persoane singure și săraci care duc lipsă de Dumnezeu. În toți aceștia îl găsim pe Isus, pentru că Isus a urmat în lume calea sărăciei, a înjosirii, cum spune Sfântul Paul în a doua lectură: ”Isus s-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (Fil 2,7). De la Euharistie la cei săraci, mergem să-l întâlnim pe Isus. Voi ați reprodus inscripția pe care cardinalului Lercaro îi plăcea să o vadă pe altar: ”Dacă împărțim pâinea cerească, cum să nu o împărțim pe cea pământească?”. Ne va prinde bine să ne aducem aminte mereu de aceste cuvinte. Cuvântul, Pâinea, cei săraci. Să cerem harul de a nu uita niciodată aceste alimente de bază care ne susțin pe drumul nostru».

(rv - A. Dancă)

01/10/2017 18:03