(RV - 8 octombrie 2017) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici începe cu o mărturisire de credinţă inspirată din cartea Esterei: „Toate sunt în stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se află în ele; Tu eşti Stăpânul întregului univers” (Est 4,17). Tânăra evreică Estera imploră ajutor de la Domnul într-un moment crucial pentru soarta celor din neamul ei. Un demnitar al curţii regale l-a denunţat pe tatăl adoptiv al Esterei că nu se închină înaintea regelui. Făcuse asta din invidie. Deja obţinuse de la rege decretul ca toţii evreii din regat să fie exterminaţi prin spânzurătoare. Estera, fiind sfătuită de tatăl său, înţelege că buna reputaţie şi prezenţa ei ca regină la curtea regelui este tocmai pentru astfel de vremuri. Înainte de a se prezenta la rege, Estera îşi face curaj cu puterea rugăciunii. Singură în cameră îşi plânge necazul şi se roagă cu încredere: „Domnul meu şi regele nostru tu eşti singur; ajută-mă pe mine care sunt singură şi nu am pe nimeni să mă ajute în afară de tine! Căci pericolul meu este lângă mine!... Acum, noi am greşit înaintea ta... Adu-ţi aminte, Doamne, arată-te nouă în vremea necazului nostru şi-mi dă mie curaj… Auzi glasul celor fără de nădejde şi ne izbăveşte din mâinile uneltitorilor de rele”. Rugăciunea Esterei a fost ascultată, căci „Dumnezeu şi-a amintit de poporul său şi a făcut dreptate pentru moştenirea sa” (Est 11,3i). Convingerea că sunt poporul şi moştenirea lui Dumnezeu i-a făcut pe evrei să spere ori de câte ori în istorie s-au aflat în faţa unui nou persecutor. Atât timp cât Dumnezeu conduce cu providenţa sa divină lumea, oamenii vor găsi mereu răspunsuri la problemele lor. Mesajul dominant al cărţii Esterei este tocmai acesta: Dumnezeu rămâne credincios legământului şi stă aproape de poporul său de-a lungul istoriei în ori ce împrejurare a vieţii.
1. Poporul noului legământ
În ceea ce ne priveşte, ştim că Dumnezeu a reînnoit legământul său de iubire în Isus
Cristos, căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul
născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Nu
putem face parte din poporul noului legământ, dacă nu aderăm la Cristos prin credinţă
şi fapte de caritate. Suntem creştini dacă rămânem altoiţi în Cristos şi împreună
cu El aducem roade plăcute Tatălui. Acesta este scopul chemării creştine. Spune Domnul:
„Eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul
vostru să rămână” (cf. In 15,16, aclamaţie la Evanghelie). Prin primirea Botezului
am fost chemaţi să lucrăm în via Domnului şi să oferim lumii roade abundente de dreptate,
de adevăr, de pace şi iubire. Isus, adevărata viţă de vie dă lumii băutura care purifică
de orice păcat. El, adevărata piatră unghiulară, ne adună ca să formăm templul sfânt
al lui Dumnezeu. În orice situaţie a vieţii putem recurge la „Domnul şi regele nostru”
(Estera). Îndeamnă apostolului Paul: „Nu vă îngrijoraţi pentru nimic, ci în orice
împrejurare faceţi cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune stăruitoare
cu aducere de mulţumire! Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va
păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus” (cf. Fil 4,6-9, lectura a doua).
Să aprofundăm lecturile liturgice.
2. Via Domnului este casa lui Israel
Povestea viei este o istorie de fidelitate şi infidelitate: fidelitatea lui Dumnezeu
şi infidelitatea omului. Raportul dificil al lui Dumnezeu cu „iubitul” său popor este
descris de profetul Isaia într-o scurtă „cântare de dragoste pentru via sa”. Poporul
este comparat cu o vie iar Dumnezeu cu viticultorul (cf. Is 5,1-7, prima lectură).
Compoziţia poetică este o adevărată capodoperă: „Iubitul meu avea o vie pe un deal
mănos. A săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn
în mijlocul ei şi a pus un teasc în ea, a aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă.
Acum, locuitori ai Ierusalimului şi oameni ai lui Iuda: faceţi judecată între mine
şi via mea! Ce ar mai fi trebuit să fac pentru via mea şi nu am făcut?” (Is 5,1-4).
Folosind imaginea viei, profetul descrie succint dar esenţial istoria repetitivă şi
monotonă a poporului lui Dumnezeu. Via Domnului Sabaót este casa lui Israel iar cei
din Iúda, plantaţia lui preferată. Văzute superficial, faptele petrecute în Israel
sunt felurite, dar privite în profunzime ele repetă constant acelaşi motiv: pe de
o parte iubirea lui Dumnezeu, pe de alta trădarea din partea poporului; pe de o parte
grija, dragostea şi răbdarea lui Dumnezeu, pe de alta infidelitatea, nerodnicia şi
indiferenţa poporului. Profetul întrevede că această poveste nu poate continua la
infinit. Răbdarea lui Dumnezeu are o limită şi există o judecată. Dumnezeu se aştepta
struguri aleşi, dar a avut aguridă. Spus altfel, „se aştepta judecată, şi, iată, vărsare
de sânge; dreptate, şi, iată, strigăte!” (Is 5,7).
3. Blesteme cu sfârşit tragic
Pentru a înţelege mai bine situaţia viei neproductive care merită pedeapsa, trebuie
să parcurgem mai departe lectura aceluiaşi capitol. Profetul adună o serie de blesteme
prin care sunt denunţate cu asprime diferitele categorii de oameni care tulbură ordinea
socială. Primul „vai” este pentru „cei care adaugă casă la casă… şi câmp lângă câmp
până la capătul ţinutului!” (cf. Is 5,8-10). Sunt bogaţii care acaparează case şi
terenuri iar săracilor nu le mai rămâne nimic. Al doilea „vai” (cf. Is 5,11-17) este
pentru cei care pierd vremea în petreceri, „se scoală dis-de-dimineaţă şi aleargă
după băutură tare şi întârzie până după căderea serii, înfierbântaţi de vin!”. Bogaţi
şi săraci, nobili şi oameni de rând par laolaltă un popor distrat care nu mai aude
nici un avertisment. Al treilea „vai” (cf. 5,18-19) este pentru cei care fac ironii
pe seama lui Dumnezeu. Ei zic: „Să se grăbească şi să-şi împlinească repede lucrarea,
ca să vedem! Să se apropie şi să ajungă planul Sfântului lui Israél, ca să-l cunoaştem!”.
Al patrulea „vai” (cf. Is 5,20) este pentru cei care răstoarnă ordinea firească chemând
binele rău şi răul bine. Este dovada cea mai puternică a îndepărtării de Dumnezeu.
Omul se consideră pe sine măsura binelui şi a răului. Al cincilea „vai” este o continuare
a celui precedent. Este împotriva orgoliului oamenilor de cultură care cred că înţeleg
lucrurile mai bine decât Dumnezeu: „Vai de cei înţelepţi în ochii lor şi de cei care
sunt pricepuţi înaintea lor!” Al şaselea „vai” (cf.Is 5,22-24) se aseamănă cu al doilea
şi este împotriva celor care beau vin şi lichioruri, dar nu-i vorba doar de beţivi,
ci şi de judecătorii care se lasă mituiţi achitând pe răufăcători în dauna săracului
neajutorat. Aceasta fiind situaţia, nu rămâne decât pedeapsa. „Acum, vă voi face cunoscut
ce-i voi face viei mele: îi voi îndepărta gardul şi va fi devastată; îi voi distruge
zidul şi va fi călcată în picioare. O voi preface în pustiu; nu va mai fi tăiată şi
nici săpată şi vor creşte mărăcini şi spini. Voi porunci norilor să nu mai verse ploaie
asupra ei” (Is 5,5-6).
4. Viticultorii ucigaşi
Parabola lui Isus (cf. Mt 21,33-43) povestită în Evanghelica liturgică ne face să
înţelegem că răutatea este chiar mai gravă decât văzuse profetul. După parabola celor
doi fii trimişi de tatăl lor să lucreze în vie, urmează parabola viticultorilor ucigaşi.
Isus le-a zis arhiereilor şi bătrânilor poporului: „Ascultaţi o altă parabolă”. Vorbeşte
despre împărăţia cerurilor folosind tot imaginea viei. Înainte de a pleca într-o călătorie,
un stăpân arendează via sa unor viticultori. Apropiindu-se timpul culesului, stăpânul
vrea să aibă partea de recoltă care îi revine. Trimite servitori, mai întâi câţiva,
apoi mai mulţi, dar toţi sunt maltrataţi şi respinşi, şi se întorc cu mâinile goale.
În cele din urmă stăpânul îl trimite pe fiul său, singurul moştenitor, dar „viticultorii
au zis: «Haideţi să-l ucidem, ca să avem moştenirea lui!» Prinzându-l, l-au aruncat
afară din vie şi l-au ucis”. Ce-i de spus? Ce va fi cu viticultorii? Ce se va întâmpla
cu via? Să încercăm să răspundem la întrebarea lui Isus: „când va veni stăpânul viei,
ce le va face acelor viticultori?” Arhiereii şi bătrânii poporului i-au zis: „Pe acei
răi îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor
da roadele la timpul cuvenit”. Potrivit lor, stăpânul ia două măsuri: îi ucide pe
viticultori şi dă altora via. Acest răspuns concordă doar în parte cu cel pe care
îl dă Isus. Isus nu vorbeşte despre uciderea viticultorilor răzvrătiţi, ci despre
faptul că via este dată altor viticultori. Şi nu doar despre asta. Isus se identifică
cu fiul, ultimul trimis de stăpânul viei.
5. Piatra aruncată a devenit piatra unghiulară
Povestea viei este o istorie lungă marcată de iubire şi de infidelităţi, care ne priveşte
îndeaproape pe toţi. Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a trimis pe singurul
său fiu. Isus „a venit la ai săi dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Mai mult decât
asta, l-au prins, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis. Este o istorie dramatică
dar nu un faliment, căci spune Scriptura: „Piatra pe care au dispreţuit-o constructorii,
aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în
ochii noştri” (Ps 117/118, 22-23; Mt 21,42). Citând acest text, Isus se identifică
cu fiul ucis de viticultori afară din vie. Vede în fiul ucis propriul său destin..
Prin asta manifestă conştiinţa clară că el este trimisul Tatălui. Astfel Isus dezvăluie
planul lui Dumnezeu în istorie. Aruncat de zidari întru moarte, Isus a devenit prin
învierea glorioasă piatră unghiulară a noului edificiu: piatra care susţine bolta
împărăţiei şi arcul istoriei mântuirii. Isus este piatra unghiulară a noului templu
al lui Dumnezeu în care sunt clădite pietrele vii. Este piatra din colţul unghiului
de sus, căci piatra de temelie este Dumnezeu. Prevestind sfârşitul său tragic, Isus
arată responsabilitatea cutremurătoare ce revine „arhiereilor şi bătrânilor poporului”
(autorităţi religioase şi civile), care curând îl vor condamna la moarte. Trimis de
Dumnezeu ca ultimă posibilitate de mântuire pentru Israel, Isus este respins, condamnat
şi ucis dincolo de zidurile cetăţii. Nu este un profet oarecare, unul dintre mulţi,
dar fiul lui Dumnezeu trimis în lume şi pentru lume.
6. Istoria viei continuă: via este dată altor viticultori
Dacă în pagina profetului Isaia istoria viei sfârşeşte într-un faliment, căci stăpânul
nu se mai îngrijeşte de ea şi o lasă în paragină, în parabola lui Isus, istoria viei
continuă. Prin Fiul moştenitor trimis de Tatăl şi ucis de viticultori se deschide
o nouă perspectivă pentru împărăţia cerurilor. Via, „casa lui Israel” este încredinţată
altui popor care o va face să rodească. Concluzia lui Isus din finalul parabolei este
formulată solemn. „De aceea, vă spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi
şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (Mt 21,43). Dumnezeu se îngrijeşte
continuu de via sa. Cât despre Israel, el rămâne mereu poporul iubit de Dumnezeu,
„pentru că darurile sale sunt irevocabile”. Se ridică în istoria lumii alte popoare
care vor aduce roade la timpul potrivit. Dumnezeu cheamă mereu dintre neamurile pământului
un nou popor în speranţa că va aduce roade. Aşteaptă şi de la generaţia noastră. Aşteaptă
şi de la mine.
7. Roade plăcute lui Dumnezeu
Apostolul Paul invită să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, fără teamă şi agitaţie,
dar susţinuţi de rugăciuni de cerere şi de mulţumire. Rodul acestei atitudini este
pacea inefabilă a lui Dumnezeu, care păzeşte inimile şi minţile în Cristos Isus: „Fraţilor,
nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare faceţi cunoscute lui Dumnezeu
cererile voastre, prin rugăciune stăruitoare cu aducere de mulţumire! Iar pacea lui
Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos
Isus. În rest, fraţilor, gândiţi-vă la acestea: cele adevărate, cele demne, cele drepte,
cele curate, cele plăcute, cele vrednice de laudă, ce e virtute, ce-i de laudă, ceea
ce aţi învăţat şi primit, ce aţi auzit şi văzut la mine, aceea să puneţi în practică!
Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Fil 4,6-9, lectura a doua).
8. Cântarea psalmistului, o lamentaţie naţională
Via Domnului Sabaot este casa lui Israel (Is 5,7a). „Tu ai scos o vie din Egipt şi
ai alungat popoare, ca s-o sădeşti. I-ai întins mlădiţele până la mare şi lăstarii
ei ajungeau până la fluviu. Pentru ce i-ai spart acum zidul, încât toţi trecătorii
o jefuiesc? O pustieşte mistreţul din pădure şi o pasc animalele sălbatice. Dumnezeule
Sabaot, întoarce-te! Priveşte din cer şi vezi, vizitează via aceasta! Ocroteşte ceea
ce a plantat dreapta ta şi pe fiul omului pe care l-ai întărit pentru tine! Atunci
nu ne vom mai abate de la tine, tu ne vei da viaţă şi vom invoca numele tău. Doamne,
Dumnezeul Sabaot, fă-ne să ne întoarcem, fă să strălucească faţa ta şi vom fi mântuiţi!”
(Ps 79/80,9 şi 12-16.19-20, psalmul responsorial).
9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită Tu dăruieşti celor ce
te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră:
eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim
să-ţi cerem în rugăciune.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri, 6 octombrie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |