Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la solemnitatea Tuturor Sfinţilor: Modele de viaţă

1 noiembrie, solemnitatea Toți Sfinții. - RV

31/10/2017 08:49

(RV – 1 noiembrie 2017) E sărbătoare. „Binecuvântat să fie Dumnezeu în Sfinţii săi!” La 1 noiembrie Biserica catolică de rit roman sau latin sărbătoreşte încă din secolul al IX-lea solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Aceeaşi sărbătoare se află şi în calendarul Bisericilor orientale de rit bizantin, greco-catolică şi ortodoxă, fiind însă fixată în prima duminică de după Rusalii.

1. Semnificaţia sărbătorii
Într-o singură sărbătoare amintim cinstim împreună cu sfinţii canonizaţi, toţi drepţii din toate timpurile, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile pământului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Însemnătatea sărbătorii este motivată în prefaţa Liturghiei euharistice: Cu adevărat vrednic şi drept este să-i aducem mulţumiri, pururi şi pretutindeni, lui Dumnezeu, cel sfânt, atotputernic şi veşnic. Pentru ce? Iată raţiunea: Astăzi ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul cel sfânt, care este mama noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună, cântă şi preamăresc numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care ni i-ai dat ca prieteni şi modele de viaţă.

2. Împărtăşirea Sfinţilor în procesiune
Aşadar, să privim tabloul grandios al comuniunii sfinţilor: „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El, şi moartea fiind nimicită, toate îi vor fi supuse, unii dintre ucenicii Lui sunt călători pe pământ, în vreme ce alţii, trecuţi din această viaţă, se află în purificare, iar alţii sunt în glorie, contemplând limpede pe Dumnezeu însuşi, Unul Întreit, aşa cum este”. Astfel descrie comuniunea dintre Biserica din cer, cea suferitoare şi cea călătoare pe pământ constituţia conciliară despre Biserică (LG 49): ca o lungă şi neîntreruptă procesiune în spaţiu şi timp.

3. Chemarea universală la sfinţenie
Noi cei de pe pământ suntem invitaţi să contemplăm astăzi cetatea din ceruri unde sunt fraţii şi surorile noastre, ajunşi la capătul celălalt al drumului, acolo unde ne grăbim să ajungem şi noi stimulaţi de prietenia şi exemplul lor. „Tu singur eşti sfânt - cântă Biserica în marea doxologie adresându-se lui Cristos. „Tu singur eşti sfânt” - cântă şi preamăresc pe Dumnezeu toţi sfinţii şi îngerii din cer, amintindu-ne chemarea universală la sfinţenie: „că toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (1Tes 4,3; Ef 1,4). Da, Doamne, Tu singur eşti sfânt! Ştim însă că divinul Învăţător şi exemplul oricărei desăvârşiri a propovăduit ucenicilor de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărui autor şi înfăptuitor este El însuşi prin Duhul sfinţitor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit”. De fapt, tuturor discipolilor le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntrul lor să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile, şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos i-a iubit pe ei. Deci, toţi suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii.

4. Zbor la cote înalte
Este important să reflectăm asupra menirii noastre în viaţă lăsând la o parte tot ceea ce zădărniceşte trăirea pe pământ. Scriitorul francez Antoine Jean Baptiste Marie Roger de Saint-Exupéry (1900-1944), autorul celebrei cărţi „Micul prinţ”, descrie printr-o parabolă fenomenul misterios, instantaneu şi invadator, al trezirii omului la realitatea superioară a vieţii şi al perceperii menirii sale. Notează cu spirit de observaţie şi trece repede la aplicaţii pe planul vieţii umane.

Toamna, în perioada emigrării raţelor şi gâştelor sălbatice, deasupra locurilor traversate de ele, se verifică un fenomen ciudat, de nelinişte şi de agitaţie. Păsările domestice, ca şi magnetizate de zborul triunghiular, maiestos, schiţează cu stângăcie o tentativă neîndemânatică de decolare ce sfârşeşte repede într-o aterizare anevoioasă şi bizară.

Semnalul de chemare plecat din înălţimi, acea rechemare autentică ajunge la păsările din curţile caselor ca o lovitură, ca un şoc ce acţionează asupra instinctului de demult, atât cât a mai rămas, şi ele pentru o clipă se transformă în păsări migratoare.

În căpşorul tare, deprins de multă vreme cu priveliştea lacurilor şi bălţilor stătute şi bogate în viermi, se redeşteaptă ceva din întinderile continentale, din geografia mărilor şi a vânturilor fără obstacole. Însă pentru scurt timp, deoarece repede se îndreaptă legănându-se ca şi mai înainte spre coteţul împrejmuit, pătrunse de o pasiune nedesluşită de nedumerire.

Aşa se întâmplă cu oamenii care copleşiţi de evidenţa misterioasă a chemării creştine descoperă într-o clipă zădărnicia unor preocupări de contabil cât şi bucuria vieţii trăite la cote mai înalte. Semnalul înălţimilor sau al adâncurilor, deşteptător de conştiinţe ajunge fără îndoială la toţi oamenii şi rămâne sclipitor atâta vreme cât nu este înăbuşit. Aterizarea precipitată în curtea mărginită de garduri şi ziduri promiţătoare de siguranţă imediată şi apărare nu elimină în întregime elanul de a zbura spre înălţimi în ciuda vânturilor contrare. În mintea fiecărui om rămân întipărite imagini solare, cosmice, aşa cum în inima sa sălăşluiesc năzuinţe nepotolite către infinit. Până aici parabola cu valoare sugestivă a scriitorului francez.

5. La orizontul vieţii, mulţimea sfinţilor
Lectura din cartea Apocalipsului Sfântului Ioan este ca un zbor impunător menit să mişte ceva în adâncul inimilor, acolo unde este ascuns ceea ce e mai bun şi nobil în fiecare dintre noi. Ea prezintă triumful acelora care au trecut din această viaţă prin marea strâmtorare, dând strălucire veşmintelor prin sângele Mielului. Am văzut o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile. Ei stăteau în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de palmier în mână şi strigau cu glas puternic: "Mântuirea ne este dată de Dumnezeul nostru, care stă pe tron, şi de către Miel" (cf. Ap.,2-4.9-14, prima lectură). Sărbătoarea tuturor sfinţilor, spre a fi adevărată, trebuie să mişte simţămintele: gratitudinea şi remuşcarea, admiraţia şi neliniştea, avântul sfânt şi nostalgia, bucuria păcii şi senzaţia dezorientării.

6. Provocaţi de pilda sfinţilor
Când sfinţii apar la orizontul vieţii cuiva, devin provocatori: reproşează ocaziile pierdute de a ne sfinţi şi stimulează buna folosire a celor viitoare: „dacă atâţia şi atâtea au putut, eu, de ce nu!” - îşi zicea încurajându-se Sfântul Augustin. Să nu uităm că Apocalipsul este o carte de mângâiere scrisă în timp de prigoană spre încurajarea creştinilor, când faptul de a fi creştin însemna un risc şi o compromitere. Provocări ne vin şi din lectura a doua, un fragment din prima scrisoare a Sfântului Ioan, care atrage atenţia asupra aspectului esenţial al sfinţeniei: invită la a considera cu atenţie cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Dumnezeu Tatăl făcându-ne fii întru Fiul său Isus Cristos. „Vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. De aceea nu ne cunoaşte lumea, fiindcă nu l-a cunoscut nici pe Dumnezeu. Acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Cine are speranţă în el devine curat precum el este curat” (1In 3,1-3, lectura a doua). În diferitele stări de viaţă şi în feluritele ocupaţii, o singură sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac şi umil cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi şi la mărirea lui.

7. Programul fericirilor evanghelice
Sfinţii au luat în serios programul fericirilor anunţat de Isus la începutul predicii de pe munte. Într-adevăr, au acceptat marea provocare. Au făcut investiţii pe termen lung, fără să vadă, bizuindu-se pe cuvântul Mântuitorului, în timp ce alţii urmăreau rezultate imediate. Bărbaţi şi femei, tineri şi copii, mulţimi de pretutindeni s-au lăsat cuceriţi şi continuă să urmeze cu pasiune chemarea la sfinţenie, care este o chemare la bucurie şi fericire împreună cu Cristos, calea, adevărul şi viaţa. Se ajunge la sfinţenia evanghelică ţinând mereu privirea inimii fixată pe portretul Învăţătorului; urmându-l pe Cristos cel sărac, blând, îndurerat şi mâhnit, flămând şi însetat de dreptate, milostiv, cast şi curat cu inima, făcător de pace, prigonit pentru dreptate. În sărbătoarea umanităţii salvate prin sângele mielului Cristos, să schimbăm ceva din obiceiurile de la curtea noastră domestică. Câte zboruri de păsări migratoare trebuie să mai brăzdeze cerul de toamnă peste cercul îngust al unei vieţi fără destinaţie, pentru a deveni mai conştienţi că Dumnezeu ne aşteaptă în patria sfinţilor!

8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de a celebra într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm, prin mijlocirea tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi asupra noastră îndurarea ta.

(Radio Vatican, - Anton. Lucaci, material omiletic de marţi 31 octombrie 2017)

31/10/2017 08:49