Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an (A): Sunteţi toţi fraţi

Isus denunţă ipocrizia, vanitatea şi setea de putere. Voi sunteţi toţi fraţi: cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru - RV

04/11/2017 10:30

(RV – 5 noiembrie 2017) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală începe cu tânguirea unui om bolnav şi batjocurit de prieteni şi potrivnici: „Nu mă părăsi, Doamne Dumnezeul meu, nu te îndepărta de mine; vino în ajutorul meu. Doamne, puterea şi mântuirea mea” (Ps 37/38,22-23). Rugătorul este marcat de o grea suferinţă, dar nu se revoltă, nu blestemă, ci îşi plânge singur soarta înaintea lui Dumnezeu. Putem distinge în atitudinea lui plângerea profetului Ieremia (cf. Ier 3,26-29). Ea se aseamănă cu ruga sfâşietoare a personajului misterios descris în cartea profetului Isaia (cf. Is 53,7). Tradiţia creştină a văzut în slujitorul suferind al lui Dumnezeu o imagine a lui Isus în timpul pătimirii. Cristos, „în zilele vieţii sale pământeşti, a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). Evanghelia acestei duminici prezintă o situaţie de mare tensiune între Isus şi capii naţiunii, care „spun şi nu fac”, se declară credincioşi, dar nu sunt credibili.

1. Evanghelia celor săraci cu Duhul
Evanghelia (cf. Mt 23,1-12) şi prima lectură (cf. Mih 1,14-2,1-2.8-10) cheamă la un dur examen de conştiinţă. Nimeni, de fapt, nu poate susţine că în viaţa de toate zilele este mereu coerent, că tot ceea ce spune corespunde în întregime cu ceea ce face. Idealul vieţii propus de Isus este exigent. Muntele fericirilor evanghelice la care ne cheamă Isus este înalt: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48). Este imposibil să nu fim supuşi unor abateri mai mari sau mai mici, fie din neputinţă, fie din mărginirea noastră, fie din firea noastră rănită de păcat. Isus cunoaşte bine cât sunt de slabi discipolii săi. Cunoaşte bine şi străduinţa noastră de a păşi pe urmele sale. Din Evanghelie reiese că Isus înţelege slăbiciunea oamenilor, aşa cum face olarul care, dacă vasul nu a reuşit bine, nu aruncă argila, ci o ia din nou şi o remodelează. Este atent şi grijuliu ca păstorul care ia pe umerii săi oaia pierdută ca să-i uşureze oboseala şi să o readucă la staul. Isus este mereu atent cu vasele de lut, ca la fântâna lui Iacob, când îi oferă apă vie femeii samaritene.

2. Spun şi nu fac
Isus nu se ridică niciodată împotriva slăbiciunii celor mici şi neputincioşi, ci împotriva făţărniciei celor pioşi, împotriva celor puternici care dau legi din ce în ce mai severe pentru alţii. „Leagă sarcini grele şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac pentru ca să-i vadă oamenii”. Cu cât sunt mai inflexibili şi rigizi cu alţii, cu atât se simt mai credincioşi şi drepţi. Sunt exigenţi şi rigizi cu alţii, dar permisivi cu ei înşişi. Spunea un mare scriitor: „Să nu ai încredere în omul rigid, pentru că este un trădător”. Iar Isus spune mulţimii: "De la catedra lui Moise vă învaţă cărturarii şi fariseii: faceţi, aşadar, şi păziţi tot ceea ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, căci ei spun şi nu fac”. Isus nu-i dojeneşte pentru ceea ce spun şi învaţă, căci acestea trebuie ţinute, dar pentru infidelitatea şi incoerenţa lor. Dojeneşte ipocrizia celui care  nu se îndreaptă spre idealul Evangheliei, nici nu porneşte la drum, şi cu toate acestea vrea să apară drept. Nu-i dojeneşte pe cei care îşi dau toată silinţa dar nu reuşesc să trăiască pe deplin după idealul evanghelic. Aşadar, important este să fim pe drumul indicat de Isus şi să ne străduim să mergem în urma lui: important este să fim ca sluga credincioasă peste puţinul care i s-a dat şi pe care pentru fidelitatea sa o invită să intre în bucuria stăpânului.

3. De la vanitate la slujirea cu smerenie: voi sunteţi fraţi
Dacă ipocrizia este primul păcat, al doilea este vanitatea. Isus spune despre farisei şi cărturari că „toate faptele lor le fac pentru ca să-i vadă oamenii” şi să fie admiraţi. Trăiesc pentru imagine, pentru aparenţă. Iar a treia eroare este setea de putere. Isus opune poftei de putere o idee revoluţionară, căci spune ucenicilor: „Dar voi nu îngăduiţi să vi se spună «rabi», căci unul este Învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi. Nici «tată» să nu spuneţi nimănui pe pământ, căci unul este Tatăl vostru, cel din ceruri. Nici «învăţători» nu îngăduiţi să vi se spună, căci unul este învăţătorul vostru, Cristos”. Isus răstoarnă astfel relaţiile dintre oameni spunând: „voi toţi sunteţi fraţi”. Însă revoluţia introdusă de Isus nu se opreşte aici, la un model de egalitate socială. Isus continuă cu o altă răsturnare a relaţiilor dintre oameni: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”. Slujitor este definiţia pe care Isus a dat-o despre el însuşi: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte”. Şi Isus conclude: „Cine se va înălţa va fi înjosit, iar cine se va smeri va fi înălţat" (Mt 21,11-12).

4. Învăţătură pentru toţi
Capitolul 23 al Evangheliei după Matei reprezintă ultimul discurs rostit de Isus înainte de pătimirea sa. Cuprinde o aspră polemică la adresa călăuzelor spirituale iudaice din vremea sa: cărturari şi farisei. Fragmentul liturgic constituie prima parte a seriei de invective lansate de Isus în stilul profeţilor de demult. Urmând linia acestora, Isus demască superficialitatea, prefăcătoria, imaginea exterioară, aparenţele: demască aceste vicii, mai întâi în viaţa conducătorilor, a capilor religioşi, a acelora care trag foloase personale şi glorie deşartă din ceea ce ar trebui să fie slujire în smerenie spre edificarea semenilor şi mărirea Tatălui. Vorbind discipolilor şi mulţimii, Isus afirmă răspicat că trebuie să păzească tot ceea ce îi învaţă cei care îi conduc, dar să nu-i urmeze, deoarece ei „spun şi nu fac”. Prin profetul Malahia la începutul cărţii sale (1,14b-2,1-2.8-10, prima lectură), Dumnezeu lansează reproşuri aspre şi împotriva preoţilor care răstălmăcesc legea pentru a-i favoriza pe cei puternici ai timpului şi astfel, în loc să promoveze, discreditează cultul. În loc să-i fie credincioşi lui Dumnezeu, sunt piatră de poticneală şi ocazie de scandal pentru alţii. Trădează misiunea încredinţată. În contrast cu cei care „spun şi nu fac”, lectura a doua prezintă situaţia în care atât cei care învaţă cât şi cei care ascultă sunt pilduitori: spun şi fac. Purtarea ireproşabilă a apostolului Paul şi a tovarăşilor său de apostolat i-a făcut pe tesaloniceni să primească cuvântul lor ca pe un cuvânt dumnezeiesc (cf. 1Tes 2,7b-9.13). Cuvintele Scripturii sunt provocatoare. Ne invită pe toţi la o verificare atentă a trăirii creştine. Ascultându-le, suntem tentaţi să credem că ele nu ne privesc şi, ca de obicei, se referă la alţii. Este mereu actuală fabula scriitorului latin Fedru despre cei doi saci pe care Jupiter i-a pus pe umerii oamenilor: unul care atârnă în spate, cu viciile proprii, şi altul în faţă, plin cu relele altora, atârnând greu pe piept. Iată de ce nu putem vedea defectele propriii şi, imediat ce alţii greşesc, devenim cenzori necruţători.

5. Rugăciunea psalmistului
Psalmistul deschide calea copilăriei spirituale:” Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici nu privesc cu trufie; nu umblu după lucruri prea mari şi prea înalte pentru mine. Sufletul îmi este împăcat şi liniştit, ca un copil înţărcat la sânul mamei sale. Da, sufletul meu este în mine ca un copil înţărcat în braţele mamei sale. Să nădăjduiască Israel în Domnul, de acum şi până-n veac! (Ps 130/131,1-3, psalmul responsorial).

6. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi milostiv, numai tu poţi da slujitorilor tăi harul de a te sluji cum se cuvine; înlătură tot ceea ce ne împiedică în drumul nostru spre bunurile promise de tine”.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 4 noiembrie 2017)



 


 

04/11/2017 10:30