Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a 32-a de peste an (A): Cu candelele aprinse

Duminica a 32-a de peste an (A): Isus bate la ușă. - RV

10/11/2017 08:48

(RV -  12 noiembrie 2017) E ziua Domnului. Se apropie încheierea Anului bisericesc. Lecturile liturgice din ultimele săptămâni invită de urgenţă la veghe şi aşteptare pentru că Domnul este aproape şi vrea să fie primit cu inimi pregătite. Rugăciunea noastră exprimă bine dorinţa de Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 62/63, psalmul responsorial). La începutul sfintei Liturghii îndreptăm privirea spre Dumnezeu şi spunem: „Rugăciunea mea să ajungă înaintea ta, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!” (cf. Ps 87/88,3 Ant. la intrare). Evanghelia propune parabola lui Isus despre cele zece fecioare. Pentru noi este glasul acela care zice: „Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” (cf. Mt 25,1-13). Avem acum prilejul să ne interesăm de mijloacele indispensabile pentru primirea Domnului care vine. E nevoie să alimentăm candelele cu untdelemnul credinţei şi al iubirii, să le aprindem şi să ieşim în întâmpinarea lui. Acesta este un gând înţelept pentru toţi iar cei care caută înţelepciunea o găsesc (cf. Înţ 6,12-16 prima lectură). Altminteri cădem în deznădejde. Cu darul înţelepciunii de sus mergem cu bucurie, încă de acum, în întâmpinarea Domnului. „Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el” (cf. 1Tes 4,13-18 lectura a doua). De altfel luna noiembrie este dedicată pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi. Apostolul Paul însufleţeşte credinţa celor care plâng pe cei morţi, îndemnându-i să nu o fie ca unii ce nu au speranţă. Vrednic de crezare este cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez, creştinul este în mod sacramental „mort împreună cu Cristos” pentru a trăi o viaţă nouă de înviere cu Cristos. „O apă vie murmură şi şopteşte în mine: Vino la Tatăl”, scria pe la anul 106 sfântul Ignaţiu de Antiohia în epistola către Romani. Să aprofundăm parabola celor zece fecioare. Să aprofundăm Evanghelia zilei.

1. Zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nechibzuite
Parabola celor zece fecioare este o parte importantă a discursului escatologic. Ea subliniază necesitatea vegherii în aşteptarea Domnului care vine. Totodată încurajează pe cei care consideră că este prea lungă aşteptarea venirii. Isus foloseşte o imagine luată din tradiţia nunţilor din Galileea. El ne spune tuturor „Vegheaţi”. Tocmai în această veghe continuă consistă pentru creştini adevărata înţelepciune. A fi pregătiţi în orice moment, mereu cu candela aprinsă în aşteptarea Domnului, în orice clipă din zi şi din noapte. Vorbind despre a doua sa venire, Isus a spus ucenicilor această parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu zece fecioare invitate la nuntă, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci înţelepte. După o îndelungă aşteptare au adormit toate zece. Soseşte mirele şi cinci dintre ele pot să intre la lumina candelelor aprinse în sala de nuntă. Cele nechibzuite rămân afară, pentru că nu luaseră untdelemn în candelele lor şi fără lumină nu pot merge înaintea mirelui.

2. Toate zece adorm şi se trezesc: intră cele înţelepte
Cele zece fecioare sunt o icoană a Bisericii, care cu inima nepătată şi neîmpărţită merge înaintea Mirelui ei: torţele reprezintă faptele bune, care trebuie să fie înmuiate şi impregnate în undelemnul iubirii spre a putea arde şi lumina drumul spre Dumnezeu; 10 este numărul clasic indispensabil al celor prezenţi, care permitea în Israel celebrarea cultului de sâmbătă. Toate cele zece fecioare adorm: este situaţia Bisericii apostolice extenuată de lunga aşteptare. Dar iată, Domnul soseşte. Toate tinerele se trezesc. Cele care au cu ele untdelemnul iubirii, îşi aprind repede candelele; în schimb, celelalte care nu au undelemnul iubirii, aleargă „noaptea” să cumpere „de la vânzători”, dar când ajung cu suflarea tăiată din cauza alergării, găsesc închisă uşa ospăţului de nuntă. Bat la uşă strigând: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, dar dinăuntru Domnul răspunde „Vă spun adevărul: Nu vă cunosc”. Acest răspuns poate să deruteze. Însă nimeni nu poate să se substituie altora în săvârşirea faptelor iubirii. În iubire este de neimaginat înlocuirea persoanei. Oricum, parabola poate fi integrată cu altele, de pildă cu parabola Tatălui milostiv şi a fiului risipitor, sau cu atitudinea lui Isus care iartă până şi un tâlhar răstignit. S-a scris că „măsura iubirii lui Dumnezeu este aceea de a iubi fără măsură”. Există o singură limită a acestui supra-plin de iubire, a acestei iubiri debordante: limita impusă de om, atunci când se închide în orgoliul său şi refuză cu îndărătnicie, până la sfârşit, să bată la inima lui Dumnezeu. Să urmăm o altă abordare.

3. Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!
Cred că aceste cuvinte din parabola celor zece fecioare redau cel mai bine frumuseţea existenţei umane. Ele reprezintă existenţa omului ca o ieşire sau un mers în întâmpinare. A ieşi din spaţii închise şi din bezna nopţii pentru a fi învăluit în splendoarea îmbrăţişării cu Dumnezeu. Toată viaţa noastră pe pământ este o ieşire şi o înaintare în vederea acestei întâlniri: de la naştere, ieşim, creştem şi înaintăm în viaţă, până în ziua în care ieşim din această viaţă pentru a întâlni viaţa ascunsă în Dumnezeu. Al doilea lucru important al parabolei este lumina. Împărăţia lui Dumnezeu va fi asemenea cu zece fecioare dotate cu un pic de lumină, suficientă pentru a face primul pas. Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece luminiţe, chiar dacă în jur este noapte. Este asemenea unui grăunte de muştar aruncat în pământ, asemenea unei mici bucăţi de drojdie puse în aluat, se aseamănă cu o mână de stele pe cer. Dar se iveşte o problemă: cinci fecioare sunt înţelepte, au untdelemnul în candele şi vor fi paznice ale luminii; cinci sunt nechibzuite, au un vas gol, o viaţă goală şi curând stinsă.

4. Ce este untdelemnul candelelor?
Isus nu explică ce este undelemnul candelelor. Ştim însă că are de a face cu lumina şi cu focul. În definitiv, înseamnă să şti să arzi pentru ceva sa pentru Cineva. Alternativa principală este între a trăi precum candelele aprinse sau a trăi precum cele stinse. „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci candelele noastre se sting!”, au spus fecioarele nechibzuite. Răspunsul celor înţelepte este categoric: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă! Mergeţi mai bine la cei care vând şi cumpăraţi-vă!” Acest răspuns cheamă la responsabilitate personală. Unul nu poate iubi în locul altuia; nu poate fi bun sau cinstit în locul meu şi să-l dorească pe Dumnezeu pentru mine. Dacă eu nu sunt responsabil de mine însumi, cine va fi pentru mine?

5. Îmbrăţişarea Domnului
Avem aici o parabolă exigentă şi consolatoare. Toate fecioarele au adormit, cele înţelepte şi cele nechibzuite. Aceasta este istoria noastră. Toţi am obosit şi poate am cedat. Dar în momentul cel mai întunecat al nopţii, un glas, un cuvânt, o persoană ne-a trezit. Forţa noastră adevărată stă în certitudinea că glasul lui Dumnezeu va veni. Tăria noastră este în acea voce care nu va lipsi, care va veni să ne trezească din toate descurajările. Vom auzi glasul lui Dumnezeu care ne ridică spunând că nu-i obosit, nici sătul de noi; că deschide o lume plină de întâlniri şi lumini noi. Dumnezeu nu urmăreşte să ne prindă în flagrant: este un glas care ne trezeşte, de fiecare dată, chiar în bezna cea mai neagră şi pe o mie de străzi. Nouă ne va fi de-ajuns să avem o inimă care ascultă, pe care să o reaprindem ca pe o candelă şi să ieşim în întimpinarea Celui care vine să ne îmbrăţişeze.

6. Fiţi pregătiţi pentru venirea Domnului!
De multe ori această invitaţie a lui Isus este înţeleasă exclusiv ca un avertisment privitor la ultima întâlnire: moartea. Această interpretare nu este greşită, dar este prea reductivă. Ea identifică venirea Domnului cu dizgraţia, cu accidentul, cu infarctul, în pofida tuturor explicaţiilor ulterioare. Ea nu ajută la a trăi credinţa cu bucuria creştină. Isus nu este purtător de moarte, ci Domnul vieţii.

7. Unica certitudine: nu ştim când va veni
Singurul lucru de care de care suntem cerţi cu privire la acel eveniment, este că nu ştim când se va întâmpla. Să ţinem, deci, candelele noastre aprinse cu undelemnul credinţei şi al iubirii ca să nu trebuiască să mergem apoi la vânzători pentru a-l cumpăra, cum gândeau să facă acele zece fecioare, cele înţelepte şi cele nechibzuite. Vom regreta atunci dacă ne bazăm pe faptul că putem găsi negustori care vând acel tip de marfă. Asta şi pentru că nu este chiar marfa care se cumpără de la vânzători; mai mult, nici nu se cumpără, ci se dobândeşte în genunchi cu rugăciunea smerită şi arzătoare către Dumnezeu cel Preaînalt.

8. Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!
În finalul parabolei celor zece fecioare, Isus spune: „Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!” Apostolul Paul recomanda creştinilor de atunci „să aştepte manifestarea Domnului nostru Isus Cristos”, pentru ca să fie găsiţi fără reproş în ziua venirii sale”.  Primii creştini aşteptau acea zi ca fiind iminentă. Noi, după două mii de ani, riscăm să nu mai aşteptăm nimic. Să cerem harul de a ne trezi din această letargie periculoasă, căci dacă nu vom vedea încă acea ultimă zi,  vom vedea cu siguranţă ultima noastră zi. Coloana de foc care ne va permite să înfruntăm acel ultim eveniment va fi credinţa. Numai credinţa tradusă în fapte de caritate ne va duce pe ţărmul celălalt, unde ne va aştepta Domnul în persoană.

9. Pentru fiecare dintre noi va răsări ultima stea
Pentru fiecare dintre noi, când va răsări ultima stea şi vom intra în dimineaţa eternă ce nu cunoaşte apus, să cerem încă de acum să fim primiţi cu mângâietoarele cuvinte: „vino, servitor bun şi credincios, intră în bucuria Stăpânului tău”. O rugăm pe Maica Presfântă, Fecioara înţeleaptă şi Steaua dimineţii, să umple mereu candelele noastre cu untdelemnul credinţei şi al iubirii, să vegheze peste drumul nostru şi să ne facă neprihăniţi şi curaţi cu inima”.

10. Cântarea psalmistului
Setea este o cerinţă elementară la fel ca mâncarea. Rugăciunea exprimă dorinţa unei căutări a lui Dumnezeu. Nimic abstract, ci experienţă: „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis de dimineaţă. Sufletul meu este însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ uscat şi fără apă…Bunătatea ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele te laudă…Mă gândesc la tine în timpul nopţii, ore în şir continui să-ţi vorbesc: Tu eşti ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt de bucurie" (Ps 62/63,2-8, psalmul responsorial).

Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, eliberaţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea.

(Radio Vatican, Anton Lucaci, material omiletic de vineri 10 noiembrie 2017)

10/11/2017 08:48