Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a de peste an (A): Cinci, doi, unu

Parabola talanţilor: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!”. - RV

17/11/2017 07:30

(RV – 19 noiembrie 2017) E Ziua Domnului. Suntem în penultima duminică din Anul bisericesc. Celebrăm sărbătoarea săptămânală a Paştelui privind dincolo de lumea prezentă spre celălalt capăt al drumului vieţii. Ţinta luminoasă spre care năzuim este venirea glorioasă a Domnului. Liturghia alimentează candela speranţei cu untdelemnul credinţei: „Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă; strigaţi către mine şi eu că voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11-12.14 Ant. la intrare). Lecturile biblice orientează gândurile spre lucrurile cele mai din urmă ale omului, invitând la a ne da silinţa cât este zi, căci vine noaptea şi nu se mai poate lucra.

2. Liturgia Cuvântului
Un fragment din cartea Proverbelor prezintă elogiul femeii destoinice ca simbol al înţelepciunii. Ea este mai preţioasă decât coralii pe care soţul ei îi aduce din depărtare. Inima lui se încrede în ea. Mâinile ei se întind spre furcă şi palmele sale apucă fusul. Ca stăpână vigilentă şi responsabilă a casei, femeia harnică şi generoasă faţă de săraci „îşi desface palma către cel umil şi-şi întinde mâna către cel nevoiaş” (Prov 31,10-13.19-20.30-31 prima lectură). Femeia cumsecade este o binecuvântare pentru omul care se teme de Domnul: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului  împrejurul mesei tale”. Această femeie este propusă ca model pentru „toţi cei care se tem de Domnul şi umblă pe căile sale”. (Ps 127/128,1-2.3.4-5 psalmul responsorial). Ei fac să rodească darurile şi se hrănesc din munca mâinilor lor în aşteptarea întoarcerii Domnului. Nu ştim când va veni „Ziua Domnului”, spune apostolul Paul. Ştim însă că va veni pe neaşteptate ca un hoţ în timpul nopţii. Dacă veghem şi trăim în speranţă ca fii ai luminii şi fii ai zilei, nu avem de ce să ne temem. Aşadar, să nu dormim precum ceilalţi, ci să veghem şi să fim sobri (cf. 1Tes 5,1-6, lectura a doua). Evanghelia zilei despre parabola talanţilor arată că Domnul vrea să fim responsabili de „bunurile creaţiei şi ale harului încredinţate de Tatăl mâinilor omului”. Darurile Domnului au menirea să rodească. Nu trebuie ţinute în cămara inimii ca într-un depozit, căci sunt seminţe roditoare. A fi servitori buni şi credincioşi înseamnă a fi bogaţi nu în cuvinte, deşi frumoase şi lăudabile, dar în fapte bune (Mt 25,14-30). În penultima duminică a lunii octombrie se celebrează anul acesta prima Zi Mondială a Săracilor. Mesajul papei este: „Să nu iubim cu vorba, ci cu faptele”. „Să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul” (In 3,18). Să ne oprim pe larg la Evanghelia talanţilor, o parabolă a împărăţiei lui Dumnezeu.

2. Nici un om nu este fără grădină
Se va întâmpla ca unui om care, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Dumnezeu ne încredinţează ceva şi apoi iese din scenă. Ne încredinţează lumea împreună cu câteva instrucţiuni pentru folosire şi multă libertate. Chipul lui Dumnezeu este cel descris în multe parabole. El are încredere în noi, ne face colaboratori la creaţie oferindu-ne un dar şi dându-ne o regulă. Ne-a lăsat aceeaşi regulă pe care a dat-o lui Adam în paradis (Eden): „cultivă şi păzeşte grădina” în care eşti pus, adică iubeşte şi înmulţeşte viaţa. Iată te rânduiesc preot al liturgiei primordiale a lumii. În acest sens, nici un om nu este fără grădină, pentru că ceea ce a fost adevărat pentru Adam este adevărat de atunci pentru fiecare om. Talanţii daţi servitorilor de către stăpânul generos şi încrezător reprezintă potenţialul minţii şi zestrea inimii, frumuseţea interioară de care nimeni nu este lipsit şi pentru care lumina trupului este doar un reflex. În acest sens, fiecare făptură pusă pe drumul meu este un talant al lui Dumnezeu pentru mine, o comoară imensă în ogorul meu. Şi eu sunt Adam, cultivatorul împlinirii şi păzitorul fericirii sale.

3. Potenţialul, cinci talanţi, doi, unu: fiecăruia după capacitatea sa
Evanghelia este plină de o teologie simplă, de teologia seminţei, a plămadei, de începuturi ce trebuie să se dezvolte şi să înflorească. Nouă ne revine munca răbdătoare şi inteligentă a celui care cultivă şi se îngrijeşte de plante. Esenţa iubirii nu stă în ceea ce este comun, stă în a-l face pe altul să devină ceva, să devină infinit mai mult, să devină maximul ce-i permit puterile. Soseşte momentul când trebuie să dăm cont şi atunci vin surprizele. Prima este aceasta: cel care a primit potenţialul de cinci talanţi şi prezintă zece, nu este mai destoinic decât cel care a primit potenţialul de doi şi prezintă stăpânului patru talanţi. Nu există o tiranie sau un capitalism al cantităţii, deoarece cântarele lui Dumnezeu nu evaluează cantitatea, ci calitatea. Este nevoie doar de sinceritatea inimii şi de fidelitatea cu sine însuşi, pentru a da vieţii ce este mai bun din ceea ce putem da. A doua surpriză: Dumnezeu nu este un stăpân exigent care vrea să-i dăm înapoi talanţii cu dobândă. Suma încredinţată rămâne la servitori, mai mult, este dublată: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!”. Dumnezeu îi face părtaşi la viaţa şi la bucuria sa pe servitorii credincioşi.

4. Dumnezeu relansează darurile, nu le ia înapoi
Servitorii se duc să restituie, iar Dumnezeu relansează. Evanghelia este acest spor de viaţă. Această pârghie de iubire crescândă este energia lui Dumnezeu încarnată în tot ceea ce trăieşte. Se prezintă la sfârşit şi cel care primise un singur talant şi a zis: mi-a fost frică. Parabola tanaţilor este o invitaţie la a nu ne fi teamă de provocările vieţii, căci frica paralizează, ne face perdanţi. De câte ori nu am renunţat să învingem doar de frică să nu fim învinşi! Evanghelia învaţă înţelepciunea de a trăi, învaţă cea mai umană dintre pedagogii care se întemeiază pe trei reguli: a nu avea frică, a nu cultiva frică, a se elibera de frică. Şi mai presus de toate de frica servilă care l-a făcut pe servitorul care primise un talant să zică: „Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat, şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!” (Mt 25,24-25). Pentru aprofundare, să trecem la o altă abordare.

5. O parabolă din lumea afacerilor
În distribuţia capitolului 25 după evanghelistul Matei această parabolă a talanţilor stă între parabola celor zece fecioare (Mt 25,1-3) şi parabola judecăţii finale (Mt 25,31-46). Toate trei vorbesc despre împărăţia lui Dumnezeu: la început ca aşteptare, apoi ca responsabilitate şi în fine ca utilizare a darurilor primite. Ele nu sunt orientate spre noi înşine, ci sunt puse în serviciul altora, mai ales în primirea celor mai din urmă. Limbajul şi tipologia parabolei talanţilor sunt împrumutate din lumea afacerilor, foarte concretă şi nu lasă spaţiu pentru o religiozitate intimistă: bunuri, talente, a investiţii, utilizare, câştig, bani, conturi, putere, bancheri, dobândă. Pare că vameşul Matei nu a uitat limbajul ocupaţiei de mai înainte. Pare să sugereze că virtutea credinţei nu este un sentiment pios, o devoţiune, nici o apartenenţă religioasă sau o participare la cult, la rituri, cât mai degrabă o lucrarea curajoasă în istoria oamenilor, cu mijloace umane, riscând şi punând în joc propria persoană şi lucrurile proprii. Parabola vorbeşte chiar de o vocaţie specifică: „stăpânul i-a chemat la sine ca să le încredinţeze bunurile sale”. Şi nu-i o încredinţare temporală sau în custodie, ci o adevărată încredinţare pe viaţă. Suma primită este mare, dar cantitatea nu are importanţă în povestire pentru că talanţii sunt un pretext pentru propunerea învăţăturii.

6. Libertate şi posesie
Obiectivul parabolei este comportamentul servitorilor, capacitatea fiecăruia, încrederea, iniţiativa, spiritul întreprinzător. Diferenţa între sumele primite corespunde capacităţii fiecăruia. Stăpânul îi cunoaşte bine pe servitorii săi iar acum îl lasă complet liberi, nu le dă indicaţii, instrucţiuni, sarcini, ci mai degrabă le acordă deplină încredere. Stăpânul lasă ceea ce este al său la libera iniţiativă a fiecăruia. Plecarea într-o călătorie este dovada cea mai evidentă că stăpânul îi lasă pe servitori să facă ce vor cu suma primită. Libertatea este ceva ce avem „înăuntru”, este conştiinţa de noi înşine. Nimeni nu-i liber, dacă nu-i stăpân pe sine (Epictet) şi pe ceea ce are. Servitorii care se duc imediat să fructifice talanţii („să lucreze”: lucrare, lucrum în latină înseamnă a câştiga, câştig), înţeleg că sunt liberi şi că au devenit proprietari. Au înţeles că stăpânul a făcut un gest de încredere şi de libertate ce merită un răspuns pe măsura încrederii. Tocmai acest amestec între libertate şi posesie dă naştere iniţiativei personale şi muncii responsabile. Şi asta nu-i lucru simplu nici imediat, cere echilibru, căci se poate abuza atât de libertate cât şi de proprietate. Abuzurile mari se comit mai ales când e vorba de ceea ce reţinem că aparţine tuturor sau nimănui, începând cu bunurile pământului, planeta însăşi, pământul, mările, aerul, solul, subsolul, resursele sale.

7. Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos
Servitorul care a primit un talant vere să-l conserve cu grijă pentru nu-l consideră al său dar acelui stăpân, un om aspru de care îi este frică. Primi doi, la darea de seamă, povestesc ceea ce au făcut şi arată câştigul. Al treilea restituie ceea ce a primit de la stăpân: „Iată, ai ce este al tău”. Ideea pe care şi-a făcut-o despre stăpânul său nu corespunde cu cea făcută de ceilalţi, nu crede în generozitatea şi gratuitatea stăpânului, din contră îl consideră avid de ceea ce nu-i aparţine. Acest servitor are despre sine imaginea unui sclav, nu a unui servitor şi urmaş la succesiune. Nu a avut încredere nici în stăpân nici în sine. A îngropat împreună cu talantul primit viaţa sa, a rămas în întuneric, în solitudine. Nici nu s-a gândit la posibilitatea să împartă cu alţii ceea ce a primit, că „trebuia să depui banii la bancheri”. Este comportamentul celui care zice: „Nu fac rău nimănui, nu fur, n-am ucis”, dar s-a lipsit de aspectul iubirii. „Îngropând aurul tău în pământ, tu în realitate l-ai îngropat în inima ta. Da, tu eşti sărac, nu posezi niciun bun: eşti sărac de iubire, sărac de bunătate, sărac de credinţă în Dumnezeu, sărac de speranţă veşnică” (Sf. Vasile cel Mare). Ceea ce este important în viaţă este ideea pe care o avem despre Dumnezeu, despre chipul său. Fariseii îşi imaginau un Dumnezeu ca un Judecător aspru iar persoanele valorau înaintea lui în funcţie de meritele dobândite prin diferite feluri de aplicare a legii. Acest chip al lui Dumnezeu fără iubire înlătură libertatea, generează frică şi împiedică dezvoltarea umană.

8. Dumnezeu este iubire
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos nu este aşa: „De ce vă temeţi, oameni de puţină credinţă” (Mt 8,26). „În iubire nu există frică, dimpotrivă, iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica presupune pedeapsă, iar cine se teme nu a ajuns la desăvârşire în iubire. Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,18-19). Iubirea pune în mişcare viaţa. Ne face să stăm în picioare şi să acceptăm responsabilitatea vieţii fără să căutăm subterfugii, fără frică, dar cu pasiune, curaj şi spirit întreprinzător. Stăpânul parabolei îi cheamă pe toţi servitorii, nu doar pe câţiva dintre ei. Dumnezeu dă fiecăruia din darurile sale. Fiecare are capacitatea sa şi răspunderea personală pe măsura capacităţii. Teama de responsabilitate se traduce în timiditate, într-un fel de frică ce ne face să ascundem darurile primite. Evanghelia ne încurajează amintind că zilnic ne este oferită posibilitatea de a ne sufleca mânecile pentru a face cât putem mai bine cu darul vieţii. E mai bine să rişti făcând, decât să nu rişti din lene sau frică.

9. Rugăciunea Bisericii
Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te urmăm mereu cu bucurie, căci numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea deplină şi nepieritoare.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 15 noiembrie 2017)

17/11/2017 07:30