Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica a 34-a de peste an (A): Judecata universală

Considerații omiletice la Duminica a 34-a din timpul liturgic de peste an, ”Cristos, regele universului” (imagine: Michelangelo, Judecata universală; Capela Sixtină). - RV

23/11/2017 10:14

(RV - 26 noiembrie 2017) E Ziua Domnului. Liturghia ultimei duminici din anul bisericesc anunţă judecata finală pe care o va face Cristos, regele slavei, când va separa oile de capre. Pe lângă imaginile lui Cristos ca rege, păstor şi judecător, Evanghelia precizează obiectul judecăţii din urmă. Vom fi judecaţi de tot ceea ce vom fi făcut lui Cristos prezent în cei săraci şi în cei mici pe care el îi numeşte fraţi ai săi. Atunci, mare va fi surpriza tuturor descoperind realitatea Evangheliei: „Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat, sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare şi ţi-am slujit?”. Fiul omului le va spune celor de la dreapta sa: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă”, căci „tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”. Iar celor de la stânga le va spune: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor”, căci „tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut”. Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi, în viaţa cea veşnică”. Suntem astfel înştiinţaţi din timp că doar cu credinţa în Dumnezeu dovedită prin fapte de iubire faţă de fraţii cei mai mici ai lui Cristos se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt 25,31-46 Evanghelia zilei). Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi. După el, la venirea lui în slavă, vor urma cei care „sunt ai lui Cristos”, apoi va fi sfârşitul, când el va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl. Căci el trebuie să domnească până când va pune toţi duşmanii sub picioarele lui. Ultimul duşman care va fi nimicit pentru totdeauna este moartea (cf. 1Cor 15,20-26.28 lectura a doua). În cursul istoriei Dumnezeu a anunţat prin profetul de demult venirea adevăratului Păstor care va face judecată între oaie şi oaie „Iată, eu însumi voi căuta turma mea şi o voi observa! Aşa cum se îngrijeşte un păstor de turmă, tot aşa mă voi îngriji eu de turma mea şi o voi salva din toate locurile unde a fost împrăştiată în ziua înnorată şi întunecată. Eu voi păstori turma mea şi eu le voi face să se odihnească. Pe cea pierdută o voi căuta, pe cea rătăcită o voi aduce înapoi, pe cea rănită o voi bandaja, pe cea slăbită o voi întări, voi avea grijă de cea grasă şi de cea puternică. Le voi păstori cu judecată. Cât despre voi, turma mea, iată, voi face judecată între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi” (cf. Ez 34,11-12.15-17 prima lectură). În grija păstorului faţă de turmă psalmistul biblic vede iubirea pe care Dumnezeu o are pentru poporul său (cf. Ps 22/23,1-3.5-6 psalmul responsorial). Lui Cristos, rege şi păstor, care şi-a dat viaţa pentru ca poporul şi turma sa să aibă viaţă din belşug, să-i aducem închinare: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat, să primească puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea. Lui să-i fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor” (Ap 5,12; 1,6 Ant. la intrare).

1. Servitorul credincios
Isus a dezvoltat pe larg predica sa despre felul în care trebuie să trăim aşteptarea stăpânului. A început cu porunca: vegheaţi!, trăită printr-un comportament ce manifestă fidelitate şi înţelepciune. „Oare cine este servitorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste cei din casa lui ca să le dea hrană la timpul potrivit? Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său îl va găsi astfel atunci când se va întoarce! Adevăr vă spun că îl va pune peste toate bunurile sale” (cf. Mt 24,45; 25,2). Fiţi ca fecioarele înţelepte care alimentează candelele vieţii cu untdelemnul iubirii în aşteptarea mirelui (Mt 25,1-13). Fiţi ca servitorii buni şi credincioşi care fructifică talanţii încredinţaţi de stăpân până ce se întoarce (cf. Mt 25,14-30). Servitorul este rău şi leneş, dacă se limitează să conserve în depozitul inimii ceea ce are. Viaţa creştină este creştere, nu a nu face nimic. Ştim din toată Evanghelia că bunul încredinţat fiecărui discipol este „cuvântul lui Dumnezeu”, care cere să fie vestit în toată lumea. Împărăţia este luată de la viticultorii ucigaşi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite (Mt 21,43). Care sunt aceste roade, va fi arătat în povestirea următoare. Deocamdată înţelegem că nu este suficient a se prezenta la Domnul doar cu ceea ce s-a primit. Stăpânul nu vrea pentru sine sporul efortului făcut de servitor, vrea doar să sporească generozitatea sa pentru a-l face pe discipolul credincios destinatar al unei mântuiri superioare ce întrece orice imaginaţie: „intră în bucuria stăpânului tău!”

2. Criteriile judecăţii finale
Care sunt roadele cuvenite pe care le aşteaptă stăpânul de la servitorii săi? Sfântul Ioan Crizostomul introduce astfel explicaţia acestui ultim fragment al discursului lui Isus (Mt 25,31-46): „Să ascultăm cu atentă fervoare şi cu toată remuşcarea inimii aceste prea dulci cuvinte pe care să nu neglijăm a le medita constant şi cu care se încheie pe bună dreptate predica lui Cristos. De fapt, mare este stima pe care Isus o are despre milostivire şi caritate”. Iată ce spune Isus: „Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul gloriei sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii! Căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine!» Atunci îi vor răspunde cei drepţi, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?» Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut». Atunci le va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat». Atunci ei îi vor răspunde, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat, sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?» Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi, în viaţa cea veşnică”.

3. Privire panoramică şi relectura Evangheliei
Negreşit, evanghelistul Matei a folosit în această capodoperă alte izvoare, dar textul poartă amprenta sa personală. Evanghelistul face multe referinţe la cele scrise mai înainte, precum ideea de separare între oi şi capre, care trimite la cea dintre buni şi răi, dintre drepţi şi răi, deja anunţată în parabolele neghinei şi năvodului. Adunarea tuturor naţiunilor fără nici o deosebire şi judecata lor face referinţă la profetul Ioel (4,2), însă ea depăşeşte cadrul spaţial şi gândirea profeţilor de demult. Toate popoarele sunt adunate înaintea Fiului omului care stă pe tron în haină de rege, păstor şi judecător. Foloseşte expresiile „Tatăl meu” şi „fraţii mei mai mici”. „Cei mici” sunt „fraţii mei”. „Când va veni Fiul Omului”: nu mai este vorba de aşteptare, căci aici se vorbeşte despre sfârşitul istoriei la viitor. Deci nu-i vorba de un tablou fictiv ca cel prezent în parabole chiar dacă imaginile sunt din limbajul parabolic. Avem aici o profeţie despre ceea ce se va întâmpla după ce toate neamurile vor fi ascultat vestirea Evangheliei Împărăţiei. Isus vorbeşte aici despre sine ca Fiu al omului, nu ca Fiul omului care trebuie să sufere, ci ca Fiul omului care se întoarce în gloria lui, după ce va fi primit toată puterea şi se va fi aşezat pe tron: un Fiu al omului devenit „Rege” şi „Judecător”. Vine în toată strălucirea slavei sale şi se aşează pe tron pentru judecată. Toţi îngerii îi fac coroană şi începe judecata. În lume oi şi capre, buni şi răi erau toţi amestecaţi. Odată ce a sosit „sfârşitul lumii”, este momentul separării. Judecătorul se comportă ca un „păstor”, iar când vorbeşte este un „Rege-Judecător”. Oile puse la dreapta sa sunt „binecuvântaţii”, „drepţii”, în timp ce caprele sunt „blestemaţii”. Expresia „binecuvântaţii Tatălui meu” indică apartenenţă. Comunitatea fraţilor este familia lui Dumnezeu care se reuneşte definitiv în casa Tatălui: „moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii”. Acea împărăţie nu este ceva neprevăzut şi improvizat. Din veşnicie Dumnezeu ne-a chemat la viaţa veşnică împreună cu el. Ne-a chemat la comuniunea cu el prin Fiul în Duhul Sfânt depăşind infinit de mult orice merit al nostru: împărăţia este o moştenire. Evanghelia ultimei duminici din anul bisericesc propune actul conclusiv al istoriei

4. Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu!
Care este binele făcut  de cei numiţi „binecuvântaţii Tatălui meu”? De patru ori sunt enumerate şase fapte de milostenie: a da de mâncare celor flămânzi, a da de băut celor însetaţi, a primi pe străini, a îmbrăca pe cei goi, a vizita pe cei bolnavi, a merge la cei aflaţi în închisoare. Aceste fapte bune servesc pentru a motiva premiul şi condamnarea. Nu sunt fapte văzute în ele însele, dar în relaţiile pe care le-au stabilit cu cei interesaţi şi cu Domnul însuşi. Săvârşindu-le sau nesăvârşindu-le, au trăit sau nu au trăit o adevărată relaţie umană de împărtăşire, de caritate, de bunătate, de milostivire faţă de cei mai în nevoie. Au trăit cuvântul „Fericiţi cei milostivi” şi acum văd împlinindu-se promisiunea: „căci ei milă vor afla” (Mt 5,7). Moştenirea este un pur dar de milostivire, expresia bunătăţii infinite a lui Dumnezeu. Dar fac şi o descoperire. Din cuvintele Regelui înţeleg că fapta lor de bine nu sfârşea doar în acei suferinzi. Interesându-se de ei, i-au slujit lui Isus însuşi: mie mi-aţi făcut.

5.  Slujirea celor mici „ai pământului”
Am spus „slujit”, pentru că potrivit textului cei „blestemaţi” întreabă: „Când te-am văzut aşa… şi nu ţi-am slujit?”. A sluji celor mici înseamnă a sluji Domnului; a-i primi pe cei mici înseamnă a-l primi pe Domnul (Mt 18,5). Cine sunt aceşti „cei mici”? Discuţiile nu lipsesc. Să fie doar creştinii, doar discipolii lui Isus? Să însemne că neamurile vor fi judecate pe baza relaţiei lor doar cu discipolii Domnului, menţionaţi ca „cei mici care cred în mine”? (Mt 18,6). Să fie vorba doar de cei care cred în Cristos? Textul nu face această precizare iar limbajul este universal. Textul face să ne gândim la toţi „cei mici” ai pământului. Şi sunt astfel toţi cei care suferă. Expresia „toate neamurile” privită la sfârşitul istoriei se referă în mod cert la toţi aceia care au ascultat vestirea Evangheliei (Mt 24,14), dar nu neapărat cei care au primit-o în mod vizibil. Pot să nu facă parte din Biserică, dar pot fi în mod implicit parte a poporului lui Dumnezeu prin faptele de milostivire. Cine trăieşte şi săvârşeşte aceste fapte, deşi nu ştie în mod explicit că-i slujeşte Domnului, de fapt îi slujeşte şi va avea răsplata.

6. Pedeapsă după dreptate, răsplată pe măsura harului
Vor fi atâtea surprize în acea zi. Noi creştinii, însă, care avem posibilitatea de a citi în continuare cuvântul lui Isus, umblăm în istorie ştiind deja că prin faptele de milostivire vom fi salvaţi. Nu suntem oameni care umblă în întuneric. Suntem „fii ai luminii”, „fii ai zilei” (1Tes 5,5) numai dacă trăim ceea ce Isus ne-a învăţat. A fi binecuvântaţi sau blestemaţi depinde de noi. Nu vom putea spune că nu ştiam. Dacă voim ca la sfârşit Domnul să ne zică: „Intră în bucuria Stăpânului tău” (Mt 25,21.23), adică „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu”, trebuie de acum încolo să trăim în plinătate solidaritatea umană cu ceilalţi. Numai aşa vom intra în posesia „darului”, care nu echivalează cu meritul. Spune sfântul Ioan Crizostomul: „Dacă cei răi sunt pedepsiţi după dreptate, cei buni sunt răsplătiţi potrivit harului. Pentru că şi atunci când ar fi săvârşit nenumărate fapte bune, generozitatea harului le va da în schimbul unor ajutoare atât de mici şi neînsemnate un cer nespus de mare, o împărăţie şi o slavă veşnice”. Să facem binele şi să sperăm fără a dubita că Domnul ne va da o bucurie nemărginită ce întrece infinit de mult orice merit al nostru.

7. Recunoaşterea lui Cristos în „aceştia mici”
Punctul central al textelor biblice este atitudinea Fiului omului faţă de cei săraci, definiţi în şase categorii de nevoiaşi repetate de patru ori în textul redactat de evanghelistul Matei: foame, sete, străin, gol, bolnav, în închisoare. Derutează faptul că în faţa acestei realităţii Isus spune: „tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”. Derutează faptul că nimeni nu-şi dă seama că a făcut ceva sau nu a făcut lui Cristos. Se întâmplă că la vederea unui sărman nefericit spunem: „A ajuns în această situaţie, pentru că nu-şi dă silinţa. Nu face nimic să iasă din mizerie”. Sau, dacă este cazul unui deţinut: „Şi-a meritat pedeapsa”. Cum să depăşim atare repugnanţă şi atare judecată? Isus nu cere să-i iubim pe săraci pentru că vedem în ei persoana sa. Săracul are un nume. Isus ne cere să-i iubim pe cei săraci, să iubim aceste persoane, dar cu iubirea cu care Dumnezeu ne iubeşte şi aşa cum el ne iubeşte. Numai dacă recunoaştem că suntem iubiţi şi susţinuţi de iubirea lui Dumnezeu, suntem plini de viaţă, suntem roade bune. Numai atunci suntem numiţi „binecuvântaţi” pentru că am răspuns la nevoile oamenilor şi am colaborat la planul Creatorului. Cine este numit „blestemat”? Nu acela care a săvârşit fapte rele din slăbiciune omenească, dar acela care i-a ignorat pe nevoiaşii societăţii. A-l nega pe altul este ca şi cum l-ai ucide. Cine nu vede cerinţa vitală a altuia este închis în faţa iubirii şi prin aceasta în faţa vieţii. Nu comunică viaţa şi nu o poate primi. Este o apă stătută. Numai cine iubeşte este capabil să dea viaţă. Numai cine dă viaţă află viaţa în plinătate. Este o lege a firii. Apa care vine de la un izvor şi circulă, generează viaţă. Lacul fără alimentare face ca vegetaţia să dispară. Dacă „cei blestemaţi” sfârşesc în focul distrugător, asta se datorează faptului că s-au distrus singuri, mutilând viaţa şi neducând mai departe planul Creatorului. Pedeapsa veşnică nu vine din afară. Ea este constatarea morţii, pentru că „cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1In 3,14). Să ne întrebăm încă o dată, în ce sens Cristos are nevoie de ajutor? Nu este oare Dumnezeu atotputernic? Ori de câte ori îl hrănim pe altul cu pâine, cu atenţie, cu stimă; ori de câte ori îl susţinem în căutarea unui loc de muncă prin care să-şi agonisească cele necesare vieţii, deschidem pentru Dumnezeu o posibilitate de a fi prezent în viaţa acelei persoane. Dumnezeu ajunge la oameni prin oameni. În sărbătoarea lui Cristos rege, recunoaştem că Isus din Nazaret este un rege care se identifică cu cei mai mici, mai neluaţi în seamă, cei slabi, cei apăsaţi de solitudine, bătrâni şi rude care deranjează. Isus vrea să fie recunoscut în realitatea lor. Tu îl recunoşti?

8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci totul în Fiul tău preaiubit, Regele universului, dă-ne, te rugăm, harul ca toată făptura, eliberată din robie, să slujească maiestăţii tale şi să te laude într-un glas, fără încetare.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 24 noiembrie 2017)

23/11/2017 10:14