Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Biserică \ Spiritualitate

Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Advent (B): Vegheaţi în aşteptare

Vegheaţi în aşteptare - RV

02/12/2017 10:10

(RV – 3 decembrie 2017) E Ziua Domnului.  Cu prima duminică de Advent începe un nou An bisericesc după calendarul roman sau latin. Pe parcursul acestui an liturgic vom retrăi evenimentele întrupării, pătimirii, morţii şi învierii Domnului, urmând Evanghelia după sfântul Marcu. Prin tainele vieţii lui Cristos suntem introduşi treptat în planul bunăvoinţei lui Dumnezeu iar în inimi se intensifică dispoziţiile filiale cuvenite ca să primim lucrarea mântuirii prin darul Duhului Sfânt. „Către tine, Doamne, îmi înalţ sufletul; Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei: căci toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine” (cf. Ps 24/25,1-3 Ant. la Intrare). Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup în Isus Cristos pentru a rupe lanţurile timpului şi ale morţii şi pentru a ne deschide larg porţie unei vieţi ce nu cunoaşte apus. Să reluăm cu bucurie drumul în întâmpinarea Domnului care vine. Se poate spune că încă de la începutul ei omenirea a îndreptat către Dumnezeu această imploraţie: „Tu, Doamne, eşti tatăl nostru; numele tău este «Răscumpărătorul nostru» din veşnicie... O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî! (cf. Is 63,16-17.19; 64,2-7 prima lectură). „Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem, fă să strălucească faţa ta şi vom fi mântuiţi! (cf. Ps 79/80,2-4.15-16.18-19 psalmul responsorial). „Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta!” (Ps 84/85,8 Verset la Evanghelie). La aceste cereri stăruitoare ale omenirii, Dumnezeu a răspuns despicând cerurile şi trimiţându-l pe Fiul său făcut om. Apostolul Paul ne aminteşte că am fost îmbogăţiţi cu preţioase daruri spirituale pentru ca în dificultăţile existenţei să fim orientaţi spre Dumnezeu, susţinuţi de puterea sa spre pacea inimii. „Mărturia lui Isus Cristos a fost întărită în noi, aşa încât să nu ducem lipsă de niciun har în timp ce aşteptăm revelarea Domnului, care ne va întări până la sfârşit ca să fim fără prihană în ziua venirii sale. Credincios este Dumnezeu de care am fost chemaţi la comuniunea cu Fiul său, Isus Cristos Domnul nostru” (cf. 1Cor 1,3-9 lectura a doua). Evanghelia arată că principala atitudine cu care să trăim viaţa creştină este vigilenţa. Într-adevăr, Isus le-a spus discipolilor: „Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul! Aşa cum un om, plecând în călătorie, îşi lasă casa şi dă putere servitorilor săi, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind! Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!” (Mc 13,33-37).

1. Vegheaţi în aşteptarea stăpânului!
Suntem conştienţi că pe drumul credinţei apar momente de descurajare încât din pricina alegerilor greşite ne întrebăm: „Oare vom mai fi mântuiţi? Noi toţi eram precum cel impur, toate faptele noastre de dreptate erau ca o haină întinată; noi toţi ne veştejeam ca frunza, păcatele noastre ne spulberau ca vântul”. La ispita de a se refugia într-o lamentaţie sterilă ca sursă de dezamăgire şi de scepticism poporul credincios răspunde cu strigătul de demult: Tu, Doamne, eşti tatăl nostru; numele tău este „Răscumpărătorul nostru” din veşnicie. Poporul credincios răspunde cu invocaţia curajoasă şi smerită: „O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî!” Plini de speranţă să aşteptăm întâlnirea definitivă cu Dumnezeu şi împlinirea istoriei mântuirii: Vino, Doamne, Isuse! „Să fie mijlocul vostru încins şi luminile aprinse, iar voi fiţi asemenea oamenilor care-şi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă. Fericiţi acei servitori pe care stăpânul îi găseşte veghind atunci când se întoarce! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre dimineaţă e şi-i va găsi astfel, fericiţi vor fi!” (Lc 12,35-38).

2. Îndemn la vigilenţă între două certitudini
Evanghelia acestei duminici (Mc 13,33-37) cheamă la o atitudine de vigilenţă între două certitudini, între prima venire a lui Cristos (Mesia) în slăbiciunea firii omeneşti şi a doua venire a lui Cristos în slavă. Este ca istoria unui om care pleacă de acasă fără să spună când se va întoarce şi lasă servitorilor săi „puterea”. Textul după evanghelistul Marcu nu precizează clar la ce se referă această „putere”. Confruntând pericopa cu parabola talanţilor (Mt 25,14-30) şi cu cea a minelor (Lc 19,11-27), înţelegem că este vorba despre administrarea economică a bunurilor stăpânului. Acestea sunt o adevărată sursă de putere pentru cine le are în mâinile sale. Evangheliştii Matei şi Luca arată că servitorii se străduiesc să fructifice bunurile încredinţate. În schimb, evanghelistul Marcu nu mai insistă pe atitudinea ce trebuie adoptată în momentul în care această „putere” este dată servitorilor. Marcu vorbeşte însă despre nesiguranţa timpului în care stăpânul se întoarce. Această nesiguranţă îi face pe servitori să nu doarmă liniştiţi. Se pare că stăpânul nu ia cu el cheile de la uşa casei, de aceea servitorii trebuie să vegheze şi să-i deschidă îndată ce soseşte.

3. Nesiguranţa timpului în care stăpânul se întoarce
Situaţia ce se creează este oarecum încordată. Dacă omul ar şti când se întoarce stăpânul, s-ar organiza, ar programa zilele, ar stabili ritmul muncii. Dacă ar şti ce trebuie făcut imediat şi ce poate face cu calm şi mai târziu, ar da prioritate unor activităţii în raport cu altele. În ale cuvinte, dacă servitorul ar şti când se întoarce stăpânul, ar fi mai atent să nu greşească, să nu fie surprins nepregătit, să facă lucrurile la timp şi bine. Însă nesiguranţa este totală. În casa lăsată de stăpân nimeni nu ştie cum să se comporte. Atunci totul devine prioritar, pentru că stăpânul poate să se întoarcă de la un moment la altul. Însă totul poate deveni şi pierdere de timp şi risipă de energii. A face lucrurile dând timp la timpul potrivit ar permite să le facem bine. Situaţia aceasta de incertitudine poate face ca persoanele să se maturizeze şi să devină mai responsabile. Atunci a face sau a nu face ceva într-un anumit mod nu mai depinde de comportamentul stăpânului. Depinde exclusiv de servitori. Depinde, în definitiv, de noi. Ceea ce face diferenţa este atitudinea noastră. Putem alege să ne odihnim şi apoi să ne dăm de lucru doar într-un al doilea moment, presupunând şi dând ca cert că stăpânul nu se va întoarce imediat. Putem decide să facem totul în grabă, încât toate să fie la locul lor, şi apoi să ne odihnim, sperând să fim gata să ne trezim când soseşte stăpânul.

4. Vigilenţi, mereu la datorie
Putem alege să trăim mai departe în ritmul dintotdeauna, cu aceeaşi linişte, pentru că fie că stăpânul soseşte îndată, fie că se întoarce mai târziu, în fond ne facem datoria şi nu trebuie să ne simţim în culpă pentru ceea ce ducem înainte cu seriozitatea cuvenită. În fond, relaţia noastră cu Dumnezeu este bazată pe o alegere responsabilă, nu pe un program prestabilit. Dumnezeu există, este prezent în viaţa noastră. Când nu ne dăm seama că este aproape de noi, în compania noastră, nu trebuie să ne gândim că nu există. Când nu sesizăm apropierea sa, Dumnezeu este absent, dar nu inexistent. Nu este aici, dar există. Nu-i simt prezenţa alături de mine, dar este viu şi poate să se întoarcă în orice moment. Asta nu înseamnă că trebuie să disperăm pentru că nu se face simţit şi atunci să facem tot ce ne trece prin minte pentru că el nu există. Desigur, dacă Dumnezeu ar fi prezent într-o formă palpabilă, totul ar fi mult mai simplu. Atunci noi am fi bine şi am trăi liniştiţi, ca servitori care ştiu bine când stăpânul este acasă şi când este absent. În schimb nu este aşa: Dumnezeu se absentează şi se întoarce fără să spună când asta se va întâmpla. În felul acesta ne responsabilizează, ne face să înţelegem că viaţa de credinţă este o chestiune de alegere şi angajare personală. A trăi ca servitori credincioşi înseamnă a-şi asuma în mod responsabil riscul alegerii: cu Dumnezeu sau împotriva lui; a fi adormiţi şi resemnaţi sau treji şi sârguincioşi. Riscul plafonării vieţii de credinţă, contând pe două trei lucruşoare de făcut, este mare şi latent pentru toţi.

5. Două riscuri: împietrirea inimii şi viaţa adormită
Mulţumim Domnului, cel puţin o dată pe an, trăim Adventul care ne stimulează la alte moduri de a fi creştini. Adventul este un timp de mers. Totul devine mai aproape: Dumnezeu de noi, noi de alţii, eu de mine însumi. În timpul Adventului distanţele se scurtează: între cer şi pământ; între om şi om. În Evanghelia primei duminici de Advent stăpânul pleacă de acasă şi lasă totul în mâinile servitorilor său, fiecăruia sarcina sa, „fiecăruia lucrarea lui (Mc 13,34). Este ceva constant în parabolele povestite de Isus: Dumnezeu pune lumea în mâinile noastre; încredinţează făpturile sale inteligenţei credincioase şi sârguinţei omului. Există însă pentru noi un dublu risc. Primul este cel al împietririi inimii: „De ce, Doamne, ne-ai făcut să rătăcim de la căile tale şi ne-ai împietrit inima ca să nu se teamă de tine?” (Is 63,17). Duritatea inimii (sklerokardìa) este boala de care Isus se teme cel mai mult, o combate în farisei şi vrea să o vindece cu toată fiinţa sa. Al doilea risc este acela de a trăi viaţa „dormind”. Nu cumva să vină dintr-odată cel aşteptat şi să ne găsească dormind (Mc 13,36).

6. Chemare la trezire şi atenţie
Evanghelia este o chemare la trezire. Există zilnic riscul de a duce o viaţă incapabilă să perceapă sosirile şi începuturile, zorii şi ocaziile prielnice; o viaţă distrată şi neatentă. Adventul cheamă la a fi atenţi. La ce să fim atenţi? Atenţi la persoane, la cuvintele lor, la tăcerea lor, la întrebările tăcute, la orice ofertă de bunătate, la frumuseţea lor plină de prezenţa lui Dumnezeu. Atenţi la lume, la mediul înconjurător, la făpturile cele mai mici şi indispensabile: apa, aerul, plantele. Atenţi la ceea ce se întâmplă în inimă şi în micul spaţiu de realitate în care mă mişc. „Acum, Doamne, tu eşti tatăl nostru; noi suntem lutul, iar tu olarul. Noi toţi suntem lucrarea mâinii tale” (Is 64,7). Profetul Isaia ne invită să vedem culoarea, puterea, mângâierea mâinilor lui Dumnezeu care în fiecare zi, ne plăsmuieşte şi ne dă formă intr-o neobosită lucrare creatoare. Nu ne aruncă niciodată, chiar când vasul nostru nu-i reuşit, dar ne pune din nou pe roata olarului şi ne remodelează. Dumnezeu, Tatăl nostru, nu pierde niciodată încrederea în noi, deşi l-am trădat de atâtea ori.

7. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 2 decembrie 2017)

02/12/2017 10:10