(RV - 10 decembrie 2017) E Ziua Domnului. În timpul liturgic de pregătire la sărbătoarea Naşterii Domnului, Biserica preia chemarea profeţilor de demult şi repetă zilnic: „Regelui care va veni, Domnului nostru, veniţi cu toţi să ne închinăm!”. „Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale spre bucuria inimii noastre”(cf. Is 30,19.30 Ant. la intrare). De aceea, „ridică-te, Ierusalime, stai pe înălţimi şi vezi bucuria care îţi vine de la Dumnezeul tău” (cf. Bar 5,5; 4,36 Ant. la Împărtăşanie). Dumnezeu „vine în întâmpinarea noastră în orice loc şi în orice timp, pentru ca să-l primim în credinţă şi să mărturisim în iubire speranţa fericită a împărăţiei sale” (Prefaţa de Advent II).
1. Tripla venire a Domnului
Dumnezeu a venit, vine şi va veni: a venit în smerenia trupului omenesc, vine în suflete
în sfintele sacramente, va veni în slavă pentru judecată. Explică sfântul Bernard:
„Ştim că există o triplă venire a Domnului. A treia este între celelalte două. Acestea
două sunt vizibile, cealaltă nu. La prima sa venire, el a fost văzut pe pământ şi
a vorbit cu oamenii, când, aşa cum el însuşi dă mărturie, l-au văzut şi l-au urât.
La ultima sa venire, orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu (Lc 3,6) şi vor
privi la cel pe care l-au străpuns (In 19,37). Venirea intermediară este ascunsă:
numai cei aleşi îl văd în ei înşişi şi sufletul lor este mântuit. Astfel, el a venit
mai întâi în trup şi în slăbiciune; apoi, între cele două, în duh şi în putere; la
sfârşit, va veni în glorie şi în maiestate. Această venire intermediară este, de fapt,
o cale prin care se trece de la prima la ultima: la prima sa venire, Cristos a fost
răscumpărarea noastră; la ultima, va apărea ca viaţa noastră; şi, între cele două,
este odihna şi mângâierea noastră. Dar ca să nu creadă cineva că ceea ce spunem despre
această venire intermediară este o invenţie din partea noastră, ascultaţi ce spune
el însuşi: Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom
veni la el (In 14,23). În alt loc, am citit: Cine se teme de Dumnezeu va face binele
(Sir 15,1). Însă, observ că, aici, Isus exprimă ceva mai mult spunând despre cel
care îl iubeşte: Va ţine cuvântul meu. Unde trebuie ţinut? În inima sa, fără îndoială,
aşa cum spune profetul: Păstrez în inimă cuvintele tale, ca să nu păcătuiesc împotriva
ta (Ps 118/119,11). Iată cum trebuie să ţii cuvântul lui Dumnezeu, căci fericiţi cei
care îl ţin. Să-l faci să intre în ceea ce se poate numi adâncul sufletului tău; să
pătrundă în sentimentele şi în comportamentul tău. Hrăneşte-te cu ceea ce este bun
şi sufletul tău va avea de ce să se bucure! Nu uita să-ţi mănânci pâinea, ca nu cumva
inima ta să se usuce; satură-ţi sufletul cu o hrană bună şi gustoasă. Dacă astfel
vei ţine cuvântul lui Dumnezeu, fără îndoială că şi el te va ţine pe tine. Fiul va
veni la tine împreună cu Tatăl; va veni Profetul cel mare, care va reînnoi Ierusalimul;
el este cel care va face noi toate lucrurile. Iată ce va face venirea sa: atunci,
aşa cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul celui ceresc (1Cor 15,49).
Aşa cum vechiul Adam s-a răspândit în omul întreg şi l-a ocupat în întregime, la fel
trebuie să-l ocupe acum Cristos, el care l-a creat pe om în totalitatea sa, care l-a
răscumpărat în totalitatea sa şi care îl va glorifica în totalitatea sa. Din Predicile
sfântului Bernard, abate (Predica 5 despre Advent, 1-3: Opera omnia, ed. cisterc.
4 [1966], 188-190, Liturgia orelor, Oficiul lecturilor, miercuri, prima săptămână
din Advent).
2. Trei personaje pentru un singur Domn
Trei sunt personajele principale care în timpul Adventului pregătesc drumul la întâlnirea
cu Cristos: profetul Isaia, Ioan Botezătorul şi Fecioara Maria. Fiecare dintre aceştia
trei are o legătură misionară particulară cu Mântuitorul care vine. Profetul Isaia
îl prevesteşte, Ioan Botezătorul îl arată venit între oameni, Maria, Fecioara Mamă,
îl oferă lumii. Mai sunt şi alte personaje care au avut un raport special cu Isus.
Sfântul Iosif, preotul Zaharia, Elisabeta, bătrânul Simeon, profetesa Ana. În poporul
lui Israel, între aşa numiţii „anawimi”, săracii lui Jahwèh, aşteptarea lui Mesia
(Cristos) era mare, chiar dacă pentru mulţi această aşteptare era confuză şi amestecată
cu speranţe omeneşti. Şi astăzi speranţa este o valoare în criză de conţinut, pentru
că mulţi nu ştiu bine de ce au mai mare nevoie pentru propria creştere şi împlinire.
Într-o operă teatrală reprezentativă pentru epoca noastră, scriitorul irlandez Samuel
Beckett, laureat al premiului Nobel pentru literatură (1969), denunţă absurditatea
condiţiei umane: toată opera „Aşteptându-l pe Godot” (1957) este construită pe aşteptarea
îndelungată a unui personaj important dar necunoscut, cu profil şi trăsături nebuloase.
Chiar când se anunţă că acel personaj e gata să sosească, aşteptarea scade brusc iar
prezenţa sa se diluează, devine vagă şi dispare. Nu există întâlnirea. Nu s-a petrecut
nimic. Aşteptarea îndelungă a fost zadarnică. Doar o iluzie!
3. Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
Nu astfel este speranţa creştină. Cuvântul lui Dumnezeu vine la noi. Speranţa creştină
pune în mişcare, deschide orizontul vieţii, duce la întâlnirea cu o Persoană care
este Mântuitorul tuturor. Această persoană are un nume şi un chip precis. Se cheamă
Isus Cristos. El este centrul vestirii misionare a Bisericii. Despre El vrea să vorbească
evanghelistul Marcu încă de la „începutul evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”
(cf. Mc 1,1-8). Această expresie este mult mai consistentă decât apare la prima vedere.
Nu spune doar: „aici începe cartea”; asta ar fi prea evident. Expresia se poate parafraza
astfel: „iată cum începe anunţul creştin: „Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.
Acesta este miezul mesajului creştin, astăzi, la fel ca pe timpul lui Marcu. Totul
se deschide sub aspect istoric cu apariţia lui Ioan Botezătorul, fiul lui Zaharia,
în pustiu, care îi anunţă venirea apropiată. Se împlinesc astfel profeţiile, cea a
lui Isaia (cf. Is 40,3) şi cea a lui Malahia: „Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea
feţei tale; el va pregăti calea ta” (Mal 3,23). Ioan este descris ca un profet de
demult, atât în îmbrăcăminte cât şi în dietă. Trăieşte parcurgând valea inferioară
a râului Iordan, unde „întreaga regiune a Iudeii şi cei din Ierusalim veneau la el
şi erau botezaţi de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Ioan era îmbrăcat
cu o haină din păr de cămilă şi avea o cingătoare din piele în jurul coapselor sale;
mânca lăcuste şi miere sălbatică şi predica, zicând: „Vine după mine cel care este
mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua
încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza în Duhul Sfânt”. Viaţa,
orice viaţă, începe cu o veste bună. Viaţa, mântuirea se naşte şi creşte mereu ca
veste bună. Vestirea Evangheliei şi misiunea pornesc mereu de la vestea bună a lui
Isus Mântuitor.
4. Viitor de libertate şi întoarcere în patrie
Într-un moment de profundă descurajare, profetul Isaia, (Deutero-Isaia, Al Doilea
Isaia), vrea să deschidă inima poporului aflat în exilul babilonian spre speranţa
într-un viitor de libertate şi de întoarcere în patrie. Starea de sclavie s-a terminat;
suferinţa s-a încheiat. Mângâierea anunţată insistent de profet nu înseamnă doar cuvinte.
Ea cuprinde indicaţii specifice concrete pentru a pregăti în pustiu un drum nou pentru
Domnul. Eliberarea din robie a devenit posibilă. Pregătiţi calea Domnului în pustiul
dintre Babilonia şi cetatea Ierusalim. Pustiul arabo-sirian este foarte accidentat
şi fără căi de acces. Dar Dumnezeu îl face practicabil. Mai mult, Dumnezeu însuşi
se face păstor, căci adună turma şi o conduce cu dragoste. Acest mesaj de veşti bune
trebuie strigat cu putere. Aşa spune Dumnezeul vostru: „«Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe
poporul meu!» Vorbiţi la inimă Ierusalimului şi spuneţi-i că suferinţa lui s-a terminat,
că nelegiuirea sa a fost răscumpărată, pentru că a fost luat din mâna Domnului dublul
pentru păcatele sale!” Un glas strigă: „În pustiu pregătiţi calea Domnului, îndreptaţi
în loc neumblat o cale pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice
munte şi orice deal vor fi nivelate, ce este strâmb va fi îndreptat, iar ce este colţuros
va fi netezit. Atunci se va descoperi gloria Domnului şi toate făpturile o vor vedea
împreună, căci gura Domnului a vorbit. Suie-te pe un munte înalt, mesageră a Sionului;
ridică-ţi cu putere glasul, mesageră a Ierusalimului; ridică-l, nu te teme! Spune
cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!» Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere
şi braţul lui stăpâneşte! Iată, răsplata lui este cu el şi faptele sale sunt înaintea
lui! Ca un păstor îşi va paşte turma: cu braţul lui va aduna mieii şi-i va ridica
la pieptul său, iar pe cele care alăptează le va conduce cu grijă” (Is 40,1-5.9-11
prima lectură). Deşertul era doar simbolul a ceea ce profetul cerea realmente conaţionalilor.
Le cere să iasă, să pornească la drum, crezând că Dumnezeu deschide o cale prin pustiu,
pentru că El îi face să treacă pe unde nu există drumuri bătute. Ştirea anunţată în
Babilonia trebuie dată cu glas puternic pe un munte înalt şi la Ierusalim.
5. Drum în lucru: nu-i uşor să-i vesteşti lumii venirea Domnului
Cele trei lecturi liturgice marchează trei momente fundamentale din istoria mântuirii.
Profetul Isaia anunţă venirea glorioasă a lui Dumnezeu în mijlocul unui popor fără
speranţă (cf. Is 40,1-5.9-11). În Evanghelia după sfântul Marcu, apare figura lui
Ioan Botezătorul în care se împlineşte profeţia lui Isaia (cf. Mc 1,1-3). În lectura
a doua, apostolul Petru vorbeşte despre timpuri şi despre însemnătatea venirii Domnului
(2Pt 3,8-14). Între prima venire a lui Cristos în smerenia firii omeneşti şi venirea
sa glorioasă pe norii cerului ca judecător, se situează venirea tainică pentru cei
care îl cheamă ca Mântuitor. A-l primi în această venire intermediară, înseamnă a
se converti la o viaţă cinstită, sinceră, generoasă, dăruitoare fără teama de a se
pierde, mergând pe urmele sale. Pregătindu-ne să comemorăm cu evlavie prima venire
istorică a lui Cristos, Duhul Sfânt, întru care am fost botezaţi, ne îndreaptă privirea
spre venirea Domnului în slavă. Nu a fost niciodată şi nici astăzi nu-i uşor să-i
vesteşti lumii venirea Domnului. Este şi mai greu să pregăteşti calea Domnului în
tăcere făcând binele într-o lume care se străduieşte să inventeze noi zgomote. Nu
era uşor nici pe timpul apostolului Petru, când maeştrii suspiciunii, batjocoritori
şi sarcastici, se adresau în derâdere primei generaţii de creştini: „Unde este promisiunea
venirii lui? Iată, părinţii voştri au murit şi toate rămân aşa cum erau la începutul
creaţiei” (1Pt 3,4). Apostolul Petru, răbdător şi cu chibzuinţa păstorului căruia
îi pasă de turmă, încurajează comunitatea bazându-se pe cuvântul Scripturii: „Preaiubiţilor,
să nu uitaţi un lucru, că o singură zi înaintea Domnului e ca o mie de ani şi o mie
de ani ca o singură zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei sale, după cum
cred unii, ci rabdă îndelung pentru voi, nevrând să piară cineva, dar voind ca toţi
să vină la pocăinţă (1Pt 3, 8-9). Nimeni însă nu o poate face, dacă nu e susţinut
şi întărit de Dumnezeu care la întruparea Fiului s-a aplecat asupra omului căzut în
mâinile tâlharilor şi jefuit de darurile suprafireşti. Asemenea bunului samaritean,
din parabola evanghelică, Cristos se apropie de călătorul tâlhărit şi lăsat aproape
mort la marginea drumului. Se apleacă asupra omului năpăstuit, toarnă vin şi untdelemn
peste rănile lui, îl ridică pe animalul de povară şi îl poartă la hanul cel mai apropiat.
Înainte de a-şi continua drumul, plăteşte primele îngrijiri spunând proprietarului
că va achita restul când se va întoarce la Ierusalim. Asta se întâmplă cu cei adunaţi
în casa Domnului la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Comemorând încă o dată prima
lui venire, Fiul lui Dumnezeu întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt ne primeneşte cu
darurile sale, revarsă în suflete noastre lumină şi putere de viaţă nouă.
6. Vestea permanentă a Crăciunului creştin
Mesajul permanent al Naşterii Domnului salvează de la disperare şi mizerie. Anunţă
prezenţa lui Dumnezeu mântuitor, care din înălţimi se apropie şi de pământul generaţiei
actuale, întărind în cei ce i se deschid, credinţa, speranţa şi dragostea. În acest
sens, sfântul Ambroziu (anii 340-397), sărbătorit la 7 decembrie, rămâne un autentic
mărturisitor al Domnului. „Omnia Christus est nobis – Cristos este totul pentru noi!
Dacă vrei să tratezi o rană, El este medicul; dacă eşti ars de febră, El este izvorul;
dacă eşti strivit de injustiţie, El este dreptatea; dacă ai nevoie de ajutor, El este
puterea; dacă te temi de moarte, El este viaţa; dacă doreşti cerul, El este calea;
dacă eşti în întuneric, El este lumina… Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!
Fericit este omul care nădăjduieşte în El!” (De virginitate 16,99). Să nădăjduim şi
noi în Cristos. Vom fi astfel fericiţi şi vom trăi în pace.
7. Rugăciunea Bisericii
Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui şi toată făptura va vedea mântuirea
lui Dumnezeu. Regelui care va veni, Domnului nostru, veniţi cu toţi să ne închinăm!
Noi, poporul lui Dumnezeu, răspundem invitaţiei sale la convertire, ne recunoaştem
păcatele şi îi cerem cu încredere: Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te
rugăm, harul, ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice în drumul nostru spre
întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi
de viaţa lui.
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de joi, 7 decembrie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |