Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Sfântul Scaun \ Activitate

”Cristos, marginalizat și absent în cultura noastră”: predica de Advent cu participarea papei Francisc

Vineri, 15 decembrie 2017, prima predică de Advent prezentată de pr. Raniero Cantalamessa, ofmcap.

15/12/2017 13:53

RV 15 dec 2017. Papa Francisc a participat vineri la predica de Advent prezentată la ora 9.00 de pr. Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, în capela ”Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic. Din motive de calendar, a precizat predicatorul, în Adventul din acest an vor fi prezentate numai două meditații în zi de vineri, în precedentele două având loc călătoria apostolică în Myanmar și Bangladesh, respectiv, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri.

La predica de astăzi pr. Cantalamessa a vorbit despre ”Cristos și creația. Toate au fost făcute prin El și pentru El (Col 1,16)”. În acest fel, se aduce în centrul atenției ”persoana divino-umană a lui Cristos” și lumina sa ce se răsfrânge asupra istoriei și a cosmosului, a spațiului și a timpului, a creației și omului.

Predicator: «Trebuie să luăm act că, deși se vorbește mult despre El, Cristos este un marginalizat în cultura noastră. El este cu totul absent, și din motive mai mult decât de înțeles, în cele trei dialoguri principale la care credința s-a angajat în lumea contemporană: cu știința, filosofia și în dialogul dintre religii».

Meditațiile de Advent, însă, a continuat predicatorul, nu au o finalitate teoretică, ci mai degrabă una practică: ”a-L repune pe Cristos, mai întâi de toate, în centrul vieții noastre personale și al viziunii noastre despre lume, în centrul celor trei virtuți teologale ale credinței, speranței și carității. Sărbătoarea Nașterii Domnului este anotimpul cel mai prielnic pentru o atare reflecție, din moment ce amintim momentul în care Cuvântul s-a făcut trup, intrând, chiar și trupește, în creație și istorie, în spațiu și timp”.

În prima parte a programului de meditații, predicatorul Casei pontificale a abordat raportul dintre Cristos și cosmos, pornind de la primele cuvinte ale Sfintei Scripturi: ”La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul. Pământul era neorânduit și pustiu, și întuneric era deasupra abisului, și duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor” (Gen 1, 1-2). Comentând cuvintele sacre, un călugăr medieval (Alexander Neckam 1157-1217) scria: «Într-adevăr, pustiu era pământul, căci Cuvântul încă nu se făcuse trup. Pustiu era pământul nostru pentru că plinătatea harului și a adevărului încă nu locuia printre noi. Era pustiu pentru că încă nu era întărit și stabil prin uniune cu dumnezeirea. Pustie era locuința noastră pământească pentru că încă nu venise împlinirea timpului. ”Și întuneric era deasupra apelor”. Da, pentru că nu venise încă lumina cea adevărată, care-l luminează pe tot omul care vine în această lume” (De naturis rerum, I,2 [ed. Th. Wright 1863, p. 12]).

”Cred”, a reluat predicatorul, ”că nu se poate exprima de o manieră mai biblică și sugestivă legătura dintre creație și întrupare decât citind față în față începutul cărții Genezei și începutul Evangheliei după Ioan, cum face acest autor”.

La întrebarea ”De ce Dumnezeu s-a făcut om?”, care este motivul întrupării, se răspunde, de la Sfântul Atanasiu la Sfântul Anselm cu adevărul de credință din Crezul Bisericii: ”pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer”. Treptat, însă, dezvoltarea credinței și în timpul Evului Mediu, își croiește drum un alt răspuns la această întrebare, pornind de la faptul că venirea lui Cristos, Primul născut din întreaga creație (Col 1,15), nu poate să depindă în întregime de păcatul omului, care a avut loc după creație. Pe această linie, Fericitul Duns Scotus face pasul decisiv, dezlegând Întruparea de raportul esențial al acesteia cu păcatul. Motivul întrupării, afirmă Fericitul, constă în faptul că Dumnezeu vrea să aibă, în afara sa, pe cineva care să-l iubească în gradul cel mai înalt și vrednic de sine. Cristos este voit pentru el însuși, ca singurul capabil să-l iubească pe Tatăl – și să fie iubit de Tatăl – cu o iubire nemărginită, vrednică de Dumnezeu. Cristos s-ar fi întrupat chiar dacă Adam nu ar fi păcătuit, pentru că el este încununarea însăși a creației, lucrarea supremă a lui Dumnezeu. Păcatul omului, cu alte cuvinte, a determinat modul întrupării conferindu-i caracterul de răscumpărare din păcat, nu și faptul însuși al întrupării. Aceasta are o rațiune transcendentă, nu ocazională”. 

(rv - A. Dancă)

15/12/2017 13:53